John Fa se ridică să răspundă.

— Raymond, adicătea tu spui că tre’ s’ luptăm s’ ne croim drum pân toate pericolele pân’ s-ajungem la o mână dă copii speriaţi ş-atuncea să le spunem la unii că poa’ s’ vină cu noi acasă ş’la alţii că tre’ să rămână

acolo? Nu, nu, tu eaşti mai bun decât atâta. Ei bine, am acordu’ vostru, preteni?

Întrebarea i-a luat prin surprindere, aşa că a urmat un moment de ezitare, dar apoi strigătele scoase din toată inima umplură sala, iar mâinile erau ridicate şi împreunate în aer, pumnii strânşi şi vocile ridicate într-o larmă

generală. Grinzile Zaalului se zguduiră şi din semiîntunericul în care plutea acoperişul câteva păsări speriate trezite din somn începură să zboare bezmetice prin sală stârnind un nor de praf care se lăsa uşor peste mulţime.

John Faa lăsă larma să continue pentru un moment şi apoi ridică mâna pentru a face linişte din nou.

— O s-avem năvoie dă ceva timp ca s’ ne organizăm. Vreau ca toţi capii dă

familie să perceapă o taxă ş’ s-o-ncaseze. O să ne-ntâlnim aicea din nou peste trei zile. Până atunciea o s’ vorbesc cu copilu’ dăspre care v-am pomenită mai dăvreme, ş’ cu Farder Coram, ş-o s’ facem un plan pă care să

vi-l spunem când ne-ntâlnim. Noapte bună la toţi.

Prezenţa lui masivă, simplă şi greoaie era îndeajuns pentru a-i calma. Pe măsură ce publicul începu să se scurgă prin uşile masive în noaptea rece spre bărcile care îi aşteptau sau spre barurile deja aglomerate ale micii aşezări, Lyra îi şopti lui Ma Costa:

— Cine sunt ceilalţi de pe podium?

— Capii la şăse familii, ş-ălalaltu-i Farder Coram.

Era uşor să îţi dai seama la ce se referea când a pomenit de celălalt, pentru că el era cel mai bătrân de acolo. Mergea în cârjă şi tot timpul cât stătuse în spatele lui John Faa tremurase de parcă avea friguri.

— Vino, spuse Tony. Ai face bine s’ te duci să-l saluţi pă John Faa. S’-i zici Lord Faa. Nu-ş’ ce-o s’ te-ntrebe, da’ ai grije, să spui numa’ adăvăru’.

Pantalaimon era vrabie şi stătea curios pe umărul Lyrei, cu gheruţele înfipte adânc în haina din piele de lup, în timp ce Lyra mergea după Tony prin mulţime, ajungând în cele din urmă la podium.

Tony o ridică. Ştiind că toţi care rămăseseră în sală o urmăreau cu atenţie şi conştientă de mia de suverani pe care o valora dintr-o dată, Lyra roşi şi ezită. Pantalaimon se repezi la pieptul ei şi deveni pisică sălbatică, se aşeză

în braţele ei şi sâsâi uşor uitându-se împrejur.

Lyra simţi cum o împinge cineva şi păşi spre John Faa. Era aspru, serios, masiv şi fără expresie, mai mult ca un stâlp de piatră decât ca un om, dar se opri şi întinse mâna. Când Lyra îşi puse mâna în mâna lui, aceasta aproape că dispăru.

— Bine ai venită, Lyra, spuse el.

De aproape, Lyra îi auzi vocea bubuind ca pământul însuşi. Ar fi avut foarte mari emoţii dacă n-ar fi fost Pantalaimon şi faptul că expresia

îngheţată a lui John Faa se mai încălzise un pic. O trata cu foarte multă

blândeţe.

— Mulţumesc, Lord Faa, spuse ea.

— Acuma, vino-n camera dă discuţii ş-o s’ vorbim, spuse John Faa. Ţi-au dat bine s’ mănânci, la Costa?

— O, da. Am mâncat ţipari la cină.

— Ţipari adăvăraţi, dă Fen, presupun.

Camera de tratative era un loc confortabil, cu un foc puternic şi dulapuri pline cu argintărie şi porţelanuri şi o masă mare înnegrită de vreme, la care erau trase douăsprezece scaune. Ceilalţi bărbaţi care fuseseră pe podium plecaseră, dar bătrânul care tremura era încă împreună cu ei. John Faa îl ajută să se aşeze pe un scaun de la masă.

