Lyra fugi la bucătărie şi îşi făcu loc cu coatele prin aglomeraţia fierbinte, aburindă şi zăngănitoare.

— Unde-i Roger? strigă ea.

— La o parte, Lyra! Avem treabă aici!

— Dar unde e? L-aţi văzut sau nu?

Nimeni nu părea interesat.

— Dar unde e? Trebuie să fi auzit! îi strigă Lyra bucătarului care îi aplică o pereche de palme şi o trimise afară imediat.

Bernie, patiserul, încercă să o calmeze, dar ea nu voia cu niciun chip să se potolească.

— L-au prins! Nenorociţii de cobleri, ar trebui să-i prindă şi să-i omoare pe toţi! Îi urăsc! Vouă nu vă pasă de Roger…

— Lyra, toţi ţinem la Roger.

— Ba nu, altfel v-aţi opri din treabă şi v-aţi duce să-l căutaţi chiar acum!

Vă urăsc!

— Roger poate să întârzie dintr-o sută de motive. Potoleşte-te. Avem de pregătit şi de servit cina în mai puţin de o oră; Stăpânul are musafiri la Reşedinţă şi o să mănânce şi el acolo, iar asta înseamnă că Bucătarul va trebui să aibă grijă ca mâncarea să ajungă acolo foarte repede, fără să se răcească, şi, orice s-ar întâmpla, Lyra, viaţa trebuie să meargă înainte. Sunt sigur că Roger o să apară el singur, la un moment dat…

Lyra fugi din Bucătărie răsturnând un raft cu vase din argint şi ignorând valul de mânie pe care îl provocase. Se grăbi pe scări şi traversă Curtea pătrată dintre Capelă şi Turnul Palmer, până în Curtea Yaxley, unde se aflau cele mai vechi clădiri ale Colegiului.

Pantalaimon, ghepard în miniatură, fugea în faţa ei de mânca pământul, sărind peste scări până sus, sub acoperiş, unde era dormitorul Lyrei. Lyra trânti uşa de perete, îşi trase scaunul şubred la fereastră, o dădu şi pe aceasta de perete şi se rostogoli afară. Chiar sub fereastră era un jgheab din piatră căptuşit cu plumb, lat cam de vreo treizeci de centimetri, iar ea, o dată ajunsă acolo, se întoarse şi începu să escaladeze acoperişul peste ţiglele aspre, până când ajunse în vârf. Când se văzu acolo, deschise gura şi ţipă. Pantalaimon, care se făcea întotdeauna pasăre când erau pe acoperiş, zbura împrejurul ei cârâind şi el cât îl ţinea ciocul, alături de ea.

Cerul serii era scăldat în portocaliu, bej, crem şi roz: mici norişori de îngheţată de vanilie într-un cer mare, de portocală. Turlele şi turnurile Oxfordului stăteau mândre în jurul lor, la acelaşi nivel, nu mai înalte; la răsărit şi la apus se întindeau pădurile verzi de la Château-Vert şi White Ham. De undeva se auzea croncănit de ciori şi sunet de clopot, iar dinspre Oxpens, ritmul monoton al unui motor cu gaz anunţa plecarea zepelinului

Poştei Regale de Londra. Lyra îl urmări cum se ridica din spatele turlei Capelei Sf. Mihail, la început mare cât vârful degetului ei mic când îl ţinea la distanţă, cu mâna întinsă, şi apoi din ce în ce mai mare, şi pe urmă mai mic, până când ajunse un singur punctuleţ sus, în cerul perlat.

Se întoarse şi se uită în jos în pătratul umbrit al curţii, unde siluetele în pelerine negre ale învăţaţilor începuseră deja să se îndrepte, câte una sau două, spre Cantină, cu daimonii sprijinindu-se de ei, zburând sau stând calmi pe umerii lor. În Sală se aprindeau luminile; Lyra putu vedea cum vitraliile Sălii începeau să strălucească încet, încet, pe măsură ce un servitor se deplasa peste mese aprinzând lămpile de naftalină. Clopoţelul Intendentului începu să sune, anunţând că mai era o jumătate de oră până la servirea cinei.

Aceasta era lumea ei. Voia să rămână aşa pentru totdeauna, dar lucrurile se schimbau în jurul ei, pentru că cineva, acolo, afară, fura copii. Se aşeză pe muchia acoperişului cu bărbia în pumni.

