— Hei, doamnă! Pentru ce ne-ai adus aici?
Era un prăpădit, cu o figură aspră, cu urme de şocolat pe buza de sus şi cu un şobolan negru şi sfrijit drept daimon. Doamna stătea lângă uşă şi vorbea cu un bărbat solid cu alură de căpitan de vas şi, când se întoarse să-i răspundă, păru atât de angelică în lumina sfârâitoare a lămpii cu petrol încât copiii tăcură brusc.
— Vrem să ne ajutaţi, spuse ea. Nu vă supăraţi că vă cerem ajutorul, nu?
Nimeni nu sufla o vorbă. Toţi se uitau uimiţi, intimidaţi deodată. Nu văzuseră niciodată aşa o doamnă. Era aşa de graţioasă şi de dulce şi de blândă încât li se părea că nu meritau aşa un noroc, şi orice ar fi cerut i-ar fi dat cu bucurie, doar ca să mai stea un pic în preajma ei.
Ea le spuse că urmau să plece într-o călătorie. Urmau să fie bine hrăniţi şi îmbrăcaţi cu haine călduroase, iar cei care doreau puteau să trimită mesaje familiilor lor şi să le spună că erau în siguranţă. Căpitanul Magnusson urma să-i îmbarce pe vasul său foarte curând şi, când mareea le va permite, o vor porni pe mare spre Nord.
În curând, cei câţiva care doreau să trimită un mesaj acasă se strânseră în jurul frumoasei doamne care scria după dictare cele câteva rânduri şi, după
ce îi lăsa să zgârie câte un X stângaci în josul paginii, o băga împăturită
într-un plic parfumat şi scria adresa pe care i-o spuneau. Tony ar fi vrut şi el să-i trimită ceva mamei lui, însă era foarte realist în ceea ce priveşte capacitatea ei de a o citi. Trase de mâneca din blană de vulpe a doamnei şi şopti că i-ar plăcea să-i spună mamei lui unde pleacă, şi restul. Doamna îşi înclină graţiosul cap apropiindu-se îndeajuns de aproape de trupul lui rău mirositor ca să poată auzi, îl mângâie pe creştet şi îi promise că o să
transmită mesajul mai departe.
Apoi, copiii se strânseră ciorchine să-şi ia rămas-bun. Maimuţa aurie îi mângâia pe ceilalţi daimoni şi toţi se atinseră de blana de vulpe ca să le meargă bine, sau ca şi cum ar fi luat de la doamnă cine ştie ce putere, sau speranţă, sau bunătate. Doamna le ură drum bun şi îi dădu în grija bravului căpitan, la bordul şalupei cu aburi de la debarcaderul de pe chei. Cerul se întunecase, râul era o masă de luminiţe plutitoare. Doamna rămase pe debarcader şi le făcu din mână până când nu le mai văzu deloc feţele.
Apoi se întoarse înăuntru, cu maimuţa aurie cuibărită la piept, şi aruncă
mănunchiul de scrisori în sobă înainte de a pleca pe acelaşi drum pe care venise.
Copiii de mahala erau uşor de ademenit, însă oamenii îşi dădură seama în cele din urmă şi poliţia fu stârnită cu greu să ia măsuri. O vreme vrăjile încetară. Dar se născuse un zvon, care încet-încet se schimbă, crescu, se răspândi şi când, după o vreme, dispărură câţiva copii din Norwich, şi apoi din Sheffield, şi din Manchester, oamenii acelor locuri, care auziseră de dispariţiile din alte părţi, au adăugat noi dispariţii la întreaga poveste şi i-au dat o amploare şi mai mare.
Şi aşa crescu o legendă despre un grup misterios de vrăjitori care răpeau copii. Conducătorul lor, spuneau unii, era o frumoasă doamnă, alţii spuneau că e un bărbat înalt cu ochii roşii, iar o a treia poveste era despre un tânăr care râdea şi cânta victimelor, care ajungeau să-l urmeze ca oile.
Cât despre locul unde îi duceau pe aceşti copii pierduţi, nu erau două
poveşti la fel. Unii spuneau că îi duceau în Iad, sub pământ, pe Tărâmul Zânelor. Alţii spuneau că erau duşi la o fermă unde erau ţinuţi şi îngrăşaţi pentru a fi mâncaţi. Alţii, că aceşti copii erau ţinuţi şi vânduţi ca sclavi tătarilor… Şi aşa mai departe.
Dar un lucru cu care toţi erau de acord era numele acestor răpitori invizibili. Trebuiau să aibă un nume, sau să nu li se zică în niciun fel. A vorbi despre ei – în special dacă erai la căldurică şi la adăpost, acasă, sau la Colegiul Jordan – era delicios. Iar numele care părea să se fi instaurat, fără
ca cineva să ştie de ce, era Cobleri.
