— Las-o jos. E supărată tare. Dacă-ţi trage una, îţi rupe şira spinării într-o secundă.

În realitate, Ma Costa părea mai mult neliniştită decât furioasă. Bărbatul căruia i se adresa, un negustor de cai, ridica din umeri şi îşi desfăcea braţele neputincios.

— Păi, habar n-am, spunea el, era aici ş’ într-o clipă a dispărut. N-am putut să văd un’ s-a dus…

— Pă tine te ajuta! Îţi ţinea caii tăi nenorociţi!

— Păi atuncea trebuia să stea aicea, nu? Fuge, aşa, în mijlocul trebii…

Nu mai continuă pentru că Ma Costa îi arse o lovitură puternică peste cap, după care continuă cu aşa un arsenal de înjurături, palme şi lovituri încât acesta începu să urle disperat şi se întoarse să fugă. Ceilalţi negustori de cai din apropiere se hlizeau de zor iar un mânz speriat începu să lovească la întâmplare cu picioarele din spate.

— Ce se-ntâmplă? întrebă Lyra un copil gitan care urmărise cu gura căscată. De ce-i supărată?

— Fi’su. Billy. O zice că l-a luat Coblerii. Şi s-ar putea… io nu l-am mai văzut dă când…

— Coblerii? Au ajuns Coblerii la Oxford?

Băiatul se întoarse să îşi cheme prietenii care o urmăreau cu toţii pe Ma Costa.

— Ea nu ştie ce să-ntâmplă acuma. Nu ştie că Coblerii-i acu’ aici.

Vreo şase puşlamale se întoarseră uitându-se la ea în derâdere, iar Lyra aruncă ţigara recunoscând imediat că era cazul să se pregătească de luptă.

Toţi daimonii se schimbară într-o clipă în războinici: fiecare copil era însoţit de colţi, gheare sau ţepi, dar Pantalaimon, dispreţuind imaginaţia limitată a acestor daimoni de gitani, se făcu un dragon fioros, de mărimea unui câine de vânătoare.

Înainte însă de a putea intra cu toţii în luptă cum se cuvine, chiar Ma Costa interveni în forţă, plesnind serios vreo doi gitani şi înfruntând-o pe Lyra ca un adevărat boxer.

— L-ai văzută? o întrebă pe Lyra, l-ai văzută pă Billy?

— Nu, spuse Lyra. Doar ce-am ajuns. Nu l-am văzut pe Billy de luni întregi.

Daimonul Ma Costei se rotea în aer deasupra capului ei; era un şoim cu ochii galbeni şi fioroşi, care scruta zarea în stânga şi în dreapta, fără să

clipească. Lyra era de-a dreptul înspăimântată. Nimeni nu-şi făcea griji pentru un copil care dispărea pentru câteva ore, cu atât mai puţin un copil de gitan: în lumea strâmtă şi strâns legată a gitanilor de pe apă, toţi copiii erau consideraţi un lucru de mare preţ şi erau iubiţi neobişnuit de mult, iar o mamă ştia că, dacă un copil dispăruse din ochii ei, nu era, fără nicio îndoială, departe de ochii alteia, care îl va proteja instinctiv.

Dar, iat-o pe Ma Costa, o regină printre gitani, cuprinsă de disperare fiindcă îi dispăruse copilul. Ce se întâmpla?

Ma Costa se uită cu disperare şi cu privirea pe jumătate oarbă la micul grup de copii, se întoarse şi o luă pe chei împiedicându-se de mulţime şi strigându-şi cât putea de tare odrasla. Deodată, copiii se întoarseră şi se uitară unul la altul, răzbunarea lor fiind dată uitării în faţa suferinţei Ma Costei.

— Ce-i ăia, Cobleri? întrebă Simon Parslow, unul dintre însoţitorii Lyrei.

Primul băiat gitan spuse:

— Ştii, fură copii din toate ţările. Îi’ piraţi…

— Ba nu-i piraţi, interveni alt gitan. Îs canabali, d’aia le spune Cobleri.

— Mănâncă copii? zise alt tovarăş al Lyrei, Hugh Lovat, un băiat din bucătăria de la Sf. Mihail.

— Nimeni nu ştie, spuse primul gitan. Îi ia d’aicea ş’ nu-i mai vezi niciodată.

— Toată lumea ştie asta, spuse Lyra. Noi ne jucăm d’a copiii şi coblerii de luni întregi, dinaintea voastră, pun pariu. Da’ sunt sigură că nimeni nu i-a văzut pân-acu’.

— Ba da, zise un băiat.

— Cine? insistă Lyra. I-ai văzut tu? De unde ştii că nu-i doar unu’ singur?

— I-a văzut Charlie-n Banbury, spuse o fetiţă gitană. A venit să vorbească

cu cucoana asta, în timp ce altu’ îi ducea copilu-n grădină.

— Da, strigă Charlie, un băieţel gitan, io i-am văzut cân’ îl lua.

— Cum arătau? întrebă Lyra.

— Pă’… nu i-am văzut dârect, aşa, ştii, spuse Charlie. Da’ le-am văzut camionu’, adăugă el. A venit cu un camion mare alb. L-a băgat pă copil înăuntru ş-a plecat repede.

— Da’ de ce le zice Cobleri? întrebă Lyra.

— Că-i ca nişte cobe! Când vine, ştii că-i dă rău! spuse primul băiat gitan.

Ne-a spus cineva în Northampton. A fost şi p’acolo şi toate alea. L-a luat pă fra-su lu’ fata asta din Northampton şi ea a zis că când l-a luat ăia i-a spus c-o să-l mănânce. Toată lumea ştie. Îi prinde şi-i înghite.

O fetiţă care stătea în apropiere începu să plângă tare.

— Aia-i verişoara lu’ Billy.

Lyra întrebă:

— Cine-a fost ultimu’ care l-a văzut pe Billy?

— Io, răspunseră şase voci.

— Io l-am văzut când îi ţinea calu’ lu’ Johhny Fierelli.

— Io l-am văzut lângă vânzătoru’ dă mere-n zahăr.

— Io l-am văzut când să dădea cu macaraua…

După ce elucidă această problemă, Lyra ajunse la concluzia că Billy fusese văzut, fără niciun pic de îndoială, nu cu mult înainte de două ore.

— Deci, spuse ea, la un moment dat, în ultimele două ore, trebuie să fi fost cobleri p’aici…

Se uitară cu toţii în jur tremurând, în ciuda soarelui cald, a cheiului aglomerat, a mirosurilor familiare de smoală, cai şi frunză de fumat.

Problema era că, deoarece nimeni nu ştia cum arată aceşti Cobleri, oricine ar fi putut fi unul, după cum a ţinut să sublinieze Lyra în faţa găştii terifiate care se afla acum în totalitate sub cârmuirea ei, copii de la colegiu şi gitani laolaltă.

— Trebuie să arate ca oamenii normali, altfel i-ai vedea imediat, explică