— Pan! Pan!

Dar daimonul vulpe îşi înfipse colţii în blana de pisică a lui Pantalaimon, iar Lyra simţi durerea în propria-i carne şi scoase un ţipăt puternic în clipa în care Pantalaimon se prăbuşea. Un bărbat înfăşură rapid nişte corzi în jurul ei, în jurul braţelor şi picioarelor, gâtului, corpului, capului, rostogolind-o, şi rostogolind-o, şi împachetând-o strâns şi trântind-o burduf pe pământul ud. Era complet neajutorată, ca o muscă prinsă în plasa unui păianjen. Bietul Pantalaimon, rănit, încerca să se târască spre ea, cu daimonul vulpe în spatele lui şi nu mai avea nici măcar puterea să se schimbe; iar celălalt bărbat zăcea într-o băltoacă, cu o săgeată înfiptă în gât…

Totul se opri în momentul în care cel care lega plasa văzu şi el ce se întâmplă. Pantalaimon se ridică şi clipi, apoi se auzi o bufnitură surdă şi omul cu plasa căzu înecându-se şi icnind chiar peste Lyra, care ţipă de groază: era sânge chestia aia care ieşea din el!

Zgomot de picioare alergând şi cineva îl întoarse pe individ şi se aplecă

deasupra lui; celelalte mâini o ridicară pe Lyra, lama unui cuţit i se strecură

pe lângă faţă şi se ridică, iar sforile plasei căzură una câte una, iar ea le smulse de pe ea scuipând şi repezindu-se într-un suflet să îl îmbrăţişeze pe Pantalaimon.

Îngenunchind, Lyra se întoarse să îi vadă pe noii sosiţi. Trei oameni întunecaţi, unul înarmat cu un arc, ceilalţi cu cuţite; şi, cum se întoarse, îl auzi pe cel cu arcul tresărind.

— Aia nu-i Lyra?

O voce cunoscută dar pe care nu o putea plasa exact, până când bărbatul nu făcu un pas înainte şi cea mai apropiată lumină îi căzu peste faţă şi peste daimonul-şoim de pe umăr. Şi apoi, într-o străfulgerare, îşi aduse aminte: un gitan! Un gitan adevărat, de Oxford!

— Tony Costa, spuse el. Ţ’aduci aminte? Te jucai cu frati-miu Billy pă

bărcile din Jericho, ’nainte să-l ia Coblerii.

— O, Doamne, Pan, suntem în siguranţă! hohoti ea, dar apoi o străfulgeră

alt gând: în ziua aceea furase chiar barca familiei Costa. Dacă-şi amintea acum?

— Mai bine vii cu noi, spuse el. Eşti singură?

— Da. Fugeam de…

— Bine, nu vorbi acuma. Stăi cuminte. Jaxer, dă cădavrile-alea mai-n umbră. Kerim, stăi dă şase.

Lyra se ridică tremurând, strângându-l la piept pe Pantalaimon, pisică

sălbatică. El se întindea încercând să vadă ceva, iar ea îi urmări privirea, înţelegând şi, deodată, devenind şi ea curioasă: ce se întâmplase cu daimonii celor doi morţi? Dispăreau, acesta era răspunsul; păleau şi piereau în aer ca atomii de fum, deşi încercau să se ţină de oamenii lor.

Pantalaimon îşi ascunse ochii, iar Lyra o luă oarbă la fugă după Tony Costa.

— Ce faci aici? întrebă ea.

— Linişte, fato. Suntă dăstule belele p’ capu’ nostru ca-s’ mai trezim altile.

Vorbim în barcă.

O conduse pe un pod mic de lemn, spre mijlocul canalului. Ceilalţi doi oameni păşeau tăcuţi după ei. Tony se întoarse, merse puţin de-a lungul apei şi apoi intră pe un debarcader de lemn de pe care sări pe o barcă

îngustă şi deschise larg uşa cabinei.

— Intră, spuse el, repede acuşea.

Lyra făcu cum i se spuse, pipăindu-şi geanta (căreia nu-i dăduse drumul, nici chiar în plasă), ca să se asigure că alethiometrul era încă acolo. În cabina lungă şi îngustă, la lumina unui felinar agăţat într-un cui văzu o

femeie puternică şi corpolentă cu părul alb, citind ziarul la o masă. Lyra o recunoscu imediat: mama lui Billy.

