Lyra simţi cum se înroşeşte de la rădăcina firelor de păr până la tălpile picioarelor; Pantalaimon se făcu molie maro ca să se ascundă. Toţi ochii erau îndreptaţi asupra lor, iar ea putu doar să se uite în sus la Ma Costa pentru a primi o încurajare.
Dar John Faa reluă:
— Orş’ce-ar fi, noi nu ne schimbăm pă noi. Trebă s-acţionăm dacă vrem s’
schimbăm faptile. Iată, vă spun un alt fapt: Coblerii, hoţ-ăştia dă copii, îşi ia prizonierii într-un oraş dăparte din Nord, în ţinutu’ întunericului. Nu ştiu cea face cu ei acolo. Unii spun că-i omoară, alţii că altceava. Nu ştim.
— Ce ştim e c-o face cu ajutoru’ poliţiei oreşenilor ş’ preoţilor. Toate puterile dă pă uscat îi ajută. Să nu uitaţi asta. Toţi ştie ce să-ntâmplă şi o să-i ajute de câte ori poate.
— Aşa că ce propun io aiciea, nu-i lucru uşor. Ş’ am nevoie dă acordu’ ş’
sprijinu’ vostru. Propun s’ trimitem un grup dă luptători în Nord dupe copiii ăia, să-i aducă teferi napoi. Propun să punem la bătaie auru’ pă care-l avăm păntru treaba asta, să toată priceperea ş’ tot curaju’ dă le putem aduna. Da, Raymond van Gerrit?
Un bărbat din public ridicase mâna, iar John Faa se aşeză pentru a-l lăsa să
vorbească.
— Iertare, Lord Faa. Acolo-i copii dă oreşeni ca şi dă gitani, care-i ţânuţî acol’şea. Zici că trebă să-i salvăm ş’ p’ăia?
John Fa se ridică să răspundă.
— Raymond, adicătea tu spui că tre’ s’ luptăm s’ ne croim drum pân toate pericolele pân’ s-ajungem la o mână dă copii speriaţi ş-atuncea să le spunem la unii că poa’ s’ vină cu noi acasă ş’la alţii că tre’ să rămână
acolo? Nu, nu, tu eaşti mai bun decât atâta. Ei bine, am acordu’ vostru, preteni?
Întrebarea i-a luat prin surprindere, aşa că a urmat un moment de ezitare, dar apoi strigătele scoase din toată inima umplură sala, iar mâinile erau ridicate şi împreunate în aer, pumnii strânşi şi vocile ridicate într-o larmă
generală. Grinzile Zaalului se zguduiră şi din semiîntunericul în care plutea acoperişul câteva păsări speriate trezite din somn începură să zboare bezmetice prin sală stârnind un nor de praf care se lăsa uşor peste mulţime.
John Faa lăsă larma să continue pentru un moment şi apoi ridică mâna pentru a face linişte din nou.
— O s-avem năvoie dă ceva timp ca s’ ne organizăm. Vreau ca toţi capii dă
familie să perceapă o taxă ş’ s-o-ncaseze. O să ne-ntâlnim aicea din nou peste trei zile. Până atunciea o s’ vorbesc cu copilu’ dăspre care v-am pomenită mai dăvreme, ş’ cu Farder Coram, ş-o s’ facem un plan pă care să
vi-l spunem când ne-ntâlnim. Noapte bună la toţi.
Prezenţa lui masivă, simplă şi greoaie era îndeajuns pentru a-i calma. Pe măsură ce publicul începu să se scurgă prin uşile masive în noaptea rece spre bărcile care îi aşteptau sau spre barurile deja aglomerate ale micii aşezări, Lyra îi şopti lui Ma Costa:
— Cine sunt ceilalţi de pe podium?
— Capii la şăse familii, ş-ălalaltu-i Farder Coram.
Era uşor să îţi dai seama la ce se referea când a pomenit de celălalt, pentru că el era cel mai bătrân de acolo. Mergea în cârjă şi tot timpul cât stătuse în spatele lui John Faa tremurase de parcă avea friguri.
— Vino, spuse Tony. Ai face bine s’ te duci să-l saluţi pă John Faa. S’-i zici Lord Faa. Nu-ş’ ce-o s’ te-ntrebe, da’ ai grije, să spui numa’ adăvăru’.
Pantalaimon era vrabie şi stătea curios pe umărul Lyrei, cu gheruţele înfipte adânc în haina din piele de lup, în timp ce Lyra mergea după Tony prin mulţime, ajungând în cele din urmă la podium.
Tony o ridică. Ştiind că toţi care rămăseseră în sală o urmăreau cu atenţie şi conştientă de mia de suverani pe care o valora dintr-o dată, Lyra roşi şi ezită. Pantalaimon se repezi la pieptul ei şi deveni pisică sălbatică, se aşeză
în braţele ei şi sâsâi uşor uitându-se împrejur.
Lyra simţi cum o împinge cineva şi păşi spre John Faa. Era aspru, serios, masiv şi fără expresie, mai mult ca un stâlp de piatră decât ca un om, dar se opri şi întinse mâna. Când Lyra îşi puse mâna în mâna lui, aceasta aproape că dispăru.
— Bine ai venită, Lyra, spuse el.
De aproape, Lyra îi auzi vocea bubuind ca pământul însuşi. Ar fi avut foarte mari emoţii dacă n-ar fi fost Pantalaimon şi faptul că expresia
îngheţată a lui John Faa se mai încălzise un pic. O trata cu foarte multă
blândeţe.
— Mulţumesc, Lord Faa, spuse ea.
— Acuma, vino-n camera dă discuţii ş-o s’ vorbim, spuse John Faa. Ţi-au dat bine s’ mănânci, la Costa?
— O, da. Am mâncat ţipari la cină.
— Ţipari adăvăraţi, dă Fen, presupun.
Camera de tratative era un loc confortabil, cu un foc puternic şi dulapuri pline cu argintărie şi porţelanuri şi o masă mare înnegrită de vreme, la care erau trase douăsprezece scaune. Ceilalţi bărbaţi care fuseseră pe podium plecaseră, dar bătrânul care tremura era încă împreună cu ei. John Faa îl ajută să se aşeze pe un scaun de la masă.
— Acuma, tu stai aici’şea, în dreapta mea, îi spuse John Faa Lyrei, iar el se aşeză în capul mesei. Lyra stătea faţă în faţă cu Farder Coram. Era puţin înspăimântată de faţa lui ca un craniu şi de tremuratul lui neîncetat.
Daimonul lui era o pisică frumoasă, de culoare ruginie, mare, care păşi uşor peste masă, cu coada arcuită şi-l inspectă elegant pe Pantalaimon printr-o uşoară atingere a nasului, după care se cuibări în braţele lui Farder Coram, cu ochii pe jumătate închişi şi torcând încet.
O femeie, pe care Lyra nu o observase până atunci, ieşi din umbră aducând o tavă cu pahare pe care o aşeză lângă John Faa, după care făcu o plecăciune şi ieşi. John Faa îşi turnă nişte tărie de ienupăr dintr-o ploscă de piatră pentru el şi pentru Farder Coram şi vin pentru Lyra.
