Mijlocitorul era bărbat rotofei şi bătrâior, cunoscut sub numele de Părintele Heyst. Treaba lui era să conducă toate slujbele de la Colegiu, să ţină
predici, să se roage şi să asculte spovedanii. Când Lyra era mică, el manifestase un interes deosebit pentru bunăstarea ei spirituală, numai pentru a fi apoi uimit de indiferenţa ei şireată şi de penitenţele nesincere.
Lyra nu era promiţătoare din punct de vedere spiritual, declarase el.
Când l-au auzit că îi cheamă, Lyra şi Roger se întoarseră fără nicio tragere de inimă, târându-şi picioarele în întunericul mucegăit al Oratoriului.
Lumânările pâlpâiau din loc în loc în faţa imaginilor unor sfinţi iar din casa orgii se auzeau nişte zăngănituri, pentru că se făceau unele reparaţii; un servitor lustruia balustrada de bronz. Părintele Heyst le făcu semn din uşa sacristiei.
— Unde aţi fost? îi întrebă. V-am văzut intrând aici de două sau de trei ori deja. Ce puneţi la cale?
Tonul său nu era acuzator, ci suna ca şi cum ar fi fost sincer interesat. De pe umărul stăpânului său, daimonul acestuia scoase la ei o limbă de şopârlă.
Lyra spuse:
— Voiam să ne uităm jos, în criptă.
— Şi la ce, mă rog?
— La… ăă… la sicrie. Am vrut să vedem toate sicriele, spuse ea.
— Şi pe tine, continuă el, întorcându-se spre Roger – daimonul lui Roger dădu neliniştit din coada lui de terier ca să îl îmbuneze – cum te cheamă?
— Roger, Părinte.
— Pari să fii servitor, unde lucrezi?
— La bucătărie, Părinte.
— N-ar trebui să fii acolo acum?
— Da, Părinte.
— Atunci, fuga marş.
Roger se întoarse şi fugi. Lyra făcea desene cu piciorul pe podea.
— Cât despre tine, Lyra, spuse Părintele Heyst, mă bucur să văd că te interesează ceea ce se află în Oratoriu. Eşti un copil tare norocos să fii înconjurată de atât de multă istorie.
— Mhm, spuse Lyra.
— Dar mă cam îndoiesc de calitatea tovarăşilor pe care ţi-i alegi. Te simţi singură, copilă?
— Nu, spuse ea.
— Nu mă refer la Roger, băiatul de la bucătărie. Vreau să spun, copii ca şi tine. De viţă nobilă. Ai vrea să ai nişte tovarăşi de genul acesta?
— Nu.
— Dar, poate alte fetiţe…?
— Nu.
— Vezi tu, niciunul dintre noi nu ar vrea să te priveze de vreuna dintre micile plăceri şi ocupaţii ale copilăriei. Uneori cred că trebuie să te simţi destul de singură aici, în compania învăţaţilor bătrâni, Lyra. Asta simţi –
aşa e?
— Nu.
Îşi încrucişă degetele mari peste palmele strânse, incapabil să se gândească
ce altceva ar mai putea să o întrebe pe această copilă încăpăţânată.
— Dacă te supără ceva, spuse el în final, ştii că poţi veni oricând la mine să
îmi spui. Sper că ştii că poţi face asta oricând.
— Da, spuse ea.
— Îţi faci rugăciunile?
— Da.
— Bravo. Bine, hai, fugi acum.
Cu un oftat de uşurare abia ascuns, Lyra se întoarse şi ieşi.
Cum nu reuşise să găsească Cobleri în criptă, Lyra porni din nou la atac pe străzi. Acolo se simţea ca acasă.
