Imediat, Tony Costa dădu uşa de perete şi intră în cabină. Ca şi mama lui, avea hainele pline de periuţe strălucitoare; îşi scutură fesul din lână peste sobă şi făcu picăturile de apă să cadă şi să sfârâie.

— Ce-i spunem, Ma?

— Întâi întreabă şi p’ormă spune.

Îşi turnă puţină cafea într-o cană de tablă şi se aşeză. Era un bărbat puternic, cu faţa întunecată, şi acum, că îl putea vedea în lumina zilei, Lyra îi distinse o grimasă tristă întipărită pe faţă.

— Bun, acuma s’ne spui ce făceai la Londra, tu Lyra. Nu credeam că te-a luat ş’ pă tine Coblerii.

— Stăteam cu doamna asta, ştii…

Cu stângăcie, Lyra reuşi să pună cap la cap povestea şi o aranjă ca pe un pachet de cărţi gata de împărţit. Le spuse tot, în afară de alethiometru.

— Şi, pe urmă, în ultima seară, la petrecerea asta, am descoperit ce făceau ei de-adevăratelea. Doamna Coulter era una din Cobleri şi ea, şi voia să mă

folosească pe mine ca să prindă mai mulţi copii. Şi ce fac este că…

Ma Costa ieşi afară. Tony aşteptă până când se închise uşa, apoi continuă:

— Ştim cea fac. Sau cel puţin, ceva din cea fac. Ştim că nu s’mai întorc niciodată copiii ăia. Îi ia pă copii în Nord, îi duce-ntr-un loc pustiu şi fac expărienţie pă ei.

La-nceput am zis că încearcă pă ei medicamente noi sau boli d’astea, da’

atuncea nu să esplică dă ce a-nceput toată asta d’odată, aşa, acu’ fo doi, trei ani. Pă urmă ne-am gândită la tătari, poate-i f-un pact săcret, d’ăla ca’n Siberia, pen’ că şi tătarii vreiau să să ducă-n Nord ca ş-ăilalţii, pentru tăria dă cărbune ş’ minele dă foc şi mergea zvonu’ d-un război dă mai ’nainte să-nceapă cu Coblerii. Ş-am zisă că poate-i cumpără, ştii, Coblerii îi cumpără pă şefii tătarilor ş’le dă copii în schimb, că tătarii-i mănâncă, nu-i aşa? Îi pune la prăjit şi-i mănâncă.

— Ba nu! exclamă Lyra.

— Ba da. Ehe, s’ multe dă spus. Ai auzit dă Nälkäieni?

— Nu, spuse Lyra, nici măcar la doamna Coulter. Ce sunt ăştia?

— Un fel dă fantome d’alea dă care au pân pădurile alea. Mari cam cât un copil, da’ n-are cap. Merge pă pipăite noaptea şi dacă tă află că dormi afară, în pădure, tă prinde şi nu tă mai lasă, orice-ar fi. Nälkäieni, ăsta-i un cuvânt din Nord. Şi Înghite-vânt, ş’ ăia-s periculoşi. Zboară pân aer. Dai p’ste grupuri dă d’ăştia care plutesc împreună sau prinşi în fr’un rug.

Imediat ce te-atinge, toată puterea să scurge din tine. Nu puoţ’ să-i vezi, dăcât numa’ca un fel dă pâlpâire pân aer. Şi Ai Dă Nu Respiră…

— Ce sunt?

— Războinici ucişi pă jumătate. Să fii viu e una, şi să fii mort e alta, da’ s’

fii juma’ omorât, asta-i cel mai rău. Nu poa’ s’ moară şi nici să trăiască.

Rătăceaşte pă pustii pentru totdeauna. Le zice Ai Fără Răsuflare, din cauza la ce li s-a făcut.

— Şi ce li s-a făcut? întrebă Lyra cu ochii larg căscaţi.

