— Aşa, dăci, spuse John Faa, ai fugită, Lyra.
— Da.
— Şi cine era doamna dă care-ai fugit?
— Se numea doamna Coulter. Şi credeam că e drăguţă, dar am descoperit că ea era una dintre Cobleri. Şi am auzit pe cineva care spunea ce sunt Coblerii, că se numesc Comitetul de Oblaţii şi că ea îl conducea, fusese ideea ei. Şi făceau cu toţii un plan, habar n-am ce era, doar că voia să mă
facă să îi ajut, să le-aduc copii. Dar n-au ştiut niciodată…
— N-au ştiut ce?
— Păi, mai întâi n-au ştiut că eu cunoşteam nişte copii care fusese luaţi.
Prietenul meu Roger, băiatul de la Bucătăria Colegiului Jordan, şi Billy Costa, şi o fată de la Piaţa Acoperită din Oxford. Şi încă ceva… Unchiu’
meu, da, Lordul Asriel. I-am auzit vorbind despre călătoria lui în Nord, şi
nu cred că are nimic de-a face cu Coblerii. Fiindcă i-am spionat pe Stăpânul şi pe învăţaţii de la Jordan, da, m-am ascuns în dulap în Camera de Odihnă, unde n-are voie să intre nimeni în afară de ei, şi l-am auzit cum le spunea câte toate despre expediţia în Nord, şi despre Praful pe care l-a văzut, şi a adus înapoi capul lui Stanislaus Grumman, ăla în care tătarii făcuse o gaură-n el. Ş-acuma Coblerii-l ţin închis undeva. Îl păzesc urşii cu armură. Şi eu vreau să îl salvez.
Era întărâtată şi hotărâtă, aşa cum stătea acolo, un ghem de fată iţită pe spătarul înalt, din lemn sculptat al scaunului. Cei doi bătrâni nu se putură
abţine să nu zâmbească, dar, pe când zâmbetul lui Farder Coram era o expresie ezitantă, plină şi complicată, ce îi tremura pe faţă ca o rază de lumină alergând după umbre într-o zi vântoasă de Martie, zâmbetul lui John Faa era calm, cald, simplu şi blând.
— Mai bine ne spui ce ai auzită că spunea unchi’ tu în sear-aia, spuse John Faa. S’ nu treci nimica cu vederea, ai grije. Spune-ne tot.
Lyra aşa făcu, mai rar însă decât le spusese celor din familia Costa, dar şi cu mai mare sinceritate. Îi era teamă de John Faa, şi lucrul de care îi era teamă cel mai rău era blândeţea lui. Când termină, Farder Coram vorbi pentru prima dată. Vocea lui era plină şi muzicală, cu tot atât de multe tonuri în ea ca şi culoarea blăniţei daimonului său.
— Praful ăsta, spuse el, l-au mai numit vreodată şi altfel, Lyra?
— Nu, numai Praf. Doamna Coulter mi-a spus ce este: particule elementare, dar asta e tot ce-a spus, numai aşa i-a spus.
— Şi ei cred că dacă fac un anumit lucru copiilor pot afla mai multe despre el?
— Da. Dar nu ştiu ce. Decât că unchiu’ meu… Mai e ceva ce am uitat să
vă spun. Când le arăta diapozitivele, a mai fost unul. Era Vâjâiala…
— Eara ce? întrebă John Faa.
— Aurora, zise Farder Coram. Aşa e, Lyra?
— Da, asta e. Şi în luminile Vâjâielii, era ca un fel de oraş. Cu turnuri şi biserici şi cupole şi toate astea. Era niţel cam ca Oxfordu’, aşa am crezut eu, oricum. Şi unchiu’ Asriel, el era interesat mai mult de asta, cred, da’ pe Stâpân şi pe ceilalţi învăţaţi îi interesa mai mult Praful, ca pe doamna Coulter şi pe Lordul Boreal şi toţi oamenii ăia.
— Înţeleg, zise Farder Coram. Asta este un lucru foarte interesant.
— Acuma, Lyra, spuse John Faa, o să-ţi spun ceava. Farder Coram, aicea, e un om înţălept. El e clarvăzător. El poa’ să vadă. Ş’-a urmărită tot ce-a fostă cu Prafu’, Coblerii şi Lordu’ Asriel şi toate alilalte şi te-a urmărită şi pă tine, Lyra. Dă fiecare dată când familia Costa să ducea la Oxford, sau încă fo şase familii, să-ntorcea cu câte-o ştire. Dăspre tine, copilă. Ştiai?
Lyra scutură din cap. Începea să-i fie frică. Pantalaimon gemea, prea încet însă ca cineva să-l audă, dar ea îl simţi în vârful degetelor pe care le avea adânc cufundate în blana lui.
— Oho, da, da, spuse John Faa, tot ce făceai ajungea acieşea la Farder Coram.
Lyra nu mai putu să reziste.
— N-am stricat-o, jur! Zău! A fost doar niţel nămol! Şi nici n-am apucat să
ajungem prea departe.
— Dăspre ce vorbeaşti, copilă? zise John Faa.
Farder Coram râse. În momentul în care începu să râdă tremuratul i se opri şi faţa îi deveni luminoasă şi tânără.
Dar Lyra nu râdea. Cu buze tremurânde, spuse:
— Şi chiar dacă am fi găsit cepul, nu l-am fi scos niciodată! A fost doar o glumă. N-am fi scufundat-o niciodată, zău, jur!
Apoi John Faa începu să râdă şi el. Trânti o palmă pe masă atât de tare încât paharele zornăiră; umerii lui masivi se cutremurau şi trebui să îşi şteargă lacrimile din ochi. Lyra nu mai văzuse aşa ceva – în viaţa ei nu auzise un aşa tunet şi un aşa cutremur; era ca un munte care râdea.
— Ohoho, ohoho, da, da, zise el, după ce se mai potoli puţin, am aflată şi d’ asta, pacoste mică! Ş’ nu cred că d’ atuncea familia Costa a mai călcată
pă fr’undeva făr’ să i s-aducă aminte dă asta! Bă, Tony băă, să laşi, bă, pă
cineva dă pază pă barcă, bă Costa, că p’aicea umblă neşte fetiţe rele dă tot, râdea lumea. Hăhă, povestea asta a făcut ocolu’-n Fens, copilă. Da’ n-o s’
te pedăpsim pentru asta. Nu, nu! Liniştăşte-te.
Se uită la Farder Coram, şi cei doi bătrâni se puseră pe râs din nou, dar de data aceasta mai potolit. Iar Lyra se simţi mulţumită şi în siguranţă.
Până la urmă, John Faa dădu din cap şi deveni din nou serios.
