— Ficatul de viţel e bun, îi spuse doamna Coulter, şi cel de focă, dar dacă
eşti în pană de mâncare în zona Arctică, nu trebuie să mănânci ficat de urs.
Acela e plin de o otravă care te omoară în câteva minute.
În timp ce mâncau, doamna Coulter îi atrase atenţia asupra câtorva membri de la celelalte mese.
— Îl vezi pe domnul acela mai în vârstă cu cravată roşie? Acela este colonelul Carborn. El este cel care a făcut primul zbor cu balonul deasupra Polului Nord. Iar domnul înalt de lângă fereastră, care tocmai s-a ridicat, este Doctorul Săgeată Ruptă.
— Este skraeling?
— Da. Este cel care a cartografiat curenţii oceanici din Marele Ocean al Nordului…
Lyra se uită la toţi aceşti oameni importanţi cu multă curiozitate şi cu un mare respect. Erau învăţaţi, fără niciun dubiu, dar erau şi exploratori.
Doctorul Săgeată Ruptă ştia despre ficatul de urs; se îndoi că Bibliotecarul Colegiului Jordan ar fi ştiut.
După prânz, doamna Coulter îi arătă câteva relicve arctice din Biblioteca Institutului – harponul cu care fusese ucisă marea balenă Grimssdur; piatra inscripţionată într-o limbă necunoscută care fusese găsită în mâna exploratorului Lord Rukh, care degerase în cortul său singuratic; o armă
folosită de Căpitanul Hudson în faimoasele sale călătorii în ţinuturile lui Van Tieren. Îi spuse povestea fiecăruia iar Lyra îşi simţi inima tulburată de admiraţie pentru aceşti mari eroi curajoşi şi îndepărtaţi.
Apoi au mers la cumpărături. Tot ce se întâmplase în acea zi extraordinară
era o experienţă total nouă pentru Lyra, dar cumpărăturile le-au întrecut pe toate. Să intri într-o clădire mare plină cu haine frumoase, în care te lăsau să le probezi pe toate şi te puteai uita la tine în oglinzi… Şi hainele erau aşa de drăguţe… hainele pe care le avea Lyra le primise prin intermediul doamnei Lonsdale, şi multe dintre ele fuseseră purtate şi răspurtate înainte de a ajunge la ea. Foarte rar se întâmpla ca ea să primească ceva nou, şi atunci acestea fuseseră alese pe criterii practice şi nicidecum estetice; iar ea niciodată nu-şi alesese singură hainele. Şi acum, să o vadă pe doamna Coulter recomandându-i una sau lăudând-o pe cealaltă şi plătind pentru toate, sau chiar mai mult…
Când se termină totul, Lyra era îmbujorată şi avea ochii roşii de oboseală.
Doamna Coulter comandă ca cea mai mare parte a hainelor să fie livrate la domiciliu şi luară cu ele la apartament doar una sau două.
Apoi o baie cu spumă parfumată. Doamna Coulter intră să o spele pe cap şi nu începu să o frece şi să zgârie aşa cum făcea doamna Lonsdale. Era blândă. Pantalaimon urmări totul cu o curiozitate intensă până când doamna Coulter îi aruncă o privire din care îşi dădu imediat seama ce voia să spună, şi se întoarse cu spatele, ferindu-şi cu modestie ochii de aceste mistere feminine, aşa cum făcea şi maimuţa aurie. Până acum nu trebuise niciodată să îşi ferească privirea de Lyra.
Apoi, după baie, un lapte cald cu mirodenii şi o cămaşă de noapte nouă, de flanelă, cu flori şi cu tiv festonat şi papuci din piele de oaie într-o nuanţă
dulce de albastru; şi apoi patul.
O, atât de moale! Şi lumina anbarică de pe noptieră, atât de blândă! Şi dormitorul, atât de primitor şi confortabil, cu dulăpioare şi o măsuţă de toaletă şi un scrin unde vor sta noile ei haine, şi cu un covor de la un perete
la altul şi draperii drăguţe cu stele, şi lună, şi planete! Lyra stătea întinsă
fără să facă nicio mişcare, prea obosită ca să doarmă, prea încântată ca să
se mai îndoiască de ceva.
După ce doamna Coulter îi ură noapte bună şi blândă şi ieşi, Pantalaimon o trase de păr. Îl împinse de lângă ea dar el şopti:
— Unde-i aparatul ăla?
Îşi dădu imediat seama despre ce vorbea. Pardesiul ei vechi şi ponosit era agăţat în şifonier; după câteva secunde era înapoi în pat, şezând cu picioarele încrucişate în lumina lămpii şi cu Pantalaimon urmărind foarte îndeaproape cum desface catifeaua neagră şi se uită la obiectul pe care i-l dăduse Stăpânul.
— Cum i-a spus? şopti ea.
— Alethiometru.
Nu avea niciun rost să întrebe ce însemna aceasta, îl simţea greu în mână, cu faţa de cristal strălucind şi corpul din alamă prelucrat cu mare fineţe.
Era un ceas foarte mic sau o busolă pentru că avea limbi care arătau diferite zone pe cadran, dar în loc de ore sau de punctele busolei, pe cadran erau imagini, fiecare dintre ele pictată cu o precizie extraordinară, ca şi cum ar fi fost făcută pe fildeş, cu cea mai fină pensulă de gravură. Răsuci cadranul încet ca să le poată vedea pe toate. Era o ancoră, o clepsidră cu un craniu deasupra, un taur, un stup de albine… Treizeci şi şase în total iar ea nu putea nici măcar să ghicească ce însemnau.
— Uite, e o rotiţă, spuse Pantalaimon, vezi dacă poţi să o întorci.
De fapt, erau trei rotiţe zimţate care se puteau întoarce, şi fiecare rotiţă
întorcea câte una dintre cele trei limbi mai scurte, care se mişcau în jurul cadranului cu un ţăcănit uşor şi foarte plăcut auzului Lyrei. Puteai să le aranjezi să arate oricare dintre desene şi, după ce se fixau pe poziţie, indicând exact centrul fiecăreia, nu se mai mişcau.
Al patrulea ac era mai lung şi mai subţire şi părea să fie făcut dintr-un metal mai mat decât celelalte trei. Lyra nu îi putea controla deloc mişcările; sărea mereu unde voia el, ca un ac de busolă, şi nu se fixa nicăieri.
— Metru înseamnă măsură, spuse Pantalaimon, ca termometru. Ne-a spus Capelanul.
— Da, dar asta-i partea uşoară, şopti ea. Tu la ce crezi că foloseşte?
Niciunul dintre ei nu putu ghici. Lyra stătu mult timp întorcând limbile către un simbol sau altul (înger, coif, delfin, glob, lăută, compas, lumânare,
trăsnet, cal) şi urmărind acul lung sărind în frenezia sa nestăpânită şi, deşi nu înţelegea nimic, era intrigată şi încântată de complexitatea şi detaliul instrumentului. Pantalaimon se transformă în şoricel ca să se poată apropia cât mai mult şi îşi sprijini lăbuţele din faţă pe marginea cadranului, cu ochii ca nişte biluţe negre strălucind de curiozitate în timp ce urmărea fascinat acul sărind.
— Ce crezi că a vrut să spună Stăpânul când a pomenit de unchiul Asriel?
spuse ea.
— Poate c-ar trebui să îl păstrăm în siguranţă şi să i-l dăm lui.