— Tătarii din Nord le sparge coastele ş’ le scoate plămânii. Nu-i nicio artă

aicea. Le scoate plămânii fără să-i omoare şi plămânii nu mai merge dacă

nu îi strânge cu mâna daimonii, ş’ rezultatu’ e că ăştia-s întră răsuflare şi nerăsuflare, întră viaţă şi moarte, pă jumătate omorâţi, înţălegi. Şi daimonii lor tre’ s’ pompeze zi şi noapte sau să piară o dată cu ei. Câteodată, am auzit, dai dă câte un regiment întreg dă Ai Fără Răsuflare pân pădure. Ş’ pă

urmă mai s’ăia, panserbørnii – ai auzit dă ei? Asta înseamnă urşi cu armură. Aştia-s ca un fel dă urşi polari, numa’ că…

— Da! Am auzit de ei! Unul dintre bărbaţii de aseară spunea că unchiul meu, Lordul Asriel, e ţinut prizonier într-o fortăreaţă păzită de urşi cu armură.

— Da? Ş’ce făcea el acolo, d’a ajuns la închisoare?

— Explora. Dar felul în care omul vorbea despre el… nu cred că unchiu-i de partea Coblerilor. Cred că se bucurau că este la închisoare.

— Ehe, orş’cum, n-o să iasă d’acolo dacă-l păzeşte urşii cu armură. Aştia-s ca mercenarii, înţelegi ce vreau să spun? Îşi vândă puterea orş’cui îi plăteşte. Au mâini ca oamenii ş-a-nvăţat cum s’ mânuiască şi să lucreze feru’, mai ales feru’ d’ăla, dă meteorit, şi fac foi şi plăci mari din fieru’

ăsta, şi s-acoperă cu ele. Îi atacă pă Skraelingi dă sute dă ani. Sunt mari criminali, fără niciun pic de milă. Da’ să ţin dă cuvânt. Dacă faci un târg cu un panserbørn poţi să te bazezi pă el.

Lyra se gândi cu groază la toate aceste orori.

— Lu’ Ma nu-i place s’audă dăspre Nord, spuse Tony după câteva momente, din cauza la ce s-a-ntâmplat cu Billy. Ştim noi că l-a luat în Nord, înţelegi?

— De unde ştiţi?

— Am prins un cobler d’ăla ş’ l-am făcut s’ vorbească. Ş-aşa am aflată una sau două din ce fac ei p’acolo. Aia doi d’az’noapte nu era Cobleri; era prea proşti. Dacă era Cobleri, i-am fi loat vii. Înţălegi, noi, poporu’ gitan, am fost loviţi mai rău dăcât toţi ăilalţi dă Coblerii ăştia ş-acuma ne-adunăm s’

ne gândim la o cale dă bătaie.

Asta făceam aseară pă chei, luoam provizii, c’ ne ducem la o mare adunare în Fens, adicătea, cum îi zicem noi, un Sfat. Şi ce cred io c-o s’ facem, cred c-o s’trimitem un grup dă salvare, dupe ce-auzim ce-are dă spus feştecare gitan, după ce punem cap la cap tot ce ştim, io asta cred. Io asta aş face dac’aş fi în locu’ lu’ John Faa.

— Cine-i John Faa?

— Regele gitanilor.

— Şi chiar o să vă duceţi să-i salvaţi pe copii? Dar Roger?

— Cine-i Roger?

— Băiatul de la bucătăria Colegiului Jordan. L-a luat şi pe el, la fel ca pă

Billy, cu o zi înainte ca eu să plec cu doamna Coulter. Sunt sigură că dacă

m-ar lua pe mine, el ar veni să mă salveze. Dacă vă duceţi să-l salvaţi pă

Billy, vreau să vin şi eu cu voi, să îl salvez pe Roger.

Şi pe unchiul Asriel, gândi ea; dar nu mai spuse.

John Faa

Acum, că Lyra avea o sarcină la care să se gândească, se simţea mult mai bine. Fusese, fără îndoială, foarte bine când o ajuta pe doamna Coulter dar Pantalaimon avea dreptate: nu prea făcea mare lucru acolo, era doar un fel de animal de companie drăguţ. Pe barca gitanilor era treabă adevărată de făcut, iar Ma Costa se asigura că Lyra o şi face. Freca, mătura, curăţa cartofi şi făcea ceai, ungea rulmenţii de la elice, curăţa plasa de protecţie de deasupra elicei, spăla vase, descuia lacătele, lega barca de stâlpii de acostare şi, în câteva zile, era atât de familiarizată cu viaţa cea nouă, de parcă se născuse gitană.

Ceea ce nu observa ea era că membrii familiei Costa erau în permanenţă în alertă şi urmăreau îndeaproape orice manifestare de interes mai puternică