— Bună ziua, Farder Coram, murmură el.

Lyra îi inspectă daimonul. Era un dihor aşezat aproape de capul bărbatului, ghemuit dar treaz, căci ochii îi erau deschişi şi străluceau la fel cu ai stăpânului.

— Ce s-a întâmplat? întrebă Farder Coram.

— Benjamin a murit, veni răspunsul. A murit, iară pă Gerard l-a captorat.

Vocea îi era răguşită şi abia mai răsufla. Când se opri din vorbit, daimonul se descolăci cu greutate şi îi linse obrazul, şi, căpătând astfel putere, bărbatul continuă:

— Am intratără la Ministeru dă Teologie, că Benjamin auzise dă la unu’

din Coblerii pă care i-am prins că acolo erea sediu’, d’ acolo venea toate ordinile…

Se opri din nou.

— Aţi prins ceva Cobleri? întrebă Farder Coram.

Jacob dădu din cap şi îşi ridică ochii către daimon. Era neobişnuit ca daimonii să vorbească altor oameni decât stăpânilor, însă uneori se întâmpla, şi acum vorbi.

— Am prins trei Cobleri în Clerkenwell şi i-am făcutără să ne spună pentru cine lucra şi dă unde le venea ordinile, ş’tot aşa. Nu ştia unde era duşi copiii, doar că era undeva la nord de Lapland…

Înainte să mai spună ceva, se opri să-şi tragă răsuflarea, cu pieptul tremurând.

— Iară Coblerii ne-a spus dăspre Ministeru’ dă Teologie şi dă Lordu’

Boreal. Benjamin a zis că el şi cu Gerard Hook trebea să pătrundă în Minister iară Frans Broekman şi Tom Mendham să afle dăspre Lordu’

Boreal.

— Şi, au reuşit?

— Nu ştim. Nu s-a mai întors niciodată. Farder Coram, parcă ştia tot ce făceam, ei ştia dânainte s-o facem şi din câte ştim, Frans şi Tom a fost înghiţiţi dă vii imedeat ce-a ajuns la Lordu’ Boreal.

— Mai zi de Benjamin, spuse Farder Coram, auzind cum Jacob respira din ce în ce mai greu şi văzându-l cum îşi închide ochii de durere.

Daimonul lui Jacob mieună a îngrijorare şi afecţiune iar femeia se apropie cu un pas sau doi, cu mâna la gură; nu vorbi, însă, iar daimonul continuă cu o voce slabă:

— Benjamin, Gerard şi cu noi am mers la Ministeru’ dă la White Hall şi am găsit o uşiţă laterală care nu erea aşa dă straşnic păzită ş-am stat pă loc să păzim intrarea cât ei a dăsfacut lacătu’ şi’a intrat înăuntru. Neci n-a trecut un menut şi am auzit un strigăt dă spaimă, daimonul lu’ Benjamin a zburat afară şi ne-a cerut ajutoru’ şi dup’aia a zburat la loc, înăuntru. Noi ne-am luoat cuţitu’ ş-am alergat după el, doar că locu’ erea întunecat şi colcăia dă forme şi sunete sălbatice, care ne ameţea cu mişcările lor înfricoşătoare. Am început să căutăm, da’ mai sus să făcu o tulburare şi să

auzi un strigăt plin de groază iară Benjamin cu daimonul lui au căzută de pă neşte scări înalte dă deasupra noastră. Daimonul lui s-a tot opintit şi s-a căznit să-l prinză, da’ tot dăgeaba că s-a făcută chisăliţă pe pardoseala dă

piatră şi a murită pă loc.

— Şi nu l-am mai văzut nici pe Gerard, însă l-am auzit de deasupra urlând groaznic iar noi eram prea îngroziţi şi înlemniţi ca să ne mai mişcăm, apoi o săgeată ne-a lovit în umăr şi s-a înfipt adânc, adânc…

Vocea daimonului era din ce în ce mai slabă iar rănitul scoase un geamăt.

