După un moment, se ridică o femeie.

— Lord Faa, în expădiţia asta nu iai nicio femeaie s’aibă grije dă copchiii ăia, dupe ce-i găsâţi?

— Nu, Nell. Ş-aşea avem foarte poţin loc. Ş’ copiii, dă o să-i luoăm, o să

fie mult mai bine îngrijiţi dă noi dăcât cum a fost pân’acuma.

— Da’ dacă vezi că nu puoţi să-i salvezi fără neşte femei mascate pă post dă paznici sau îngrijitoare sau altăceava?

— Păi, la asta nu m-am gândită, recunoscu John Faa. O să ne gândim sereos la asta când ne retragem în camera dă discuţii, ai promiseunea mea.

Femeia se aşeză iar bărbatul se ridică.

— Lord Faa, auz că spui că Lordu’ Asriel easte în captivetate. Face parte din planu’ tău să-l salvăm şi pă el? Că dacă da, şi dacă e-n poterea la urşii ăia, aşa cum crez io c-ai spusă, o s-avem năvoie dă mai mult d-o sută şi şaptezăci dă oameni. Şi cât dă bun prieten ne-ar fi Lordu’ Asriel, io nuş’dac-avem poterea să mergem atâta dă dăparte.

— Adriaan Braks, nu greşeaşti. Ce aveam io dă gând să fac erea să ţiu ochii şi urechile dăschise ca să vedem ce putem s-aflăm când om fi în Nord. S-ar puotea ca noi să puotem să facem ceava ca să-l ajutăm, şi s-ar puotea să nu, dar ai încredere în mine, că n-o să irosim ce ne-aţi dată voi, aur şi oameni, pentru alt motiv dăcât ăsta pă care l-am spus aicea, d’a găsi copiii şi d’a-i aduce acasă.

Se ridică o altă femeie.

— Lord Faa, noi nu ştim ce le-a făcută Coblerii la copchiii noştri. Am auzită cu toţii c-a mearsă vorba dă nişte fapte dă ţi să face păru’ măciucă.

Am auzită dă copchii fără cap, sau dă copchii tăiaţ’n două ş’ cusuţi împreună sau dăspre lucrur’ prea răle ca să le spui aicea. Da’, am auzită cu toţii dă faptile-astea şi vreau acuma să le dăm la ieveală, să le spunem pă

şleau. Acuma, dacă descoperi ceva dân faptele-alea dă-ţ să rădică păru’n cap, Lord Faa, io sper c-o să faci o răzbunare apregă, aşa cum să covine.

Sper că n-o să laşi gânduri dă milă şi bunătate ca să te dea înapoi dă la o lovitură puternică, care să-ajungă chiar la inema răutăţii dă iad d’acolo. Şi crez io sâgur că vorbesc acuma pentru tuoate mamele dă ş-a perdută un copchii.

În timp ce femeia se aşeza, toată sala fu cuprinsă de un murmur de aprobare. În tot Zaal-ul lumea aproba din cap.

John Faa aşteptă să se facă linişte şi spuse:

— Nimica n-o să stea în calea mâinii mele, Margaret, în afar’ dă judecată.

Doar dacă mâna mea nu loveaşte în Nord pen’ ca s’ poată da o lovitură ş’

mai puoternică în Sud. Să loveşti cu o zi mai dăvreme este inegal cu o lovitură dată dă la sute dă mile dăpărtare. Ştiu că stă multă înferbântare în spatele vorbelor tale. Da’ dacă vă lăsaţi cuprinşi dă ferbinţeala asta, prieteni, faceţi ezact lucru dă care v-am spus io să vă feriţi: vă puneţi pă

voi mai presus dă misiunea pă care o aveţi dă îndeplinit. Misiunea noastră

aicea easte întâi dă salvare şi p’ormă dă răzbunare. Asta nu e doar ca să ne satesfacem noi săntimentele. Săntimentele nu contează. Dacă salvăm copiii şi nu putem ca să-i pedepsim pă Cobleri, să cheamă c-am îndăplenit cea mai importantă sarcină. Da’ dacă scopu’ nostru e să-i pedepsim pă Cobleri mai întâi şi făcând aşea să perdem şansa să salvăm copiii, atuncea înseamnă c-am dat greş.

Dar fii sigură dă un lucru, Margaret. Când vine timpu’ să pedepsim, o să

lovim aşa dă tare să li se facă leşân dă la inimă. O să le luoăm toată

poterea. O să-i lăsăm loviţi dezorientaţi şi destrămaţi, rupţi în mii dă bucăţi şi împrăştiaţi în cele patru vânturi. Sabia mea este însetată dă sânge, prieteni. N-a mai gostat sânge dă când l-am omorâtă pă campionul tătar în stepele din Kazakhstan; a stat atârnată în barca mea, visând; da’ acuma poate simţi mirosu’ dă sânge venind dânspre Nord. Mi-a vorbit azi-noapte şi mi-a spusă că i-e sete dă sânge şi i-am zisă, acuma’ fetiţo, acuma. Mary, poţi să-ţi faci griji păntru o sută dă lucruri, da’ să nu-ţi faci griji că inema lu’ John Faa e prea moale ca să dea o lovetură atuncea când o veni timpu’.

Şi timpu’ o să vie o dată cu judecata, nu cu ferbinţeala. Mai e altceneva care vrea să vorbească? Să vorbească acuma dacă vrea.

