— Sunt sigură de asta. Când te vei întoarce la Colegiul Jordan vei fi o călătoare faimoasă. Mâine trebuie să plecăm foarte devreme, cu zepelinul de dimineaţă, aşa că mai bine fugi direct în pat. Ne vedem la micul dejun.

Noapte bună!

— Noapte bună! spuse Lyra şi, amintindu-şi puţinele bune maniere pe care le avea, se întoarse de la uşă şi spuse: Noapte bună, Stăpâne.

Stăpânul dădu din cap.

— Somn uşor, spuse el.

— Şi mulţumesc, adăugă Lyra doamnei Coulter.

Reuşi să doarmă până la urmă, deşi Pantalaimon n-a vrut să se liniştească

deloc până când nu s-a repezit puţin la el, iar el s-a făcut arici de necaz. Era încă întuneric când cineva a venit să o trezească.

— Lyra, şşş, nu te speria, hai, trezeşte-te, copilă.

Era doamna Lonsdale. Ţinea o lumânare în mână, se aplecă şi spuse încet, ţinând-o pe Lyra cu cealaltă mână:

— Ascultă, Stăpânul vrea să te vadă înainte de a te duce să iei micul dejun cu doamna Coulter. Scoală-te repede şi fugi la Reşedinţă acum. Du-te în grădină şi bate la uşa cu geam a biroului. Ai înţeles?

Pe deplin trează şi bulversată, Lyra aprobă din cap şi îşi strecură picioarele goale în pantofii pe care i-i adusese doamna Lonsdale.

— Lasă spălatul – poţi să te speli mai târziu. Du-te repede direct acolo şi întoarce-te imediat. O să încep să îţi fac bagajul şi o să-ţi pregătesc ceva de îmbrăcat. Hai, grăbeşte-te!

Curtea pătrată a colegiului era încă învăluită în aerul rece al nopţii. Pe cer se mai puteau zări ultimele stele, dar lumina de la răsărit punea din ce în ce mai mult stăpânire pe bolta de deasupra Colegiului. Lyra fugi în Grădina Bibliotecii, şi se opri pentru un moment în liniştea nemărginită, uitându-se la turnul din piatră al Capelei, la cupola verde-sidef a Casei Sheldon, la felinarul vopsit în alb al Bibliotecii. Acum avea să părăsească toate aceste locuri şi se gândea cât de dor o să îi fie de ele.

Văzu prin fereastră ceva mişcându-se în birou şi o lumină care licări pentru un moment. Îşi aduse aminte de ce avea de făcut şi bătu la uşă. Se deschise aproape imediat.

— Bravo! Intră repede. N-avem prea mult timp, spuse Stăpânul şi trase draperia la loc, peste uşă, imediat după ce intră Lyra. Era deja îmbrăcat în hainele lui negre obişnuite.

— Până la urmă nu mă mai duc? întrebă Lyra.

— Ba da, nu pot împiedica acest lucru, spuse Stăpânul, dar în acel moment Lyra nu îşi dădu seama ce ciudat era ca Stăpânul să spună aşa ceva. Lyra, o să-ţi dau ceva, iar tu trebuie să îmi promiţi că nu îl arăţi nimănui. Juri?

— Da, spuse Lyra.

Merse până la birou şi luă dintr-un sertar un pachet înfăşurat în catifea neagră. Când desfăcu pachetul Lyra văzu că era ceva ca un ceas de mână

mai mare sau un deşteptător mai mic: un disc gros din alamă şi cristal. Ar fi putut să fie o busolă sau ceva de genul acesta.

— Ce-i asta? întrebă ea.

— Este un alethiometru. Este unul dintre cele şase instrumente de acest fel care au fost făcute vreodată. Lyra, te previn din nou, ţine-l doar pentru tine.

Ar fi mai bine dacă doamna Coulter n-ar afla de el. Unchiul tău…

— Dar ce face?

— Spune adevărul. Cât priveşte felul în care poţi să îl citeşti, asta va trebui să înveţi singură. Acum du-te – se face lumină – fugi repede înapoi, în camera ta, înainte de a te vedea cineva.

Înfăşură catifeaua peste instrument şi i-l puse în mână. Era surprinzător de greu. Apoi îi prinse capul uşor între palme şi o ţinu aşa, cu blândeţe, pentru un moment.

Ea încercă să se uite în sus spre el şi spuse:

— Ce voiai să spui despre unchiul Asriel?

— Unchiul tău l-a prezentat Colegiului Jordan acum câţiva ani. El ar putea…

Înainte de a termina propoziţia se auzi o bătaie grăbită în uşă. Lyra simţi un tremur involuntar strecurându-se prin mâinile Stăpânului.

