chinuitoare că, până la urmă, va ajunge în Nord. Poate că îl vor întâlni pe Lordul Asriel. Poate el şi doamna Coulter se vor îndrăgosti, şi se vor căsători, şi apoi o vor adopta pe Lyra, şi apoi vor merge împreună să îl salveze pe Roger de la Cobleri.

În după-amiaza petrecerii, doamna Coulter o luă pe Lyra la un coafor foarte şic, unde părul aspru, blond închis a fost transformat în bucle mari, fine iar unghiile au fost pilite şi date cu lac; i-au aplicat chiar şi un machiaj uşor la ochi şi pe buze, ca să îi arate cum să facă în viitor. Apoi au mers să

ia rochia cea nouă pe care o comandase doamna Coulter şi să cumpere nişte pantofi de marcă, din piele, după care au revenit la apartament să

verifice aranjamentele florale şi să se îmbrace.

— Nu rucsacul, draga mea, spuse doamna Coulter, când Lyra ieşi din dormitor strălucitoare, radiind de sentimentul propriei frumuseţi.

Lyra îşi făcuse un obicei din a purta cu ea peste tot un mic rucsac alb din piele, pentru a putea avea întotdeauna alethiometrul la îndemână. Doamna Coulter, răsfirând nişte trandafiri care fuseseră înghesuiţi prea tare într-o vază, văzu că Lyra nu face nicio mişcare şi o ţintui cu privirea.

— Ah, vă rog, doamnă Coulter, îmi place aşa de mult rucsăcelul ăsta!

— Nu în casă, Lyra. E absurd să cari un rucsac în propria ta casă. Dă-l jos imediat şi vino să mă ajuţi să verificăm paharele acestea…

Nu era atât tonul agresiv, cât expresia „în propria ta casă“, care o făcu pe Lyra să reziste cu încăpăţânare. Pantalaimon zbură pe podea şi se transformă instantaneu în dihor, arcuindu-şi spatele peste şosetele ei albe.

Încurajată, Lyra spuse:

— Dar n-o să încurce pe nimeni. Şi e singurul lucru pe care chiar îmi place să îl port mereu. Şi cred că merge chiar bine cu…

Nu reuşi însă să termine propoziţia pentru că daimonul doamnei Coulter ţâşni de pe canapea într-un nor de blană aurie şi îl ţintui pe Pantalaimon pe covor, înainte ca acesta să poată face vreo mişcare. Lyra ţipă speriată, iar apoi de groază şi durere, în timp ce Pantalaimon se sucea încolo şi-ncoace

scoţând sunete ascuţite, scuipând şi arătându-şi colţii pentru a slăbi strânsoarea maimuţoiului. Numai în câteva secunde, maimuţoiul îl învinse: cu o labă neagră şi feroce în jurul gâtului şi labele din spate ţinându-i strâns picioarele, îi prinse lui Pantalaimon urechea în laba cea liberă şi începu să

tragă de parcă voia să o rupă. Nu cu mânie, totuşi, ci cu un fel de forţă

curioasă, rece, ceva cu totul oribil de privit şi cu atât mai îngrozitor de simţit.

Lyra hohoti cuprinsă de groază.

— Nu, nu, vă rog! Opriţi-vă! Nu ne mai chinuiţi!

Doamna Coulter ridică capul din trandafiri.

— Atunci fă cum ţi-am spus, zise ea.

— Promit!

Maimuţa aurie se îndepărtă de Pantalaimon ca şi cum deodată s-ar fi plictisit. Pantalaimon se aruncă imediat în braţele Lyrei, care îl ridică până

la faţă şi începu să îl sărute şi să îl mângâie.

— Chiar în secunda asta, Lyra! spuse doamna Coulter.

Lyra îi întoarse brusc spatele, intră în dormitor şi trânti uşa, dar nici nu se închise bine uşa, că cineva o deschise din nou. Doamna Coulter stătea în prag, la doar câţiva centimetri distanţă.

