— Lyra! Lyra!

Era Tony Costa, care-i făcea cu mâna de pe debarcader.

— Vino-ncoace, o strigă el. Trebă să mergi la John Faa, la Zaal. Grăbeşte-te, fato, e urgent.

Îl găsi pe John Faa cu Farder Coram şi cu ceilalţi lideri, îngrijoraţi cu toţii.

John Faa vorbi:

— Lyra, copilă, Farder Coram mi-a povestită dăspre cum citeşti tu instrumenta’ ăla. Îmi pare rău să spun că sărmanu’ Jacob tocma’ a murit.

Cred c-o s-avem nevoie să te loăm cu noi, pân’ la urmă, împotriva dorinţei mele. Nu pot să gândesc clar acuma, da’ să pare că n-avem dă ales.

Imedeat ce-l îngroapă pă Jacob, după datină, o să pornim la drum. Mă-nţălegi, Lyra, o să vii cu noi, da’ nu-i cazu’ să te bucuri sau să sari în sus.

Ne aşteaptă pă toţi pericole şi tulburări. Te dau în grija lu’ Farder Coram.

Să nu cumva să-i faci fro boacănă sau să-l pui în premejdie, că dacă nu, o

să simţ’ pă pielea ta forţa mâniei mele. Acuma treci dă-i spune lu’ Ma Costa şi pregăteşte-te dă plecare.

Următoarele două săptămâni trecură mai tumultuos decât oricare altele din viaţa de până atunci a Lyrei. Tumultuos, dar nu şi rapid, căci urmară lungi şi plictisitoare perioade de aşteptare, de pitire prin dulapuri umede şi ursuze, de observare a unui peisaj de toamnă deprimant, murat de ploaie, desfăşurându-se dincolo de fereastră, de căutare a unui nou ascunziş, de dormit lângă gazele înecăcioase ale motorului şi de trezire cu dureri cumplite de cap. Cel mai rău dintre toate era că nu-i fu, nici măcar o dată, permis să alerge în aer liber, pe mal, sau să se caţere pe punte sau să înoate către ecluză sau să prindă odgonul de acostare.

Bineînţeles, pentru că trebuia să rămână ascunsă. Tony Costa îi povestise bârfele care circulau prin cârciumile de pe malul râului: cât era regatul de lung se pornise o căutare a unei fetiţe blonde, cu o răsplată uriaşă în caz că

o găseau şi cu o pedeapsă aspră pentru oricine ar fi ascuns-o. Mai erau şi zvonuri ciudate: oamenii ziceau că era singurul copil care scăpase din mâinile Coblerilor şi mai ascundea şi nişte secrete îngrozitoare. Un alt zvon spunea că nu era deloc un pui de om ci o pereche de spirite, sub formă de copil şi daimon, trimisă pe pământ de puterile infernului pentru a crea un mare dezastru. Alţii zvoneau că nu era un copil ci o fiinţă umană

adultă, micşorată prin magie şi aflată în slujba tătarilor, venită să-i spioneze pe bunii englezi şi să pregătească drumul unei invazii tătare.

Lyra ascultă poveştile mai întâi cu voioşie iar mai apoi fără speranţă. Toţi oamenii aceia o urau şi se temeau de ea! Şi cât ar fi vrut să iasă din cabina aia strâmtă. Ar fi vrut să fie deja în Nord, în mijlocul zăpezilor întinse, sub strălucitoarea Auroră. Uneori îşi dorea să se întoarcă la Colegiul Jordan, să

se caţere pe acoperişuri cu Roger, în sunetul Clopotului Majordomului anunţând că mai era o jumătate de oră până la cină şi în zăngăneala, sfârâitul şi strigătele de la Bucătărie… Apoi îşi dorea fierbinte ca nimic să

nu se fi schimbat, ca nimic să nu se schimbe vreodată, ca ea să rămână

pentru totdeauna Lyra de la Colegiul Jordan.

Alethiometrul era singurul lucru care o smulgea din plictiseală şi iritare. Îl citea în fiecare zi, uneori împreună cu Farder Coram, alteori de una singură, şi îşi dădu seama că putea să se afunde din ce în ce mai uşor în starea calmă în care simbolurile îşi clarificau sensul şi în care acele măreţe lanţuri muntoase atinse de lumina soarelui se înfăţişau vederii.

Se chinui să-i explice lui Farder Coram ce simţea.

— E aproape ca şi cum ai vorbi cu cineva, numai că nu prea poţi să-l auzi şi te simţi puţin stupid fi’ncă-i mai deştept ca tine, da’ numai că nu se supără niciodată pe tine, sau de astea… Şi ştie atâtea, Farder Coram!