Farder Coram se aplecă şi ridică uşor pătura, dând la iveală capătul penat al unei săgeţi ieşind din umărul plin de sânge coagulat. Săgeata era atât de adânc înfiptă în pieptul sărmanului bărbat încât nu mai rămâneau decât doisprezece centimetri deasupra pielii. Lyra leşină.

Afară, pe debarcader, se auziră paşi şi voci.

Farder Coram se ridică şi spuse:

— A venit doctorul, Jacob. O să te lăsăm acum. Vorbim mai încolo, când o să te simţi mai bine.

În drum spre ieşire, o prinse pe femeie de după umeri. Lyra se ţinu aproape de el pe debarcader, căci deja se strânsese lume care şuşotea şi arăta cu degetul. Farder Coram îi porunci lui Peter Hawker să plece de îndată la John Faa şi apoi spuse:

— Lyra, de îndată ce vom şti dacă Jacob va mai trăi sau va muri, trebuie să

vorbim din nou despre alethiometru. Du-te şi vezi-ţi de treabă, copilă, o să

trimitem după tine.

Lyra porni singură la drum şi merse pe malul cu stufăriş să arunce cu noroi în apă. Ştia un singur lucru: nu era bucuroasă sau mândră că ştie să citească

alethiometrul – îi era frică. Oricare era puterea care făcea acul să se mişte şi să se oprească, acţiona precum o fiinţă inteligentă.

— Io zic că-i un spirit, îşi spuse Lyra şi pe moment fu tentată să arunce micul obiect în mijlocul mocirlei.

— As recunoaşte un spirit dacă ar fi unul înăuntru, spuse Pantalaimon. Ca fantoma aia din Godstow. Eu am văzut-o şi tu nu.

— Sunt mai multe feluri de spirite, spuse Lyra cu dispreţ. Nu poţi să-i vezi pe toţi. Oricum, ce zici de învăţaţii ăia morţi, fără capete? I-am văzut, ţii minte?

— Erau doar o închipuire a nopţii.

— Ba nu. Erau spirite de-adevăratelea şi ştii prea bine. Însă spiritul care mişcă acu’ nu-i de felu’ ăla.

— Poate că nu-i spirit, spuse Pantalaimon încăpăţânat.

— Ei, atunci ce-ar putea să fie?

— Ar putea… ar putea să fie particule elementare.

Lyra pufni dispreţuitor.

— Da, ar putea! insistă el. Ţi-aminteşti moara de lumină pe care o aveau la Gabriel? Ei bine…

La Colegiul Gabriel exista un obiect foarte venerat, pe care-l ţineau pe înaltul altar al Oratoriului, acoperit (abia acum Lyra se gândea la asta) cu o husă de catifea neagră, ca cea care învelea alethiometrul. Îl văzuse când îl însoţise pe Bibliotecarul de la Jordan la un serviciu religios. În punctul culminant al invocaţiei, Mijlocitorul ridicase bucata de catifea pentru a dezvălui în întuneric un dom de sticlă în care era ceva prea îndepărtat ca să

poată fi văzut, până când a tras de un cordon legat de un obturator, lăsând o rază de soare să nimerească precis domul. Atunci totul se clarifică: era un obiect micuţ, ca o giruetă, cu patru aripioare negre pe o parte şi patru albe pe cealaltă, care începu să se rotească în momentul când fu atins de lumină.

Ilustra o lecţie morală, explică atunci Mijlocitorul, pentru că întunericul ignoranţei fuge de lumină, pe când albul înţelepciunii se grăbeşte s-o îmbrăţişeze. Lyra l-a crezut pe cuvânt; oricum, paletele rotitoare erau minunate, orice ar fi însemnat, şi totul se întâmpla cu ajutorul fotonilor, aşa îi spusese Bibliotecarul pe când se înapoiau la Jordan.

Poate că Pantalaimon avea dreptate. Dacă particulele elementare puteau să

pună în funcţiune o moară de lumină, fără îndoială că puteau să facă

lumina să acţioneze un ac. Totuşi, era încă nelămurită.