ea. Dac-ar veni numa’ noaptea, ar putea arăta oricum. Da’ la lumina zilei, tre’ s-arate obişnuit. Deci oricare din toţi oamenii ăştia poa’ să fie un cobler.

— Ba nu-i, zise un gitănuş cu nesiguranţă. Io îi cunosc pă toţi ăştia d’aici.

— Bine, na, nu din ăştia, da’ poa’ să fie oricare altu’, spuse Lyra. Hai să

mergem să-i căutăm! Pă ei şi camionul lor alb!

Aceasta dădu naştere unui adevărat furnicar. Curând se alăturară şi alţi căutători şi, în scurt timp, vreo treizeci şi mai mult de gitănuşi făceau curse de la un capăt la celălalt al cheiurilor, intrând şi ieşind în trombă din grajduri, suindu-se pe macaralele şi schelele din şantier, sărind gardul pe pajiştea întinsă, balansându-se câte cincisprezece o dată pe podul mobil ce se legăna deasupra apei verzi, fugind ca vântul pe străduţele înguste ale Jerichoului, printre casele scunde şi terasate din cărămidă, şi în Oratoriul cu turn pătrat al Sfântului Barnabas, Chimistul. Jumătate dintre ei nu ştiau ce căutau, şi credeau că e doar o joacă bună, dar celor mai apropiaţi Lyrei chiar le era frică şi se cutremurau când zăreau o siluetă singuratică pe o alee mai dosită sau în semiîntunericul oratoriului: era un cobler?

Bineînţeles că nu era. În cele din urmă, fără niciun succes, şi cu umbra dispariţiei reale a lui Billy atârnând greu deasupra tuturor, distracţia păru să

ia sfârşit. Când să plece din Jericho, pentru că se apropia ora cinei, Lyra şi cei doi băieţi de la colegiu văzură nişte gitani adunaţi pe chei, chiar în apropiere de locul unde era acostată barca lui Ma Costa. Unele dintre femei plângeau zgomotos, iar bărbaţii stăteau în picioare în grupuri agitate, cu toţi daimonii într-o stare de mare tensiune, unii ridicându-se şi făcând cercuri în aer sau mârâind şi dezvelindu-şi colţii la orice umbră.

— Pun pariu că n-au curaj să vină aici, îi spuse Lyra lui Simon Parslow, când treceau pragul în Reşedinţa Colegiului Jordan.

— Nu, spuse el nesigur. Da’ ştiu c-a dispărut un copil de la Piaţă.

— Cine? întrebă Lyra. Îi cunoştea pe aproape toţi copiii de la Piaţă, şi nu auzise de asta.

— Jessie Reynolds, din şelărie. Nu era acolo când s-a făcut închiderea ieri şi se dusese doar să ia nişte peşte pentru ta-su, s’aibă la ceai. N-a mai venit înapoi şi n-a văzut-o nimeni. Au căutat pân’ toată Piaţa şi pă peste tot.

— N-am auzit de asta! exclamă Lyra indignată.

Considera faptul că nu i s-a raportat totul cu lux de amănunte, imediat după

întâmplare, drept o scăpare majoră din partea supuşilor ei.

— Păi d’abia ieri s-a-ntâmplat. Poate că acu’ o fi apărut.

— O să întreb, zise Lyra şi se întoarse să plece. Dar nu apucă să iasă pe poarta masivă când o chemă Portarul.

— Vino înapoi, Lyra! Nu mai ai voie să ieşi din Colegiu în seara asta.

Ordinul Stăpânului.

— De ce n-am voie?

— Ţi-am spus. Aşa a poruncit Stăpânul. A spus: când vine nu mai are voie să iasă.

— Prinde-mă… spuse Lyra şi o zbughi pe poartă înainte ca Portarul să

poată trece pragul.

Fugi pe străduţa îngustă şi ajunse pe aleea unde se descărca marfa pentru Piaţa Acoperită. Fiind ora închiderii, acum erau mai puţine camioane cu marfă dar Lyra văzu un grup de tineri care fumau şi vorbeau lângă poarta centrală, peste drum de zidul înalt de piatră al Colegiului Sf. Mihail. Lyra îl cunoştea pe unul dintre ei, un băiat în vârstă de şaisprezece ani pe care îl admira pentru că putea să scuipe mai departe decât oricare dintre cunoştinţele ei. Merse către ei şi aşteptă umilă ca el să o bage în seamă.

— Mda, ce vrei? spuse el într-un final.

— I-adevărat c-a dispărut Jessie Reynolds?

— Da. De ce?

— Că azi a dispărut un copil de gitan, d’aia.

— Gitanii ăştia dispar tot timpul. După fiecare Târg de Cai dispar.

— Ca şi caii, spuse unul din prietenii lui.

— Asta-i altceva, spuse Lyra. Asta-i un copil. L-am căutat toată după masa şi copiii ăilalţi a spus că l-a luat Coblerii.

— Cine?

— Coblerii, ce, n-ai auzit de Cobleri?

Era ceva cu totul nou şi pentru ceilalţi băieţi, şi în afară de câteva comentarii grosolane, ascultară cu toţii foarte atenţi ce le spusese Lyra.

— Cobleri, spuse cunoştinţa Lyrei, al cărui nume era Dick. Ce tâmpenie!

Gitanilor ăştia li se suie la cap tot felu’ de idei tâmpite.

— Au spus că a fost cobleri în Banbury acu’ vo’ două săptămâni, insistă

Lyra, şi au dispărut cinci copii. Acuma probabil că vin la Oxford ca să ia copii d’ai noştri. Ei trebuie să fi fost ăia care au luat-o pe Jessie.

— A dispărut un copil pe aleea Cowley, spuse alt băiat. Acuma mi-aduc aminte. Mătuşi-mea era acolo ieri, că ea vinde peşte cu cartofi dintr-o rulotă, ştii, şi ea a auzit… un băieţel, sau cam aşa ceva, asta-i… da’, de Cobleri n-am auzit. Nu există de-adevăratelea coblerii ăştia. Numai poveşti.

— Ba da! spuse Lyra. I-au văzut gitanii. Gitanii cred că îi mănâncă pe copiii pe care îi prind şi…

Se opri în mijlocul propoziţiei pentru că îi trecu deodată ceva prin minte. În seara aceea ciudată în care stătuse ascunsă în Camera de Odihnă, Lordul Asriel arătase un diapozitiv cu un om care ţinea o baghetă prin care curgeau râuri de lumină, iar lângă el era o siluetă micuţă, cu mai puţină

lumină în jurul ei; iar el spusese că este un copil; şi cineva întrebase dacă

este un copil despicat iar unchiul ei spusese că nu, ăsta era principalul.

Lyra îşi aminti că despicat înseamnă tăiat.

Iar apoi alt gând îi străpunse inima ca un cuţit: unde era Roger?

Nu-l mai văzuse de dimineaţă…

I se făcu deodată frică. Pantalaimon, leu în miniatură, sări în braţele ei şi începu să mârâie. Lyra îşi luă la revedere de la tinerii de lângă poartă şi o luă repede înapoi, pe strada Turl, după care fugi glonţ spre Colegiul Jordan, rostogolindu-se pe uşă cu o secundă înaintea daimonului, acum sub forma unui ghepard.

Portarul făcea pe sfântul.

— Am fost nevoit să îl sun pe Stăpân şi să îi spun, zise el. Nu prea i-a plăcut. N-aş vrea să fiu în locul tău pentru nimic în lume.

— Unde-i Roger? întrebă ea

— Nu l-am văzut. O s-o încaseze şi el, bine de tot, ohoho… când o să-l prindă domnul Cawston…