— Repede acum, copilă, spuse el încet. Puterile acestei lumi sunt foarte mari. Bărbaţii şi femeile sunt atraşi în curenţi mult mai puternici decât îţi poţi închipui, iar aceştia ne trag şi pe noi după ei, în torent. Du-te cu bine, Lyra, fii binecuvântată, copilă; fii binecuvântată.

— Mulţumesc, Stăpâne, spuse ea îndatoritoare.

Strângând legătura la piept ieşi din birou prin uşa care dădea spre grădină, aruncă o privire rapidă înapoi şi văzu daimonul Stăpânului urmărind-o de pe pervaz. Cerul avea deja o nuanţă mai deschisă; în aer se simţea o uşoară

undă din agitaţia începutului de zi.

— Ce ai acolo? spuse doamna Lonsdale închizând bătrâna valijoară cu o smucitură.

— Mi l-a dat Stăpânul. Nu intră în valiză?

— Prea târziu, acum n-o mai deschid. Va trebui să îl pui în buzunar la pardesiu, orice ar fi. Grăbeşte-te la Cantină, nu-i lăsa să te aştepte.

Numai după ce spuse la revedere câtorva servitori care se treziseră şi doamnei Lonsdale, îşi aduse aminte de Roger şi se simţi vinovată că nu se gândise la el nici măcar o dată de când o întâlnise pe doamna Coulter. Cât de repede se întâmplaseră toate!

Iar acum era pe drum spre Londra: stătea, nici mai mult nici mai puţin, la fereastră, într-un zepelin, cu lăbuţele din spate de hermină ale lui

Pantalaimon înghioldind-o în picior, în timp ce lăbuţele din faţă stăteau sprijinite frumos pe geamul prin care daimonul ei se uita fascinat. De cealaltă parte a Lyrei, doamna Coulter era adâncită în nişte hârtii, dar le puse deoparte destul de repede şi începu să vorbească. Şi vorbea atât de frumos! Lyra era îmbătată; nu fiindcă se gândea la Nord, de data aceasta, ci pentru că se gândea la Londra, la restaurantele, la sălile de bal, la seratele la Ambasade sau la Ministere, la intrigile dintre White Hall şi Westminster.

Pe Lyra o fascinau aceste gânduri mai mult decât peisajul care se schimba cu repeziciune dedesubtul ei. Spusele doamnei Coulter păreau să fie însoţite de un aer de maturitate, ceva ce te intriga, dar te ispitea în acelaşi timp: era vraja strălucirii.

Aterizarea în Grădinile Falkeshall, călătoria cu vaporul pe râul larg şi maroniu, blocul grandios cu apartamente de lux de pe Splai, unde portarul corpolent (un fel de paznic cu fireturi), care stătea la uşă, o salută pe doamna Coulter şi îi făcu cu ochiul Lyrei, care îl măsură de jos în sus, impasibilă.

Şi apoi apartamentul…

Lyra rămase cu gura deschisă de uimire.

Văzuse multă frumuseţe în viaţa ei scurtă, dar era frumuseţea Colegiului Jordan, a Oxfordului – măreaţă, de piatră, masculină. La Colegiul Jordan multe lucruri erau somptuoase, dar nimic nu era drăguţ. În apartamentul doamnei Coulter totul era drăguţ. Era plin de lumină pentru că ferestrele cele largi dădeau spre sud, iar pereţii erau acoperiţi cu un tapet delicat, auriu cu dungi albe. Tablouri încântătoare în rame aurite, o oglindă care arăta ca de la antichităţi, aplice fanteziste cu lămpi anbarice care aveau abajururi cu volănaşe; şi pernele aveau volănaşe; şi volane cu flori la galerii, iar sub picioare un covor moale verde, cu model de frunze; şi parcă

orice suprafaţă era acoperită, după cum îi părea ochiului inocent al Lyrei, cu casete din porţelan şi cu păstoriţe şi cu arlechini din porţelan.

Doamna Coulter zâmbi la admiraţia Lyrei.

— Da, Lyra, spuse ea, am atât de multe lucruri să-ţi arăt! Scoate-ţi haina şi hai la baie. Poţi să te speli, apoi vom lua prânzul şi vom merge la cumpărături…

Baia era o altă minune. Lyra era obişnuită să se spele cu un săpun galben şi dur, într-o chiuvetă ciobită, în care apa care abia se scurgea prin robinet era, în cel mai bun caz, călduţă şi, de cele mai multe ori, cu fulgi de rugină.