— Lyra, dacă te comporţi în această manieră grosolană şi vulgară, vom avea un război pe care eu îl voi câştiga. Dă jos rucsacul acela în secunda aceasta. Controlează-ţi expresia aceea neplăcută a feţei. Niciodată să nu mai trânteşti uşa, fie că eu aud, fie că nu. Primii invitaţi vor ajunge în câteva minute şi te vei comporta exemplar, vei fi drăguţă, dulcică, fermecătoare, inocentă şi atentă, o încântare de copil, în toate sensurile, ai înţeles? Doresc în special acest lucru, înţelegi, Lyra?

— Da, doamnă Coulter.

— Atunci sărută-mă.

Se aplecă uşor şi întinse obrazul. Lyra trebui să se ridice pe vârfuri ca să îl sărute. Observă fineţea deosebită a lui şi simţi mirosul zăpăcitor al doamnei Coulter: parfum, dar parcă avea şi o tentă metalică. Se îndepărtă

şi lăsă rucsăcelul alb pe măsuţa de toaletă înainte de a o urma pe doamna Coulter înapoi în camera de zi.

— Ce părere ai despre flori, draga mea? spuse doamna Coulter atât de dulce, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.

— Presupun că nimeni nu poate greşi când e vorba de trandafiri, dar câteodată ce e prea mult strică… furnizorii au adus destulă gheaţă? Fii o scumpă şi du-te să întrebi. Băuturile calde sunt oribi…

Lyra descoperi că îi era destul de uşor să pară voioasă şi fermecătoare deşi era conştientă în fiecare clipă de dezgustul lui Pantalaimon şi de ura pe care acesta o nutrea faţă de maimuţoiul auriu. Aproape imediat se auzi soneria şi în scurt timp camera se umplu cu doamne îmbrăcate la ultima modă şi domni atrăgători sau, dacă nu, măcar distinşi. Lyra se plimba printre ei oferindu-le tartine sau zâmbind dulce şi dând răspunsuri drăguţe atunci când aceştia îi vorbeau. Se simţea ca un animal de companie universal, şi în momentul în care formulă acest gând în minte, Pantalaimon îşi întinse aripile de sticlete şi începu să ciripească cât putea de tare.

Lyra simţi cât de tare se bucura Pantalaimon fiindcă reuşise să-i demonstreze că avea dreptate şi deveni puţin mai retrasă.

— Şi unde mergi la şcoală, draga mea? întrebă o doamnă în vârstă, care o inspectă pe Lyra printr-o lornietă.

— Nu mă duc la şcoală, îi răspunse Lyra.

— Serios? Credeam că mama ta te trimite la vechea ei şcoală. Un loc foarte bun…

Lyra rămase o secundă uluită, după care îşi dădu seama de greşeala doamnei.

— O! Nu e mama mea! Eu sunt aici doar ca să o ajut. Sunt asistentul ei personal, spuse ea plină de importanţă.

— Înţeleg. Şi cine sunt părinţii tăi?

Din nou Lyra trebui să se gândească ce voia să spună doamna, înainte de a răspunde.

— Au fost un conte şi o contesă. Au murit amândoi într-un accident aeronautic în Nord.

— Ce conte?

— Contele Belacqua. Fratele Lordului Asriel.

Daimonul bătrânei doamne, un papagal roşu sângeriu, se foi iritat, balansându-se de pe un picior pe altul. Bătrâna doamnă începea să se încrunte curioasă, aşa că Lyra zâmbi dulce şi merse mai departe.

Trecea pe lângă un grup de domni şi o femeie tânără, care erau lângă

canapea, când auzi cuvântul Praf. Fusese scoasă în societate destul de mult ca să îşi poată da seama când domnii şi doamnele flirtau şi urmări procesul

cu fascinaţie, iar în plus faţă de asta, era şi mai fascinată de menţiunea referitoare la Praf, aşa că se opri şi ascultă. Domnii păreau să fie învăţaţi, iar din modul în care tânăra doamnă le punea întrebări acestora, Lyra deduse că era un fel de studentă.

— A fost descoperit de un muscovit – opriţi-mă dacă ştiţi deja acest lucru

–, spunea un domn de vârstă mijlocie, sub privirile pline de admiraţie ale tinerei doamne, cineva pe nume Rusakov, şi sunt numite, de obicei, Particule Rusakov, după el. Particule elementare, care nu interacţionează în niciun fel cu altele, – foarte greu de detectat, dar lucrul extraordinar este că

par să fie atrase de fiinţele umane.