Nu prea încântată, dar puţin mai interesată acum, Lyra traversă salonul.
— Bună seara, copilă, spuse el. Vocea era caldă dar autoritară.
Capul plat şi ochii de smarald ai daimonului lui şarpe străluciră în lumina lămpii din sticlă colorată aprinsă pe perete, aproape de ei.
— Bună seara, spuse Lyra.
— Ce mai face vechiul meu prieten, Stăpânul Colegiului Jordan?
— Foarte bine, mulţumesc.
— Presupun că tuturor le-a părut rău de plecarea ta.
— Da, într-adevăr.
— Şi, doamna Coulter îţi dă de lucru? Ce te învaţă?
Pentru că Lyra era cuprinsă de un spirit de rebeliune şi nici nu se simţea în largul ei, nu răspunse la această întrebare care o lua de sus spunând adevărul sau una din plăsmuirile imaginaţiei ei bogate, ci spuse:
— Învăţ despre particulele Rusakov şi Comitetul de Oblaţii.
Bărbatul păru să se concentreze deodată, exact cum puteai focaliza raza unei lanterne anbarice. Toată această atenţie se îndreptă apoi mistuitor asupra ei.
— Ia spune-mi ce ştii! spuse el.
— Fac experimente în Nord, spuse Lyra. Se simţea fără nicio oprelişte acum. Ca dr. Grumman.
— Continuă.
— Au fotograma asta specială, aşa, în care poţi să vezi Praful şi când vezi un om e ca un fel de lumină care vine peste el, şi care nu vine peste copii.
Cel puţin nu atât de tare.
— Doamna Coulter ţi-a arătat o astfel de imagine?
Lyra ezită pentru că aici nu mai era vorba de minciună ci de altceva, la care nu era atât de pricepută.
— Nu, spuse ea după un moment. Am văzut-o la Colegiul Jordan.
— Cine ţi-a arătat-o?
— Nu mi-a arătat-o chiar mie, admise Lyra. Eu treceam pe acolo şi am văzut-o. Şi pe urmă, prietenul meu Roger a fost luat de Comitetul de Oblaţii. Dar…
— Cine ţi-a arătat poza aceea?
— Unchiul meu, Asriel.
— Când?
— Când a fost ultima oară la Colegiul Jordan.
— Înţeleg. Şi despre ce altceva ai mai aflat? Te-am auzit cumva pomenind de Comitetul de Oblaţii?
— Da. Dar nu de la el am auzit de asta. Aici am auzit.
Ceea ce, gândi ea, era perfect adevărat.
Se uita la ea cu ochii întredeschişi. Lyra îl privi înapoi cu toată inocenţa de care putea dispune. În final acesta dădu din cap.
— Atunci probabil că doamna Coulter a decis că eşti deja pregătită să o ajuţi la acea activitate. Interesant. Ai participat deja la ceva?
— Nu, spuse Lyra. Despre ce vorbea omul acesta? În mod foarte inspirat, Pantalaimon era în forma lui cea mai inexpresivă cu putinţă, de molie, şi nu îi putea trăda sentimentele, iar ea era sigură că îşi putea controla propria faţă astfel încât să exprime o totală inocenţă.
— Şi ţi-a spus ce se întâmplă cu copiii?
— Nu, nu mi-a spus asta. Ştiu doar că este vorba de praf şi că ei sunt un fel de sacrificiu.
Şi nici asta nu era chiar o minciună, gândi Lyra; oricum, nu spusese niciodată că doamna Coulter era cea care îi spusese toate aceste lucruri.
— Sacrificiu este un cuvânt puţin prea dramatic. Ceea ce se face este spre binele lor, ca şi pentru al nostru. Şi bineînţeles, toţi vin la doamna Coulter de bunăvoie. De aceea ea este atât de valoroasă. Copiii trebuie să vrea să
participe, şi ce copil i-ar putea rezista doamnei Coulter? Şi dacă va trebui să te folosească şi pe tine pentru a putea atrage mai mulţi copii, cu atât mai bine. Sunt foarte mulţumit.
Îi zâmbi în acelaşi fel ca doamna Coulter, de parcă erau amândoi în posesia unui mare secret. Lyra zâmbi politicos şi se întoarse să vorbească cu altcineva.
Lyra şi Pantalaimon îşi simţiră reciproc sentimentul de groază care îi învăluia. Voia să plece de acolo chiar în secunda aceea şi să rămână
singură cu el pentru a putea vorbi; voia să iasă din apartament, voia să se întoarcă la Colegiul Jordan şi la micul ei dormitor ponosit de la capătul Scării Doisprezece, voia să îl găsească pe Lordul Asriel…
