— Într-adevăr? se miră tânăra deschizând larg ochii.

— Şi, încă şi mai extraordinar, continuă el, este că sunt atrase mai mult de unele fiinţe decât de altele. Adulţii le atrag, dar nu şi copiii. Cel puţin nu tot atât de mult, şi deloc până la vârsta adolescenţei. De fapt, acesta este chiar motivul – coborî vocea şi se apropie şi mai mult de tânăra doamnă, punându-i confident mâna pe umăr – chiar acesta este motivul pentru care a fost înfiinţat Comitetul de Oblaţii. Aşa cum v-ar putea spune buna noastră gazdă de azi.

— Da? Este implicată în Comitetul de Oblaţii?

— Draga mea, ea este Comitetul de Oblaţii. Este exclusiv proiectul ei.

Bărbatul avea de gând să îi spună mai multe doamnei, când dădu cu ochii de Lyra. Ea se uită înapoi fără să clipească. Poate că domnul băuse puţin cam mult sau poate că dorea, într-adevăr, să o impresioneze pe tânăra doamnă, pentru că spuse:

— Această tânără domnişorică ştie totul despre el, vă pot garanta. Tu eşti protejată de Comitetul de Oblaţii, nu-i aşa, draga mea?

— Oo, da, spuse Lyra. Sunt protejată de toţi cei de aici. Acolo unde am locuit înainte, la Oxford, erau tot felul de lucruri periculoase. Erau gitani –

fură copii şi-i vând la turci, ca să-i facă sclavi. Iar la Port Meadow, când e lună plină iese un vârcolac din mănăstirea veche de la Godstow. Odată l-am auzit urlând. Şi mai sunt şi Coblerii…

— Da, exact la ei mă refer, spuse domnul. Aşa numeşte populaţia Comitetul de Oblaţii, nu?

Lyra simţi cum deodată Pantalaimon începe să tremure violent, dar oricum, se comporta exemplar. Daimonii celor doi adulţi, o pisică şi un fluture, nu părură să bage de seamă.

— Cobleri? spuse tânăra. Ce nume ciudat! De ce le spun Cobleri?

Lyra era pe punctul de a-i spune una dintre poveştile ei teribile pe care le crease pentru a-i înspăimânta pe copiii de la Oxford, dar bărbatul vorbea deja.

— Din cauza iniţialelor, vedeţi – Comitetul de Oblaţii

— Este o idee foarte veche, de fapt şi de drept. În Evul Mediu, părinţii îşi dădeau copiii bisericii, pentru a deveni călugări sau călugăriţe. Şi bieţii amărâţi erau cunoscuţi sub numele de oblaţi. Înseamnă un sacrificiu, a se da pe sine, ceva de genul acesta. Şi a fost reluată aceeaşi idee când au început să se ocupe de Praf… După cum probabil ştie şi mica noastră

prietenă, aici, de faţă. De ce nu mergi să vorbeşti cu Lordul Boreal? adăugă

el direct către Lyra. Sunt sigur că i-ar plăcea să o cunoască pe protejata doamnei Coulter… acela este, domnul cu părul alb şi daimonul şarpe.

Voia să scape de Lyra ca să poată vorbi între patru ochi cu doamna cea tânără, Lyra îşi dădu seama imediat. Dar tânăra, se pare, era foarte interesată de Lyra şi se îndepărtă de domn pentru a putea vorbi cu ea.

— Opreşte-te numai puţin… Cum te cheamă?

— Lyra.

— Eu sunt Adèle Starminster. Sunt jurnalistă. Putem sta puţin de vorbă?

Considerând că e ceva absolut normal ca oamenii să vrea să stea de vorbă

cu ea, Lyra spuse simplu:

— Da.

Daimonul fluture al doamnei se ridică în aer, zburând în dreapta şi în stânga, după care îşi flutură aripile la urechea doamnei, şoptindu-i ceva, la care Adèle Starminster spuse:

— Să ne aşezăm acolo, lângă fereastră.

