— Presupun că nimeni nu poate greşi când e vorba de trandafiri, dar câteodată ce e prea mult strică… furnizorii au adus destulă gheaţă? Fii o scumpă şi du-te să întrebi. Băuturile calde sunt oribi…
Lyra descoperi că îi era destul de uşor să pară voioasă şi fermecătoare deşi era conştientă în fiecare clipă de dezgustul lui Pantalaimon şi de ura pe care acesta o nutrea faţă de maimuţoiul auriu. Aproape imediat se auzi soneria şi în scurt timp camera se umplu cu doamne îmbrăcate la ultima modă şi domni atrăgători sau, dacă nu, măcar distinşi. Lyra se plimba printre ei oferindu-le tartine sau zâmbind dulce şi dând răspunsuri drăguţe atunci când aceştia îi vorbeau. Se simţea ca un animal de companie universal, şi în momentul în care formulă acest gând în minte, Pantalaimon îşi întinse aripile de sticlete şi începu să ciripească cât putea de tare.
Lyra simţi cât de tare se bucura Pantalaimon fiindcă reuşise să-i demonstreze că avea dreptate şi deveni puţin mai retrasă.
— Şi unde mergi la şcoală, draga mea? întrebă o doamnă în vârstă, care o inspectă pe Lyra printr-o lornietă.
— Nu mă duc la şcoală, îi răspunse Lyra.
— Serios? Credeam că mama ta te trimite la vechea ei şcoală. Un loc foarte bun…
Lyra rămase o secundă uluită, după care îşi dădu seama de greşeala doamnei.
— O! Nu e mama mea! Eu sunt aici doar ca să o ajut. Sunt asistentul ei personal, spuse ea plină de importanţă.
— Înţeleg. Şi cine sunt părinţii tăi?
Din nou Lyra trebui să se gândească ce voia să spună doamna, înainte de a răspunde.
— Au fost un conte şi o contesă. Au murit amândoi într-un accident aeronautic în Nord.
— Ce conte?
— Contele Belacqua. Fratele Lordului Asriel.
Daimonul bătrânei doamne, un papagal roşu sângeriu, se foi iritat, balansându-se de pe un picior pe altul. Bătrâna doamnă începea să se încrunte curioasă, aşa că Lyra zâmbi dulce şi merse mai departe.
Trecea pe lângă un grup de domni şi o femeie tânără, care erau lângă
canapea, când auzi cuvântul Praf. Fusese scoasă în societate destul de mult ca să îşi poată da seama când domnii şi doamnele flirtau şi urmări procesul
cu fascinaţie, iar în plus faţă de asta, era şi mai fascinată de menţiunea referitoare la Praf, aşa că se opri şi ascultă. Domnii păreau să fie învăţaţi, iar din modul în care tânăra doamnă le punea întrebări acestora, Lyra deduse că era un fel de studentă.
— A fost descoperit de un muscovit – opriţi-mă dacă ştiţi deja acest lucru
–, spunea un domn de vârstă mijlocie, sub privirile pline de admiraţie ale tinerei doamne, cineva pe nume Rusakov, şi sunt numite, de obicei, Particule Rusakov, după el. Particule elementare, care nu interacţionează în niciun fel cu altele, – foarte greu de detectat, dar lucrul extraordinar este că
par să fie atrase de fiinţele umane.
— Într-adevăr? se miră tânăra deschizând larg ochii.
— Şi, încă şi mai extraordinar, continuă el, este că sunt atrase mai mult de unele fiinţe decât de altele. Adulţii le atrag, dar nu şi copiii. Cel puţin nu tot atât de mult, şi deloc până la vârsta adolescenţei. De fapt, acesta este chiar motivul – coborî vocea şi se apropie şi mai mult de tânăra doamnă, punându-i confident mâna pe umăr – chiar acesta este motivul pentru care a fost înfiinţat Comitetul de Oblaţii. Aşa cum v-ar putea spune buna noastră gazdă de azi.
— Da? Este implicată în Comitetul de Oblaţii?
— Draga mea, ea este Comitetul de Oblaţii. Este exclusiv proiectul ei.
Bărbatul avea de gând să îi spună mai multe doamnei, când dădu cu ochii de Lyra. Ea se uită înapoi fără să clipească. Poate că domnul băuse puţin cam mult sau poate că dorea, într-adevăr, să o impresioneze pe tânăra doamnă, pentru că spuse:
— Această tânără domnişorică ştie totul despre el, vă pot garanta. Tu eşti protejată de Comitetul de Oblaţii, nu-i aşa, draga mea?
— Oo, da, spuse Lyra. Sunt protejată de toţi cei de aici. Acolo unde am locuit înainte, la Oxford, erau tot felul de lucruri periculoase. Erau gitani –
fură copii şi-i vând la turci, ca să-i facă sclavi. Iar la Port Meadow, când e lună plină iese un vârcolac din mănăstirea veche de la Godstow. Odată l-am auzit urlând. Şi mai sunt şi Coblerii…
— Da, exact la ei mă refer, spuse domnul. Aşa numeşte populaţia Comitetul de Oblaţii, nu?
Lyra simţi cum deodată Pantalaimon începe să tremure violent, dar oricum, se comporta exemplar. Daimonii celor doi adulţi, o pisică şi un fluture, nu părură să bage de seamă.
— Cobleri? spuse tânăra. Ce nume ciudat! De ce le spun Cobleri?
Lyra era pe punctul de a-i spune una dintre poveştile ei teribile pe care le crease pentru a-i înspăimânta pe copiii de la Oxford, dar bărbatul vorbea deja.
— Din cauza iniţialelor, vedeţi – Comitetul de Oblaţii
— Este o idee foarte veche, de fapt şi de drept. În Evul Mediu, părinţii îşi dădeau copiii bisericii, pentru a deveni călugări sau călugăriţe. Şi bieţii amărâţi erau cunoscuţi sub numele de oblaţi. Înseamnă un sacrificiu, a se da pe sine, ceva de genul acesta. Şi a fost reluată aceeaşi idee când au început să se ocupe de Praf… După cum probabil ştie şi mica noastră
prietenă, aici, de faţă. De ce nu mergi să vorbeşti cu Lordul Boreal? adăugă
el direct către Lyra. Sunt sigur că i-ar plăcea să o cunoască pe protejata doamnei Coulter… acela este, domnul cu părul alb şi daimonul şarpe.
Voia să scape de Lyra ca să poată vorbi între patru ochi cu doamna cea tânără, Lyra îşi dădu seama imediat. Dar tânăra, se pare, era foarte interesată de Lyra şi se îndepărtă de domn pentru a putea vorbi cu ea.
— Opreşte-te numai puţin… Cum te cheamă?
— Lyra.
— Eu sunt Adèle Starminster. Sunt jurnalistă. Putem sta puţin de vorbă?