— Cine-i aicea? spuse femeia. Nu s’ puate, nu-i asta Lyra?

— Ba da, Ma, tre’ s’ plecăm. Am omorâtă doi oameni pă chei. Credeam că-s Cobleri da’ acu’ cred c-o fi fostă negustori turci. O luoasără pă Lyra.

Nu mă-ntreba nimica, o s’ vorbim după cea plecăm.

— Vino-ncoa’, copilă, spuse Ma Costa.

Lyra se supuse, pe jumătate fericită, pe jumătate neliniştită şi temătoare, pentru că Ma Costa avea braţe ca nişte măciuci, iar acum chiar era sigură: era, într-adevăr, barca lor cea pe care o capturase cu Roger şi cu ceilalţi copii de la colegiu. Dar mama bărcii îşi puse mâinile uşor de ambele părţi ale feţei Lyrei iar daimonul ei, un câine lup mare şi gri se aplecă încet şi blând să lingă rănile de pe capul de pisică sălbatică al lui Pantalaimon.

Apoi Ma Costa îşi înfăşură braţele-i mari în jurul Lyrei şi o strânse la piept cu drag.

— Habar n-am ce făceai aicişea da’ ştiu că n-arăţi prea bine. Po’ s’te sui în patu’ lu’ Billy da’ numa’ după ce ţ-oi da ceva cald dă băut. Steai colea’ jos, copilă.

Părea că pirateria ei fusese iertată, sau, cel puţin, uitată. Lyra se lăsă să

alunece uşor pe o băncuţă capitonată din spatele mesei de pin lustruit, în timp ce huruitul înfundat al motorului cu gaz zgudui barca.

— Unde mergem? întrebă Lyra.

Ma Costa punea o cratiţă cu lapte pe soba de fier şi scormonea cărbunii ca să înteţească focul.

— Departe d’ aci. Gata cu vorba acu’, vorbim dimineaţă.

Şi rămase tăcută, întinzându-i Lyrei o ceaşcă cu lapte încălzit şi legănându-se spre punte când barca a început să se mişte, şi vorbind în şoaptă cu bărbaţii de acolo. Lyra sorbi din lapte şi ridică un colţ al jaluzelei pentru a vedea cheiurile întunecate rămânând în urmă. Într-un minut sau două, adormi buştean.

Se trezi într-un pat îngust, cu huruitul scăzut şi liniştitor al motorului undeva sub ea. Se ridică, se lovi la cap, trase o înjurătură, pipăi în jur şi încercă să fie mai atentă. Într-o lumină palidă, cenuşie, văzu alte trei paturi, toate goale şi bine netezite, unul sub al ei şi celelalte două de cealaltă parte a micii cabine. Se dădu jos şi descoperi că era în maiou şi chiloţi, iar rochia

şi haina din piele de lup erau împăturite la un capăt al patului, împreună cu geanta. Alethiometrul era încă acolo.

Se îmbrăcă repede, ieşi pe uşa din capătul încăperii şi se trezi în cabina cu sobă, unde era cald. Nu era nimeni acolo. Prin fereastră văzu vălătuci de ceaţă prin care, din când în când, se întrevedeau nişte umbre întunecate, care ar fi putut fi copaci sau clădiri.

Înainte ca Lyra să poată ieşi pe punte, uşa exterioară se deschise iar Ma Costa coborî pe scară, înfăşurată într-o haină veche de stofa, pe care umezeala de afară făcuse mii de periuţe.

— Ai dormită bine? spuse ea, întinzându-se după o tigaie. Acuş stăi la o parte din drum, să-ţ’ facă Ma ceva s’ mănânci. Nu-mi sta aci, nu-i loc.

— Unde suntem? întrebă Lyra.

— Pă Canalu’ Marii Legături. Stăi ascunsă, copilă. Nu vreau s’ te văd afar’, pă punte. Avem năcazur’ multe, şi-i zăpăceală mare afară.

— Ce fel de necazuri?

— Nimica dă să nu-i dăm dă liman, dacă stai cuminte ş’ nu t-arăţi la faţă.

Şi nu mai spuse nimic până când Lyra nu termină de mâncat. La un moment dat, barca încetini şi ceva se lovi de o margine, iar Lyra auzi strigătele furioase ale oamenilor, dar pe urmă o glumă spusă de altcineva îi făcu să râdă iar vocile se liniştiră şi barca merse mai departe.