Ca un răspuns la această dorinţă, auzi menţionat acest nume şi se apropie indiferentă de grupul care vorbea în apropiere, sub pretextul de a servi o tartină dintr-un platou de pe masă. Un bărbat într-o mantie violetă, de episcop, spunea:
— … nu, nu cred că Lordul Asriel ne va mai deranja pentru o perioadă.
— Şi unde spuneai că este reţinut?
— În fortăreaţa Svalbard, mi s-a spus. Păzit de panserbørni, ştiţi, urşii cu armură. Ce creaturi formidabile! Nu va scăpa de ei nici dacă trăieşte o mie de ani. Faptul este că eu într-adevăr cred că drumul ce trebuie urmat este acum deschis, aproape total deschis…
— Ultimele experimente au confirmat ceea ce am crezut întotdeauna – şi anume că Praful este o emanaţie a principiului întunericului în sine, iar…
— Să observ aici un pic de erezie zoroastriană?
— Ceea ce obişnuia să fie o erezie…
— Şi dacă am putea izola principiul întunericului…
— Svalbard, spuneai?
— Urşi cu armură…
— Comitetul de Oblaţii…
— Copiii nu suferă. Sunt sigur de asta…
— Lordul Asriel închis…
Lyra auzise destul. Se întoarse şi, mişcându-se tot atât de uşor ca şi molia Pantalaimon, se duse la ea în dormitor şi închise uşa. Zgomotul petrecerii se estompă deodată.
— Ei bine? şopti ea, iar el se făcu sticlete şi se aşeză pe umărul ei.
— O să fugim? răspunse el tot în şoaptă.
— Normal. Dacă o facem acum cu toţi oamenii ăştia aici, ar putea să nici nu-şi dea seama o vreme.
— Ea nu, dar el sigur.
Pantalaimon se referea la daimonul doamnei Coulter. Când se gândi la forma aceea aurie şi sinuoasă Lyra simţi că i se face rău de frică.
— O să mă bat cu el de data asta, spuse Pantalaimon curajos. Eu pot să mă
schimb, el nu poate. O să mă transform aşa de repede că el n-o să mă poată
ţine. De data asta eu o să înving, ai să vezi.
Lyra aprobă din cap, cu atenţia însă în altă parte. Cu ce să se îmbrace?
Cum să iasă fără a fi văzută?
— Va trebui să te duci şi să urmăreşti, şopti ea. Imediat ce e liber va trebui să fugim. Fă-te molie, adăugă ea. Şi fii atent: în secunda în care nu se uită
nimeni…
Întredeschise uşor uşa iar el se strecură afară, un punctuleţ închis pe fondul rozaliu al luminii din coridor.
Între timp, Lyra îşi aruncă pe ea cele mai groase haine pe care le avea şi mai îndesă câteva într-una dintre gentile din mătase de cărbune de la
magazinul şic pe care îl vizitaseră chiar în după-amiaza aceea. Doamna Coulter îi dăduse nişte bani să-şi cumpere dulciuri şi, deşi cheltuise fără
reţineri, încă îi rămăseseră câţiva suverani din aur pe care îi puse în buzunarul hainei din blană de lup.
La sfârşit, împachetă alethiometrul în husa lui de catifea neagră. Să-l fi găsit maimuţoiul acela abominabil? Trebuie să-l fi găsit, şi trebuie să-i fi spus şi ei, of, numai dacă l-ar fi ascuns mai bine!
Merse pe vârfuri până la uşă. Camera ei dădea într-un coridor care, din fericire, se afla imediat lângă holul mare, iar majoritatea invitaţilor era în cele două saloane, la capătul holului. Se auzeau oameni vorbind tare, râsete, zgomotul înfundat al apei la toaletă, clinchetul paharelor; şi apoi o voce subţirică de molie care îi spuse la ureche:
— Acum! Repede!
Se strecură pe uşă în hol şi în mai puţin de trei secunde deschidea uşa de la intrare a apartamentului. Încă un moment şi era afară, cu Pantalaimon, sticlete din nou, se repezi spre scară şi fugi.
Plasele
Merse repede, îndepărtându-se cât putea de mult de râu, pentru că splaiul era larg şi foarte puternic luminat. Între acesta şi Institutul Arctic Regal era o încrengătură de străduţe înguste, şi acesta era singurul loc pe care Lyra era sigură că îl poate găsi, iar acum se îndrepta cu paşi repezi spre el.
Numai dacă ar fi cunoscut Londra tot atât de bine cum cunoştea Oxfordul!
Atunci ar fi ştiut ce străzi trebuie să ocolească; sau de unde putea să
şterpelească ceva de mâncare, sau, cel mai important lucru dintre toate, la ce uşă putea bate pentru a găsi adăpost. În inima nopţii reci, toate aleile întunecate din jurul ei fremătau de mişcare şi de o viaţă secretă despre care ea nu ştia nimic.
Pantalaimon deveni pisică sălbatică şi exploră întunericul din jur cu ochii săi pătrunzători. Şi de atâtea ori se opri cu blana zbârlită, iar Lyra trebui să
se ascundă şi să ocolească gangul pe care tocmai se pregătea să intre.
Noaptea era plină de zgomote: râs de beţivi, două voci răguşite încercând un cântec, scârţâitul şi vaietul unei maşinării neunse undeva într-un subsol.
Lyra trecu cu grijă şi atenţie printre toate, cu simţurile multiplicate şi
împletite cu cele ale lui Pantalaimon, ascunsă în umbră, de-a lungul aleilor înguste.
Din când în când, trebuia să traverseze câte o stradă lată şi bine luminată, în care tramvaiele scârţâiau şi scânteiau sub firele lor anbarice. Existau reguli ca să traversezi străzile Londrei, dar Lyra nu le dădu atenţie, dacă
ţipa cineva, ea fugea.
Era bine să fii din nou liber. Ştia că Pantalaimon, păşind pe pernuţele lui de pisică sălbatică, alături de ea, simţea şi el aceeaşi bucurie năvalnică de a fi afară, liber din nou, chiar dacă în aerul murdar al Londrei, încărcat de fum, gaze şi funingine, şi îngreunat de zgomot. La un moment dat, destul de curând, vor trebui să se gândească la ceea ce puteau însemna cuvintele pe care le auziseră în apartamentul doamnei Coulter, dar nu încă. Şi, la un moment dat, în cele din urmă va trebui să găsească şi un loc de dormit.
La o intersecţie, în colţul unui mare magazin ale cărui ferestre străluceau luminoase pe trotuarul ud, era o rulotă cu cafea: o minusculă cămăruţă pe roţi, cu o tejghea sub un acoperiş de lemn. Înăuntru era o lumină galbenă, iar în jur plutea aroma cafelei proaspete. Patronul, îmbrăcat în alb, stătea sprijinit de tejghea şi vorbea cu cei doi sau trei clienţi.
Era apetisant. Lyra mersese timp de o oră, era udă şi îi era frig. Cu Pantalaimon sub formă de vrabie, se duse spre tejghea şi se ridică pe vârfuri, ca să atragă atenţia proprietarului.
— O cafea şi un sandvici cu şuncă, vă rog, spuse ea.