— Mai bine ne-am duce să-l salvăm, Pantalaimon, spuse ea.

— O să fie periculos, răspunse el.

— Normal. Ştiu asta.

— Ţi-aduci aminte ce spuneau în Camera de Odihnă?

— Ce?

— Ceva despre un copil de prin Arctica. Cel care nu atrăgea Praful.

— Spuneau că e un copil întreg… ce-i cu el?

— Poate că asta-i ce or să facă ei cu Roger, şi cu gitanii, şi cu ceilalţi copii.

— Ce?

— Păi, ce înseamnă întreg?

— Habar n-am. Probabil că-i taie-n două. Cred că îi fac sclavi. Aşa ar fi mai folositori. Probabil că au mine pe-acolo. Mine de uraniu pentru atomcrafturi. Pot să jur că asta e… Şi dac-ar trimite oameni mari în mine ar muri imediat, aşa că trimit copii, pentru că ei costă mai puţin. Asta au făcut cu el.

— Eu cred…

Dar, ceea ce credea Pantalaimon trebui să aştepte, fiindcă cineva începu să

strige de dedesubt.

— Lyra! Lyra! În secunda asta eşti înăuntru!

Se auziră nişte lovituri pe pervaz. Lyra recunoscu vocea şi iritarea din ea: era doamna Lonsdale, Menajera. Nu puteai să te ascunzi de ea cu niciun chip.

Cu faţa încordată, Lyra se lăsă să alunece uşor pe acoperiş până la jgheab, după care urcă puţin şi intră înapoi, pe fereastră. Doamna Lonsdale pusese să curgă puţină apă în chiuveta ciobită, spre acompaniamentul gemetelor şi pârâiturilor adânci care veneau dinspre ţevi.

— De câte ori ţi s-a spus clar că nu ai voie acolo… Ia uite-te la tine! Numai uite-te la fusta de pe tine – e într-un hal fără de hal! Dă-o jos imediat şi spală-te cât eu îţi caut ceva decent de îmbrăcat şi care nu e rupt. De ce n-oi fi putând tu să te păstrezi curată şi îngrijită…

Lyra era prea mohorâtă ca să mai poată întreba măcar de ce trebuie să se spele şi să se îmbrace, şi oricum niciodată vreun adult nu îi oferise de bunăvoie vreun motiv pentru aceasta. Îşi trase cu greu rochia peste cap, o aruncă pe pat şi începu să se spele în silă în timp ce Pantalaimon, care era canar acum, sărea din ce în ce mai aproape de daimonul doamnei Lonsdale, un labrador solid, încercând fără niciun succes să îl enerveze.

— Uită-te la halul în care e şifonierul ăsta! Nu ţi-ai agăţat hainele pe umeraş de săptămâni întregi! Uite, în ce hal de şifonată este…

Uită-te la asta, uită-te la cealaltă… Lyra nu voia să se uite. Închise ochii şi îşi frecă faţa cu un prosop subţire.

— Asta e. Va trebui să o porţi pe asta aşa cum e. N-avem timp să o mai călcăm. Doamne, Dumnezeule, copilă, genunchii – uită-te în ce stare sunt!

— Nu vreau să mă uit la nimic, mormăi Lyra.

Doamna Lonsdale o plesni peste picior.

— Spală-te, spuse ea ameninţător. Îţi dai imediat toată murdăria aia jos!

— De ce? întrebă, în sfârşit, Lyra. De obicei nu-mi spăl niciodată

genunchii. N-o să se uite nimeni la genunchii mei. Pentru ce trebuie să fac toate astea? Nici dumitale nu-ţi pasă de Roger, mai mult decât Bucătarului.

Eu sunt singura căreia…

Încă o palmă, pe celălalt picior.

— Nu vreau să mai aud niciun cuvânt din prostia asta! Şi eu sunt din neamul Parslow, la fel ca tatăl lui Roger. El este vărul meu de-al doilea.

Sunt sigură că nu ştiai asta, fiindcă sunt sigură că n-ai întrebat, domnişorică

Lyra. Sunt sigură că nu ţi-a trecut niciodată prin cap. Să nu începi tu acum să-mi scoţi mie ochii că nu-mi pasă de băiat! Numai Dumnezeu ştie că ţin