— Prinde-mă… spuse Lyra şi o zbughi pe poartă înainte ca Portarul să
poată trece pragul.
Fugi pe străduţa îngustă şi ajunse pe aleea unde se descărca marfa pentru Piaţa Acoperită. Fiind ora închiderii, acum erau mai puţine camioane cu marfă dar Lyra văzu un grup de tineri care fumau şi vorbeau lângă poarta centrală, peste drum de zidul înalt de piatră al Colegiului Sf. Mihail. Lyra îl cunoştea pe unul dintre ei, un băiat în vârstă de şaisprezece ani pe care îl admira pentru că putea să scuipe mai departe decât oricare dintre cunoştinţele ei. Merse către ei şi aşteptă umilă ca el să o bage în seamă.
— Mda, ce vrei? spuse el într-un final.
— I-adevărat c-a dispărut Jessie Reynolds?
— Da. De ce?
— Că azi a dispărut un copil de gitan, d’aia.
— Gitanii ăştia dispar tot timpul. După fiecare Târg de Cai dispar.
— Ca şi caii, spuse unul din prietenii lui.
— Asta-i altceva, spuse Lyra. Asta-i un copil. L-am căutat toată după masa şi copiii ăilalţi a spus că l-a luat Coblerii.
— Cine?
— Coblerii, ce, n-ai auzit de Cobleri?
Era ceva cu totul nou şi pentru ceilalţi băieţi, şi în afară de câteva comentarii grosolane, ascultară cu toţii foarte atenţi ce le spusese Lyra.
— Cobleri, spuse cunoştinţa Lyrei, al cărui nume era Dick. Ce tâmpenie!
Gitanilor ăştia li se suie la cap tot felu’ de idei tâmpite.
— Au spus că a fost cobleri în Banbury acu’ vo’ două săptămâni, insistă
Lyra, şi au dispărut cinci copii. Acuma probabil că vin la Oxford ca să ia copii d’ai noştri. Ei trebuie să fi fost ăia care au luat-o pe Jessie.
— A dispărut un copil pe aleea Cowley, spuse alt băiat. Acuma mi-aduc aminte. Mătuşi-mea era acolo ieri, că ea vinde peşte cu cartofi dintr-o rulotă, ştii, şi ea a auzit… un băieţel, sau cam aşa ceva, asta-i… da’, de Cobleri n-am auzit. Nu există de-adevăratelea coblerii ăştia. Numai poveşti.
— Ba da! spuse Lyra. I-au văzut gitanii. Gitanii cred că îi mănâncă pe copiii pe care îi prind şi…
Se opri în mijlocul propoziţiei pentru că îi trecu deodată ceva prin minte. În seara aceea ciudată în care stătuse ascunsă în Camera de Odihnă, Lordul Asriel arătase un diapozitiv cu un om care ţinea o baghetă prin care curgeau râuri de lumină, iar lângă el era o siluetă micuţă, cu mai puţină
lumină în jurul ei; iar el spusese că este un copil; şi cineva întrebase dacă
este un copil despicat iar unchiul ei spusese că nu, ăsta era principalul.
Lyra îşi aminti că despicat înseamnă tăiat.
Iar apoi alt gând îi străpunse inima ca un cuţit: unde era Roger?
Nu-l mai văzuse de dimineaţă…
I se făcu deodată frică. Pantalaimon, leu în miniatură, sări în braţele ei şi începu să mârâie. Lyra îşi luă la revedere de la tinerii de lângă poartă şi o luă repede înapoi, pe strada Turl, după care fugi glonţ spre Colegiul Jordan, rostogolindu-se pe uşă cu o secundă înaintea daimonului, acum sub forma unui ghepard.
Portarul făcea pe sfântul.
— Am fost nevoit să îl sun pe Stăpân şi să îi spun, zise el. Nu prea i-a plăcut. N-aş vrea să fiu în locul tău pentru nimic în lume.
— Unde-i Roger? întrebă ea
— Nu l-am văzut. O s-o încaseze şi el, bine de tot, ohoho… când o să-l prindă domnul Cawston…
Lyra fugi la bucătărie şi îşi făcu loc cu coatele prin aglomeraţia fierbinte, aburindă şi zăngănitoare.
— Unde-i Roger? strigă ea.
— La o parte, Lyra! Avem treabă aici!
— Dar unde e? L-aţi văzut sau nu?
Nimeni nu părea interesat.
— Dar unde e? Trebuie să fi auzit! îi strigă Lyra bucătarului care îi aplică o pereche de palme şi o trimise afară imediat.
Bernie, patiserul, încercă să o calmeze, dar ea nu voia cu niciun chip să se potolească.
— L-au prins! Nenorociţii de cobleri, ar trebui să-i prindă şi să-i omoare pe toţi! Îi urăsc! Vouă nu vă pasă de Roger…
— Lyra, toţi ţinem la Roger.
— Ba nu, altfel v-aţi opri din treabă şi v-aţi duce să-l căutaţi chiar acum!