— Să nu întârzii pe-afară, că te fură Coblerii.
— Vară-mea din Northampton cunoaşte o femeie căreia Coblerii i-au luat băieţelul…
— Coblerii au fost văzuţi în Stratford. Se zice că se îndreaptă spre sud!
Şi, inevitabil:
— Hai să ne jucăm de-a copiii şi de-a Coblerii!
Aşa îi spuse şi Lyra lui Roger, băiatul de la bucătăria Colegiului Jordan. Ar fi urmat-o până la capătul pământului.
— Cum se joacă?
— Te ascunzi, şi eu te găsesc, şi te tai în două, ştii, cum fac Coblerii.
— Habar n-ai cum fac ei. Poate că nu fac asta.
— Ţi-e teamă, ai? Văd eu.
— Ntz. Oricum, nu cred în ei.
— Eu cred, spuse ea hotărât. Da’ nici mie nu mi-e frică. Fac doar ce a făcut şi unchi-miu când a venit ultima oară la Jordan. L-am văz’t. Era în Camera de Odihnă, şi era şi un musafir care nu era politicos, aşa că unchiu’ i-a aruncat o privire dură şi omu’ a căzut mort pe loc, cu spume la gură.
— Niciodată n-a… încercă Roger cu îndoială… niciodată n-au vorbit nimic despre asta în bucătărie. Oricum, n-aveai voie în Camera de Odihnă.
— Bineînţeles. N-ar zice ei aşa ceva servitorilor. Şi eu am fost în Camera de Odihnă, na. Oricum, unchiul meu face mereu chestia asta. A mai făcut-o unor tătari când l-au prins odată. L-au legat şi voia să-i scoată maţele, da’
când a venit primul cu cuţitu’, unchiu’ doar ce s-a uitat la el şi ăla a căzut lat, după care a mai venit unu’ şi i-a făcut aceeaşi fază, şi, în final, nu mai rămăsese decât unu’. Unchiul a spus că-l lasă în viaţă dacă-l dezleagă, aşa că l-a dezlegat după care unchiul l-a omorât oricum, ca să-i dea o lecţie.
Roger era mai puţin sigur de povestea asta decât de Cobleri, însă povestea era prea bună ca s-o piardă, aşa că au jucat pe rând rolul Lordului Asriel şi al tătarilor pe ducă, folosind nişte şerbet pe post de spumă la gură.
Totuşi, asta era doar o distracţie. Lyra nu renunţase la ideea de a se juca de-a Coblerii, aşa că îl îmbrobodi pe Roger şi-l târî în pivniţele de vin, în care intrară cu cheile de rezervă ale Chelarului. Împreună se furişară pe sub uriaşele bolţi unde brantvinul şi vinul de Tokay, de Canary şi de Burgundy al Colegiului zăceau înfăşurate în pânze seculare de păianjeni. Arce din piatră străveche se ridicau deasupra lor, sprijinite pe stâlpi groşi cât zece trunchiuri de copaci, dale de piatră neregulate se întindeau la picioare şi peste tot erau aranjate, rastel după rastel, raft după raft, sticle şi butoaie.
Era fascinant. Coblerii fiind din nou uitaţi, cei doi copii străbătură pivniţa de la un capăt la altul, în vârful picioarelor, cu o lumânare în mâinile tremurânde, cercetând fiecare colţ întunecat, în mintea Lyrei crescând o singură întrebare, din ce în ce mai presantă: ce gust are vinul?
Era un mod simplu de a răspunde. Lyra – în ciuda protestelor vii ale lui Roger – luă cea mai veche, mai contorsionată şi mai verde sticlă pe care o găsi şi, neavând cu ce să scoată dopul din plută, îi sparse gâtul. Ascunşi în cel mai îndepărtat colţ, sorbiră licoarea purpurie şi îmbătătoare, întrebându-se când o să se îmbete şi cum o să-şi dea seama că s-au îmbătat. Lyrei nu-i plăcu prea mult gustul, însă trebui să admită cât de măreţ şi de complicat era. Cel mai nostim lucru era să-i priveşti pe cei doi daimoni ai lor, care păreau să fie din ce în ce mai zăpăciţi: cădeau unul peste altul, chicoteau fără rost şi îşi schimbau înfăţişarea în gargui, încercând să arate unul mai urât decât celălalt.
În final, şi aproape simultan, copiii descoperiră ce înseamnă să fii beat:
— Şi chiar le place treaba asta? icni Roger, după ce vomită din plin.
— Da, zise Lyra în aceeaşi stare. Şi mie îmi place, adăugă ea cu încăpăţânare.