Aproape ca şi cum ar şti totul! Doamna Coulter era deşteaptă, ştia şi ea o grămadă de lucruri, însă ăsta e un alt fel de a şti… E ca şi cum ar înţelege, cred…

El îi punea întrebări concrete iar ea căuta răspunsuri.

— Ce face doamna Coulter acum? întreba el, iar mâinile ei se mişcau de îndată, iar el spunea:

— Spune-mi ce faci.

— Ei bine, Madona este doamna Coulter şi gândesc mama mea când pun mâna acolo. Iar furnica este ocupată – asta-i uşor, ăsta e primul înţeles, iar clepsidra are timpul printre înţelesuri şi undeva mai jos este acum, şi după

aia mă concentrez.

— Şi cum ştii unde sunt înţelesurile astea?

— Păi le văd, cumva. Sau mai degrabă le simt, ca şi cum ai urca pe o scară

de frânghie noaptea, pui un picior mai jos şi găseşti încă o treaptă. Cam aşa îmi las mintea să coboare şi mai găsesc un înţeles, şi parcă simt ce vrea să

spună. După aia le strâng împreună. E o şmecherie, ca atunci când îţi concentrezi privirea pe ceva.

— Fă-o, atunci, şi vezi ce zice.

Lyra îl ascultă. Acul lung începu să se mişte imediat, şi se opri, continuă

balansul, se opri din nou într-o serie precisă de baleieri şi opriri. Era o senzaţie atât de graţioasă şi de puternică încât Lyra, împărtăşind-o, se simţea ca o pasăre care învaţă să zboare. Farder Coram, urmărind-o din cealaltă parte a mesei, notă locurile în care se oprise acul şi o privi pe fetiţă

cum îşi îndepărta părul de pe faţă, muşcându-şi uşor buza de jos. Ochii urmăreau la început acul însă după aceea, când traseul era stabilit, priveau în altă parte a cadranului. Nu la întâmplare, însă. Farder Coram era şahist şi ştia cum privesc jucătorii de şah un meci în desfăşurare. Un jucător experimentat părea că vede linii de forţă şi de influenţă pe tabla de şah şi privea de-a lungul liniilor importante, ignorându-le pe cele slabe. Ochii Lyrei se mişcau în acelaşi fel, potrivit unui câmp magnetic similar pe care ea îl vedea iar el nu.

Acul se opri la trăsnet, la prunc, la şarpe, la elefant şi la o creatură pentru care Lyra nu găsi un nume: un fel de şopârlă cu ochii mari şi cu o coadă

înfăşurată în jurul nuielei pe care stătea. Repeta traiectoria întruna în vreme ce Lyra îl urmărea.

— Ce înseamnă şopârla? spuse Farder Coram, smulgând-o din concentrare.

— N-are sens… Văd ce spune, însă cred că interpretez greşit. Trăsnetul cred că e furie, iar pruncul… cred că-s io… Tocmai găsisem un înţeles pentru asta cu şopârla, însă ai intervenit, Farder Coram, şi l-am pierdut.

Vezi, se plimbă cum vrea el.

— Da, îmi dau seama. Îmi pare rău, Lyra. Eşti obosită acum? Vrei să te opreşti?

— Nu, nu vreau, spuse ea, însă obrajii i se înroşiseră iar ochii-i străluceau.

Avea toate semnele irascibilităţii datorate unui entuziasm debordant, înăbuşit de lunga detenţie în cabina cea strâmtă.

Farder Coram privi pe fereastră. Era aproape întuneric iar ei călătoreau de-a lungul ultimei bucăţi de râu înainte de a atinge coasta. Mari porţiuni de spumă maronie dintr-un estuar se întindeau sub un cer plumburiu către un grup îndepărtat de buncăre de cărbune, ruginite şi împânzite de conducte, pe lângă o rafinărie de unde se ridica cu greu către nori un fir gros de fum.

— Unde suntem? întrebă Lyra. Pot să ies măcar un pic afară, Farder Coram?

— E apa Colby, spuse el. Estuarul râului Cole. Când ajungem în oraş, acostăm lângă Piaţa de peşte afumat şi mergem pe jos la docuri. Vom fi acolo într-o oră sau două…

Însă se întuneca iar pe larga şi dezolanta întindere a râului nimic nu se mişca în afară de barca lor şi de o barjă de cărbune ce-şi croia drumul în depărtare, către rafinărie. Dar Lyra era atât de îmbujorată şi de obosită, şi stătuse atâta vreme înăuntru, încât Farder Coram continuă:

— Ei bine, nu cred că are importanţă dacă ieşi câteva minute la aer. Nu l-aş

numi aer proaspăt, nu-i proaspăt decât atunci când suflă dinspre mare. Însă