— Cam târziu pe afară, drăguţă, spuse un domn cu pălărie şi fular alb, din mătase.

— Da, spuse ea, întorcându-se cu spatele la el pentru a examina intersecţia aglomerată. Tocmai se terminase spectacolul la un teatru din apropiere, iar lumea umplea de freamăt foaierul luminat, chemând taxiuri şi strângându-şi hainele în jurul umerilor. În cealaltă direcţie era intrarea unei Staţii de Tren Chthonic cu o mulţime şi mai deasă curgând în susul şi în josul scărilor.

— Poftim, iubire, spuse omul de la tejghea. Doi şilingi.

— Dă-mi voie să plătesc eu, spuse domnul cu pălărie.

De ce nu, se gândi Lyra? Pot să fug mai repede decât el şi aş putea avea nevoie de toţi banii pe care-i am mai târziu. Domnul cu pălărie puse o monedă pe tejghea şi zâmbi în jos, către ea. Daimonul lui era un lemur. Se agăţă de gulerul acestuia, cu ochii rotunzi fixaţi pe Lyra.

Ea muşcă din sandwich şi continuă să urmărească strada aglomerată. Nu avea nicio idee unde se afla pentru că nu văzuse niciodată o hartă a Londrei, nu ştia nici măcar cât de mare era sau cât de mult trebuia să

meargă ca să ajungă la ţară.

— Cum te cheamă? întrebă domnul.

— Alice.

— E un nume frumos. Dă-mi voie să îţi torn o picătură din asta în cafea…

o să te încălzească…

Desfăcea dopul unei sticle plate argintii.

— Nu-mi place, spuse Lyra. Îmi place numai cafeaua.

— Sunt sigur că nu ai mai gustat un coniac ca ăsta până acum.

— Ba da. Mi-a fost rău de era să mor. Am băut o sticlă întreagă, sau aproape.

— Cum vrei, spuse omul, înclinând sticla în propria ceaşcă. Şi unde te duci aşa singurică, la ora asta?

— Să mă-ntâlnesc cu tata.

— Şi cine e tatăl tău?

— E criminal.

— Ce?

— V-am spus, e criminal. E meseria lui. În seara asta are de făcut o treabă.

Am aici haine curate de schimb pentru el, că de obicei e plin de sânge când termină câte o treabă.

— Aa, glumeşti.

— Nţt.

Lemurul scoase un mieunat uşor şi se târî spre ceafa omului pentru a o ţintui pe Lyra cu privirea de acolo.

Lyra îşi bău impasibilă cafeaua şi termină de mâncat sandviciul.

— Bună seara, spuse ea. Îl văd pe tata că vine acum, pare niţel cam furios.

Omul cu pălărie se uită împrejur, iar Lyra porni spre mulţimea care ieşea de la teatru. Oricât de mult ar fi vrut să vadă şi ea Trenul Chthonic (doamna Coulter îi spusese că nu este, de fapt, un lucru pentru cei din clasa ei), îi fu teamă să nu fie prinsă în capcană sub pământ; mai bine să fie afară, în aer liber, în câmp deschis, unde putea să o rupă la fugă oricând, în caz de nevoie.

Merse şi tot merse, iar străzile deveneau tot mai întunecate şi mai goale.

Burniţa, şi chiar dacă n-ar fi fost niciun nor, cerul oraşului era prea mult

bruiat de alte lumini pentru a putea vedea stelele. Pantalaimon credea că

mergeau spre nord, dar cine putea şti cu adevărat?

Străzi nesfârşite, şiruri de căsuţe identice din cărămidă, cu grădiniţe doar cât să încapă o pubelă; fabrici mari şi pustii în spatele gardurilor de sârmă, cu câte un bec anbaric arzând trist pe câte un perete şi un paznic de noapte moţăind în ghereta lui; din când în când, câte un oratoriu mohorât, care se putea deosebi de vreun depozit doar datorită crucifixului de afară. O dată a încercat uşa unui astfel de loc, doar pentru a auzi un vaiet venind dinspre vreo bancă la doar câţiva centimetri mai departe, în întuneric. Îşi dădu seama că scările erau pline de oameni care dormeau acolo şi fugi.

— Unde o să dormim, Pan? spuse ea în timp ce se târau de-a lungul unei străzi cu magazine cu obloanele trase.

— Pe vreun prag, undeva.

— Nu vreau să ne vadă cineva. Toate pragurile sunt atât de expuse.

— E un canal pe-aici, pe undeva…

Pantalaimon se uită spre o stradă lăturalnică, din dreapta. Fără îndoială că

peticul acela de licărire întunecată însemna că în apropiere trebuia să fie o apă şi, când se duseră, tiptil, tiptil, ca să verifice, găsiră albia unui râu unde în jur de douăsprezece barje erau legate de chei, unele mai îndepărtate, pe largul apei, altele aproape de mal, îngreunate de macarale care arătau ca nişte spânzurători. O lumină palidă strălucea la una dintre gheretele de lemn, iar din coşul de metal ieşea un firicel de fum; în afară de aceasta, singurele lumini se aflau sus, pe peretele depozitului sau în vârful macaralelor, lăsând partea de jos cufundată în întuneric. Cheiul era plin de butoaie cu tărie de cărbune, cu grămezi de buşteni rotunzi şi cu role de cablu învelit în cauciuc.

Lyra merse pe vârfuri până la colibă şi se uită pe fereastră. Un bătrân citea laborios un ziar cu benzi desenate şi fuma pipă, cu daimonul – un cocker spaniol – dormind încolăcit pe masă. Cum se uita prin geam, bătrânul se ridică şi aduse un ceainic înnegrit de pe soba de fier şi turnă nişte apă

fierbinte într-o cană crăpată, după care se lăsă din nou pe spate, adâncindu-se în lectura ziarului său.

— Să-l rugăm să ne lase şi pe noi înăuntru, Pan? şopti ea, dar Pan avea atenţia în altă parte; era când liliac, când bufniţă, când pisică sălbatică, din nou. Lyra se uită împrejur, simţind neliniştea lui Pantalaimon, şi îi văzu în

acelaşi moment în care îi văzu şi el: doi bărbaţi alergând înspre ea, câte unul din fiecare parte, cel mai apropiat având în mână o plasă.

Pantalaimon scoase un ţipăt ascuţit şi se aruncă preschimbat în leopard la daimonul bărbatului mai apropiat, o vulpe sălbatică, făcând-o pe aceasta să

se prăvălească pe spate, printre picioarele bărbatului. Bărbatul înjură şi se înclină într-o parte, iar Lyra o zbughi pe lângă el spre spaţiul deschis al cheiului. Ceea ce nu trebuie să facă acum este să fie prinsă într-un colţ.

Pantalaimon, acum vultur, se coborî brusc spre urechea ei şi îi şuieră:

— Stânga! Stânga!

Lyra se aruncă spre stânga şi văzu un spaţiu între butoaiele cu tărie de cărbune şi capătul unui şopron din fier forjat şi se îndreptă glonţ spre el.

Dar plasele acelea!

Auzi un sâsâit în aer şi ceva îi izbi obrazul, şuieră în jurul ei şi o înţepă, şi simţi sfori marinăreşti peste faţă, braţe, mâini şi încurcate în păr, strângând-o tare, şi căzu, ţipând, muşcând şi zvârcolindu-se în van.