— Acuma, tu stai aici’şea, în dreapta mea, îi spuse John Faa Lyrei, iar el se aşeză în capul mesei. Lyra stătea faţă în faţă cu Farder Coram. Era puţin înspăimântată de faţa lui ca un craniu şi de tremuratul lui neîncetat.

Daimonul lui era o pisică frumoasă, de culoare ruginie, mare, care păşi uşor peste masă, cu coada arcuită şi-l inspectă elegant pe Pantalaimon printr-o uşoară atingere a nasului, după care se cuibări în braţele lui Farder Coram, cu ochii pe jumătate închişi şi torcând încet.

O femeie, pe care Lyra nu o observase până atunci, ieşi din umbră aducând o tavă cu pahare pe care o aşeză lângă John Faa, după care făcu o plecăciune şi ieşi. John Faa îşi turnă nişte tărie de ienupăr dintr-o ploscă de piatră pentru el şi pentru Farder Coram şi vin pentru Lyra.

— Aşa, dăci, spuse John Faa, ai fugită, Lyra.

— Da.

— Şi cine era doamna dă care-ai fugit?

— Se numea doamna Coulter. Şi credeam că e drăguţă, dar am descoperit că ea era una dintre Cobleri. Şi am auzit pe cineva care spunea ce sunt Coblerii, că se numesc Comitetul de Oblaţii şi că ea îl conducea, fusese ideea ei. Şi făceau cu toţii un plan, habar n-am ce era, doar că voia să mă

facă să îi ajut, să le-aduc copii. Dar n-au ştiut niciodată…

— N-au ştiut ce?

— Păi, mai întâi n-au ştiut că eu cunoşteam nişte copii care fusese luaţi.

Prietenul meu Roger, băiatul de la Bucătăria Colegiului Jordan, şi Billy Costa, şi o fată de la Piaţa Acoperită din Oxford. Şi încă ceva… Unchiu’

meu, da, Lordul Asriel. I-am auzit vorbind despre călătoria lui în Nord, şi

nu cred că are nimic de-a face cu Coblerii. Fiindcă i-am spionat pe Stăpânul şi pe învăţaţii de la Jordan, da, m-am ascuns în dulap în Camera de Odihnă, unde n-are voie să intre nimeni în afară de ei, şi l-am auzit cum le spunea câte toate despre expediţia în Nord, şi despre Praful pe care l-a văzut, şi a adus înapoi capul lui Stanislaus Grumman, ăla în care tătarii făcuse o gaură-n el. Ş-acuma Coblerii-l ţin închis undeva. Îl păzesc urşii cu armură. Şi eu vreau să îl salvez.

Era întărâtată şi hotărâtă, aşa cum stătea acolo, un ghem de fată iţită pe spătarul înalt, din lemn sculptat al scaunului. Cei doi bătrâni nu se putură

abţine să nu zâmbească, dar, pe când zâmbetul lui Farder Coram era o expresie ezitantă, plină şi complicată, ce îi tremura pe faţă ca o rază de lumină alergând după umbre într-o zi vântoasă de Martie, zâmbetul lui John Faa era calm, cald, simplu şi blând.

— Mai bine ne spui ce ai auzită că spunea unchi’ tu în sear-aia, spuse John Faa. S’ nu treci nimica cu vederea, ai grije. Spune-ne tot.

Lyra aşa făcu, mai rar însă decât le spusese celor din familia Costa, dar şi cu mai mare sinceritate. Îi era teamă de John Faa, şi lucrul de care îi era teamă cel mai rău era blândeţea lui. Când termină, Farder Coram vorbi pentru prima dată. Vocea lui era plină şi muzicală, cu tot atât de multe tonuri în ea ca şi culoarea blăniţei daimonului său.

— Praful ăsta, spuse el, l-au mai numit vreodată şi altfel, Lyra?

— Nu, numai Praf. Doamna Coulter mi-a spus ce este: particule elementare, dar asta e tot ce-a spus, numai aşa i-a spus.

— Şi ei cred că dacă fac un anumit lucru copiilor pot afla mai multe despre el?

— Da. Dar nu ştiu ce. Decât că unchiu’ meu… Mai e ceva ce am uitat să

vă spun. Când le arăta diapozitivele, a mai fost unul. Era Vâjâiala…

— Eara ce? întrebă John Faa.