După ce se scurseră aproape şase săptămâni de când Lyra se mutase la doamna Coulter, aceasta decise să organizeze o petrecere. Lyra avea impresia că era ceva de sărbătorit, deşi doamna Coulter nu îi spusese niciodată ce. Comandă flori, discută aprins asupra felurilor de mâncare şi a băuturilor cu furnizorii şi îşi petrecu o seară întreagă împreună cu Lyra, hotărându-se pe cine să invite.
— Trebuie să-l invităm pe Arhiepiscop. Nu mi-aş putea permite să-l omit, deşi este cel mai îngrozitor snob din lume. Lordul Boreal e şi el în oraş: va fi distractiv. Şi prinţesa Postnikova. Crezi că ar fi potrivit să îl invităm pe Erik Andersson? Mă întreb dacă n-ar fi momentul potrivit să-l luăm pe el…
Erik Andersson era cel mai la modă dansator. Lyra nu avea nicio idee ce însemna „să îl luăm“ dar se bucură să-şi dea şi ea cu părerea, oricum.
Scrise cu conştiinciozitate toate numele pe care le sugerase doamna Coulter, ortografiindu-le monstruos, şi le tăie în momentul în care doamna Coulter se hotărî să le elimine de pe listă.
Când se duseră la culcare, Pantalaimon îi şopti de pe pernă:
— N-o să se ducă niciodată în Nord! O să ne ţină închişi aici pentru totdeauna. Când fugim?
— Ba da, se duce, şopti Lyra. Doar că ţie nu-ţi place de ea, asta-i. Ei bine –
ghinionul tău – na, că mie-mi place de ea. Şi, pe urmă, de ce ne-ar învăţa navigaţie şi toate astea, dacă n-ar avea de gând să ne ducă în Nord?
— Ca să nu mai fii nerăbdătoare, d-aia. De fapt, tu nu vrei să stai cuminte şi să pierzi timpul pe la petrecere îmbrăcată frumos şi vorbind dulce. Nu vezi că te transformă în păpuşa ei?
Lyra îi întoarse spatele şi închise ochii. Dar ce spunea Pantalaimon era adevărat. Se simţise, într-adevăr, prizonieră şi izolată în viaţa aceasta politicoasă, oricât de luxoasă şi plină de evenimente ar fi fost. Ar fi dat orice pentru o zi cu prietenii ei neciopliţi de la Oxford, pentru o bătaie cu nămol prin Lutărie şi o cursă pe malul canalului. Singurul lucru care o menţinuse politicoasă şi atentă faţă de doamna Coulter era acea speranţă
chinuitoare că, până la urmă, va ajunge în Nord. Poate că îl vor întâlni pe Lordul Asriel. Poate el şi doamna Coulter se vor îndrăgosti, şi se vor căsători, şi apoi o vor adopta pe Lyra, şi apoi vor merge împreună să îl salveze pe Roger de la Cobleri.
În după-amiaza petrecerii, doamna Coulter o luă pe Lyra la un coafor foarte şic, unde părul aspru, blond închis a fost transformat în bucle mari, fine iar unghiile au fost pilite şi date cu lac; i-au aplicat chiar şi un machiaj uşor la ochi şi pe buze, ca să îi arate cum să facă în viitor. Apoi au mers să
ia rochia cea nouă pe care o comandase doamna Coulter şi să cumpere nişte pantofi de marcă, din piele, după care au revenit la apartament să
verifice aranjamentele florale şi să se îmbrace.
— Nu rucsacul, draga mea, spuse doamna Coulter, când Lyra ieşi din dormitor strălucitoare, radiind de sentimentul propriei frumuseţi.
Lyra îşi făcuse un obicei din a purta cu ea peste tot un mic rucsac alb din piele, pentru a putea avea întotdeauna alethiometrul la îndemână. Doamna Coulter, răsfirând nişte trandafiri care fuseseră înghesuiţi prea tare într-o vază, văzu că Lyra nu face nicio mişcare şi o ţintui cu privirea.
— Ah, vă rog, doamnă Coulter, îmi place aşa de mult rucsăcelul ăsta!
— Nu în casă, Lyra. E absurd să cari un rucsac în propria ta casă. Dă-l jos imediat şi vino să mă ajuţi să verificăm paharele acestea…
Nu era atât tonul agresiv, cât expresia „în propria ta casă“, care o făcu pe Lyra să reziste cu încăpăţânare. Pantalaimon zbură pe podea şi se transformă instantaneu în dihor, arcuindu-şi spatele peste şosetele ei albe.
Încurajată, Lyra spuse:
— Dar n-o să încurce pe nimeni. Şi e singurul lucru pe care chiar îmi place să îl port mereu. Şi cred că merge chiar bine cu…
Nu reuşi însă să termine propoziţia pentru că daimonul doamnei Coulter ţâşni de pe canapea într-un nor de blană aurie şi îl ţintui pe Pantalaimon pe covor, înainte ca acesta să poată face vreo mişcare. Lyra ţipă speriată, iar apoi de groază şi durere, în timp ce Pantalaimon se sucea încolo şi-ncoace
scoţând sunete ascuţite, scuipând şi arătându-şi colţii pentru a slăbi strânsoarea maimuţoiului. Numai în câteva secunde, maimuţoiul îl învinse: cu o labă neagră şi feroce în jurul gâtului şi labele din spate ţinându-i strâns picioarele, îi prinse lui Pantalaimon urechea în laba cea liberă şi începu să
tragă de parcă voia să o rupă. Nu cu mânie, totuşi, ci cu un fel de forţă
curioasă, rece, ceva cu totul oribil de privit şi cu atât mai îngrozitor de simţit.
Lyra hohoti cuprinsă de groază.
— Nu, nu, vă rog! Opriţi-vă! Nu ne mai chinuiţi!
Doamna Coulter ridică capul din trandafiri.
— Atunci fă cum ţi-am spus, zise ea.
— Promit!
Maimuţa aurie se îndepărtă de Pantalaimon ca şi cum deodată s-ar fi plictisit. Pantalaimon se aruncă imediat în braţele Lyrei, care îl ridică până
la faţă şi începu să îl sărute şi să îl mângâie.
— Chiar în secunda asta, Lyra! spuse doamna Coulter.
Lyra îi întoarse brusc spatele, intră în dormitor şi trânti uşa, dar nici nu se închise bine uşa, că cineva o deschise din nou. Doamna Coulter stătea în prag, la doar câţiva centimetri distanţă.
— Lyra, dacă te comporţi în această manieră grosolană şi vulgară, vom avea un război pe care eu îl voi câştiga. Dă jos rucsacul acela în secunda aceasta. Controlează-ţi expresia aceea neplăcută a feţei. Niciodată să nu mai trânteşti uşa, fie că eu aud, fie că nu. Primii invitaţi vor ajunge în câteva minute şi te vei comporta exemplar, vei fi drăguţă, dulcică, fermecătoare, inocentă şi atentă, o încântare de copil, în toate sensurile, ai înţeles? Doresc în special acest lucru, înţelegi, Lyra?
— Da, doamnă Coulter.
— Atunci sărută-mă.
Se aplecă uşor şi întinse obrazul. Lyra trebui să se ridice pe vârfuri ca să îl sărute. Observă fineţea deosebită a lui şi simţi mirosul zăpăcitor al doamnei Coulter: parfum, dar parcă avea şi o tentă metalică. Se îndepărtă
şi lăsă rucsăcelul alb pe măsuţa de toaletă înainte de a o urma pe doamna Coulter înapoi în camera de zi.
— Ce părere ai despre flori, draga mea? spuse doamna Coulter atât de dulce, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.