Acesta era locul favorit al Lyrei; avea vedere spre râu şi la această oră din noapte, luminile de pe malul de sud străluceau puternic peste licăririle apei ca de tăciune a râului în flux. Un şir de barje legate de un şlep alunecau încet în amonte. Adèle Starminster se aşeză şi se mută spre marginea băncuţei, făcându-i Lyrei loc pe perne.

— Profesorul Docker spunea că ai o oarecare legătură cu doamna Coulter?

— Da.

— Care este aceasta? Nu eşti fata ei, sau ceva de genul acesta, nu?

Presupun că ar trebui să ştiu…

— Nu! spuse Lyra. Bineînţeles că nu. Sunt asistentul ei personal.

— Asistentul personal? Nu eşti un pic cam tânără? Credeam că îi eşti rudă

sau ceva de genul acesta. Cum e ea?

— E foarte deşteaptă, spuse Lyra. Cu o seară înainte ar fi spus mult mai multe, dar lucrurile păreau să se schimbe.

— Da, dar pe plan personal, insistă Adèle Starminster. Adică, este prietenoasă, nervoasă, cum e în realitate? Locuieşti împreună cu ea? Cum este în particular?

— E foarte drăguţă, spuse impasibil Lyra.

— Şi tu, cu ce fel de lucruri te ocupi? Cum o ajuţi?

— Fac calcule şi de-astea. Cum ar fi pentru navigaţie.

— Aha, da, înţeleg… şi de unde eşti de loc? Cum spuneai că te cheamă?

— Lyra. Sunt din Oxford.

— Şi de ce te-a ales doamna Coulter să…?

Se opri foarte brusc pentru că în apropiere îşi făcuse apariţia chiar doamna Coulter. Din felul în care Adèle Starminster se uită în sus la ea şi din fluturarea agitată a daimonului său, Lyra îşi putu da seama că tânăra nu trebuia să fie deloc în locul acela, la ora aceea.

— Nu ştiu care este numele dumitale, spuse doamna Coulter foarte încet, dar îl voi afla în mai puţin de cinci minute şi apoi nu vei mai lucra niciodată ca jurnalist. Acum te rog să te ridici imediat şi, fără să faci vreo scenă, să ieşi. Aş putea adăuga şi că cel care te-a adus în această seară aici va avea, la rândul lui, de suferit.

Doamna Coulter părea încărcată cu un fel de forţă anbarică. Chiar şi mirosul era diferit: ceva încins, metal încins, plutea în jurul ei. Lyra simţise mai devreme o mică parte din puterea aceasta emanată de doamna Coulter, dar acum o vedea în deplinătatea ei concentrată asupra altcuiva, şi sărmana Adèle Starminster nu avea forţa necesară să-i reziste. Daimonul îi căzu istovit pe umăr şi reuşi să mai bată o dată sau de două ori din aripile superbe, după care leşină, femeia însăşi părând incapabilă să se mai ţină pe propriile picioare. Cu mersul nesigur, reuşi să se strecoare printre musafirii gălăgioşi şi să iasă pe uşa salonului. Ţinea o mână pe umăr, sprijinindu-şi daimonul istovit.

— Ei bine? i se adresă doamna Coulter Lyrei.

— Nu i-am spus nimic important, spuse Lyra.

— Ce te-a întrebat?

— Doar cu ce mă ocup şi cine sunt şi de-astea.

În timp ce răspundea, Lyra observă că doamna Coulter era singură, daimonul nu era cu ea. Cum era posibil? Dar, într-un moment, maimuţoiul auriu apăru lângă ea, iar ea se întinse, îl luă de mână şi îl ridică uşor pe umăr. Părea să fie din nou relaxată.

— Dacă mai vezi pe cineva care, în mod clar, a venit fără să fie invitat, vii şi-mi spui mie, da?