bruiat de alte lumini pentru a putea vedea stelele. Pantalaimon credea că
mergeau spre nord, dar cine putea şti cu adevărat?
Străzi nesfârşite, şiruri de căsuţe identice din cărămidă, cu grădiniţe doar cât să încapă o pubelă; fabrici mari şi pustii în spatele gardurilor de sârmă, cu câte un bec anbaric arzând trist pe câte un perete şi un paznic de noapte moţăind în ghereta lui; din când în când, câte un oratoriu mohorât, care se putea deosebi de vreun depozit doar datorită crucifixului de afară. O dată a încercat uşa unui astfel de loc, doar pentru a auzi un vaiet venind dinspre vreo bancă la doar câţiva centimetri mai departe, în întuneric. Îşi dădu seama că scările erau pline de oameni care dormeau acolo şi fugi.
— Unde o să dormim, Pan? spuse ea în timp ce se târau de-a lungul unei străzi cu magazine cu obloanele trase.
— Pe vreun prag, undeva.
— Nu vreau să ne vadă cineva. Toate pragurile sunt atât de expuse.
— E un canal pe-aici, pe undeva…
Pantalaimon se uită spre o stradă lăturalnică, din dreapta. Fără îndoială că
peticul acela de licărire întunecată însemna că în apropiere trebuia să fie o apă şi, când se duseră, tiptil, tiptil, ca să verifice, găsiră albia unui râu unde în jur de douăsprezece barje erau legate de chei, unele mai îndepărtate, pe largul apei, altele aproape de mal, îngreunate de macarale care arătau ca nişte spânzurători. O lumină palidă strălucea la una dintre gheretele de lemn, iar din coşul de metal ieşea un firicel de fum; în afară de aceasta, singurele lumini se aflau sus, pe peretele depozitului sau în vârful macaralelor, lăsând partea de jos cufundată în întuneric. Cheiul era plin de butoaie cu tărie de cărbune, cu grămezi de buşteni rotunzi şi cu role de cablu învelit în cauciuc.
Lyra merse pe vârfuri până la colibă şi se uită pe fereastră. Un bătrân citea laborios un ziar cu benzi desenate şi fuma pipă, cu daimonul – un cocker spaniol – dormind încolăcit pe masă. Cum se uita prin geam, bătrânul se ridică şi aduse un ceainic înnegrit de pe soba de fier şi turnă nişte apă
fierbinte într-o cană crăpată, după care se lăsă din nou pe spate, adâncindu-se în lectura ziarului său.
— Să-l rugăm să ne lase şi pe noi înăuntru, Pan? şopti ea, dar Pan avea atenţia în altă parte; era când liliac, când bufniţă, când pisică sălbatică, din nou. Lyra se uită împrejur, simţind neliniştea lui Pantalaimon, şi îi văzu în
acelaşi moment în care îi văzu şi el: doi bărbaţi alergând înspre ea, câte unul din fiecare parte, cel mai apropiat având în mână o plasă.
Pantalaimon scoase un ţipăt ascuţit şi se aruncă preschimbat în leopard la daimonul bărbatului mai apropiat, o vulpe sălbatică, făcând-o pe aceasta să
se prăvălească pe spate, printre picioarele bărbatului. Bărbatul înjură şi se înclină într-o parte, iar Lyra o zbughi pe lângă el spre spaţiul deschis al cheiului. Ceea ce nu trebuie să facă acum este să fie prinsă într-un colţ.
Pantalaimon, acum vultur, se coborî brusc spre urechea ei şi îi şuieră:
— Stânga! Stânga!
Lyra se aruncă spre stânga şi văzu un spaţiu între butoaiele cu tărie de cărbune şi capătul unui şopron din fier forjat şi se îndreptă glonţ spre el.
Dar plasele acelea!
Auzi un sâsâit în aer şi ceva îi izbi obrazul, şuieră în jurul ei şi o înţepă, şi simţi sfori marinăreşti peste faţă, braţe, mâini şi încurcate în păr, strângând-o tare, şi căzu, ţipând, muşcând şi zvârcolindu-se în van.
— Pan! Pan!
Dar daimonul vulpe îşi înfipse colţii în blana de pisică a lui Pantalaimon, iar Lyra simţi durerea în propria-i carne şi scoase un ţipăt puternic în clipa în care Pantalaimon se prăbuşea. Un bărbat înfăşură rapid nişte corzi în jurul ei, în jurul braţelor şi picioarelor, gâtului, corpului, capului, rostogolind-o, şi rostogolind-o, şi împachetând-o strâns şi trântind-o burduf pe pământul ud. Era complet neajutorată, ca o muscă prinsă în plasa unui păianjen. Bietul Pantalaimon, rănit, încerca să se târască spre ea, cu daimonul vulpe în spatele lui şi nu mai avea nici măcar puterea să se schimbe; iar celălalt bărbat zăcea într-o băltoacă, cu o săgeată înfiptă în gât…
Totul se opri în momentul în care cel care lega plasa văzu şi el ce se întâmplă. Pantalaimon se ridică şi clipi, apoi se auzi o bufnitură surdă şi omul cu plasa căzu înecându-se şi icnind chiar peste Lyra, care ţipă de groază: era sânge chestia aia care ieşea din el!
Zgomot de picioare alergând şi cineva îl întoarse pe individ şi se aplecă
deasupra lui; celelalte mâini o ridicară pe Lyra, lama unui cuţit i se strecură
pe lângă faţă şi se ridică, iar sforile plasei căzură una câte una, iar ea le smulse de pe ea scuipând şi repezindu-se într-un suflet să îl îmbrăţişeze pe Pantalaimon.
Îngenunchind, Lyra se întoarse să îi vadă pe noii sosiţi. Trei oameni întunecaţi, unul înarmat cu un arc, ceilalţi cu cuţite; şi, cum se întoarse, îl auzi pe cel cu arcul tresărind.
— Aia nu-i Lyra?
O voce cunoscută dar pe care nu o putea plasa exact, până când bărbatul nu făcu un pas înainte şi cea mai apropiată lumină îi căzu peste faţă şi peste daimonul-şoim de pe umăr. Şi apoi, într-o străfulgerare, îşi aduse aminte: un gitan! Un gitan adevărat, de Oxford!
— Tony Costa, spuse el. Ţ’aduci aminte? Te jucai cu frati-miu Billy pă
bărcile din Jericho, ’nainte să-l ia Coblerii.
— O, Doamne, Pan, suntem în siguranţă! hohoti ea, dar apoi o străfulgeră
alt gând: în ziua aceea furase chiar barca familiei Costa. Dacă-şi amintea acum?
— Mai bine vii cu noi, spuse el. Eşti singură?
— Da. Fugeam de…
— Bine, nu vorbi acuma. Stăi cuminte. Jaxer, dă cădavrile-alea mai-n umbră. Kerim, stăi dă şase.
Lyra se ridică tremurând, strângându-l la piept pe Pantalaimon, pisică
sălbatică. El se întindea încercând să vadă ceva, iar ea îi urmări privirea, înţelegând şi, deodată, devenind şi ea curioasă: ce se întâmplase cu daimonii celor doi morţi? Dispăreau, acesta era răspunsul; păleau şi piereau în aer ca atomii de fum, deşi încercau să se ţină de oamenii lor.
Pantalaimon îşi ascunse ochii, iar Lyra o luă oarbă la fugă după Tony Costa.
— Ce faci aici? întrebă ea.