Dar nu a mai vrut nimeni şi imediat John Faa se întinse să ia clopoţelul de închidere şi sună tare din el clătinându-l sus, atât de puternic încât clinchetul umplu sala cea mare şi făcu să răsune grinzile.

John Faa şi ceilalţi oameni părăsiră podiumul şi se duseră în camera de discuţii. Lyra era puţin dezamăgită. Nu o voiau şi pe ea acolo? Dar Tony râse.

— Au planuri dă făcut, spuse el. Tu ţi-ai îndeplenit rolu’, Lyra. Acuma, ce a rămas dă făcut e între Lord Faa şi consiliu.

— Da’ n-am făcut nimic încă! protestă Lyra, urmându-i în silă pe ceilalţi afară din Sală şi pe strada pietruită care ducea la debarcader.

— Tot ce-am făcut a fost că am fugit de doamna Coulter! Asta-i doar începutul. Vreau să merg în Nord!

— Ştâi ce, zise Tony, o să-ţ’ aduc un dinte dă morsă, aşa o să fac.

Lyra îl privi încruntată. La rândul lui, Pantalaimon se strâmba îngrozitor la daimonul lui Tony care îşi închise cu dispreţ ochii maronii. Lyra merse agale până la debarcader şi rămase să piardă timpul cu nişte noi tovarăşi de-ai ei legând lanterne cu sfoară şi balansându-le deasupra apei întunecate pentru a atrage peştii cu ochii bulbucaţi ce veneau înotând încet, pe care încercau pe urmă să-i atace cu beţe ascuţite, dar îi scăpau.

Dar mintea Lyrei era la John Faa şi la camera de discuţii şi nu după mult timp Lyra trecea din nou pe drumul pavat, îndreptându-se spre Zaal. În camera de discuţii se vedea o lumină. Fereastra era prea înaltă pentru a se putea uita înăuntru dar putu auzi un murmur de voci venind din cameră.

Aşa că se duse la uşă şi ciocăni cu putere de cinci ori. Vocile se opriră, un scaun se trase pe podea iar uşa se deschise într-o revărsare de lumină caldă

de naftalină pe treptele jilave.

— Da? spuse omul care deschisese uşa.

În spatele lui, Lyra îi văzu pe ceilalţi bărbaţi în jurul mesei, cu saci de aur aranjaţi unul peste altul, hârtii şi creioane şi un vas ciobit, plin cu tărie de ienuper.

— Vreau să merg şi eu în Nord, spuse Lyra astfel încât toţi să o audă.

Vreau să merg şi să ajut la salvarea copiilor. Asta am pornit să fac atunci când am fugit de la doamna Coulter. Şi chiar şi înainte de asta, am avut de gând să-l salvez pe prietenul meu Roger, băiatul de la bucătăria colegiului Jordan, pe care l-au luat. Vreau să vin şi să ajut. Mă pricep la ştiinţa navigaţiei şi ştiu cum să fac citiri anbarografice ale Aurorei şi ştiu ce părţi dintr-un urs poţi să mănânci şi tot felul de lucruri folositoare. O să vă pară

rău dacă ajungeţi acolo şi vă treziţi că aveţi nevoie de mine şi o să vă daţi seama că m-aţi lăsat aici. Şi cum a spus şi femeia aia, aţi putea avea nevoie de o femeie acolo – ei bine, aţi putea avea nevoie şi de un copil, nu? Nici voi nu ştiţi. Aşa că trebuie să mă luaţi; Lord Faa, iartă-mă că v-am întrerupt discuţia.

Acum era deja în cameră şi toţi bărbaţii şi daimonii lor se uitau la ea, unii amuzaţi, alţii cu iritare, dar ea avea ochi doar pentru John Faa. Pantalaimon se ridică în braţele ei, aruncând scântei verzi cu ochii lui mari de pisică.

John Faa spuse:

— Lyra, neci nu să pune problema să te luoăm cu noi ş’ să te punem în pericol, aşea că nu-ţi mai face singură ieluzii, copilă. Stăi aiceşea ş-o ajută

pă Ma Costa ş-ai grije dă tine. Asta trebă să faci tu.

— Dar acum învăţ şi cum să citesc alethiometrul. Devine din ce în ce mai clar pe zi ce trece. Trebuie să ai nevoie de asta, trebuie.

El scutură din cap.

— Nu, spuse el. Ştiu că inema ta e pornită să meargă spre Nord da’ io crez că nici măcar doamna Coulter nu te-ar fi luoat. Dacă vrei să vezi Nordu’ va trebui s-aştepţi până când să sfârşeaşte toate necazurile astea. Acuma fugi d’aici.

Pantalaimon se zburli uşor, dar daimonul lui John Faa se înălţă de pe spătarul scaunului şi zbură cu aripile sale negre spre ei, nu ameninţător, ci mai degrabă ca şi când ar fi vrut să le aducă aminte de bunele maniere; iar Lyra se întoarse pe călcâie în momentul în care cioara trecu peste capul ei şi se îndreptă spre John Faa. Uşa se închise înapoia ei cu un clic decisiv.

— Noi o să mergem acolo, îi spuse lui Pantalaimon. Lasă-i numai să-ncerce să ne oprească! Mergem noi!

Spionii