Stăpânu’ a premit însărcinare dă la Lordu’ Asriel s’ aibă grije de tine ş’ s’te ţină dăparte dă mamă-ta. Ş’asta a şi făcută, timp de zăce ani ş’ mai bine.
Dup’-aia, prietănii doamnii Coulter din Beserică a ajutat-o să-nfiinţeze Comitetu’ ăsta dă Oblaţii, din ce motiv nu ştim, şi uit’-o d’odată, aşa, la fel dă putărnică în ale ei ca şi Lordu’ Asriel în lumea lui. Părânţii tăi, două
mari puteri ale lumii, iară Stăpânu’ Colegiului Jordan ţănându-te în echelibru între iei.
Acuma, Stăpânu’ avea o mie dă treburi dă care trebuea să să ocupe. Prima grije eara Colegiu’ şi învăţătura d’acolo. Aşa că dacă vede fro amenenţare
la adresa asta, trebe să facă ceava. Iar în ultimu’ timp Beserica, să ştii, Lyra, a devenită din ce în ce mai aotoritară. Acuma tre’ să fie consilii păntru una, consilii păntru aielaltă; să vorbeaşte că ar vrea să reînfiinţăze Instituţia Inchiziţâei, Doamne fereaşte! Iară Stăpânu’ trebă să păşească cu mare băgare dă seamă pântre toate puterile-astea. El trebă să menţină
Colegiu’ Jordan dă partea dreaptă a Besercii, dacă nu, Colegiu’ va peri dă
tot.
Ş’o altă grije a Stăpânului eaşti tu, copilă. Bernie Johansen ne-a spusă
mereu clar lucru-ăsta. Stăpânu’ Colegiului Jordan ş’ ceiălalţi învăţaţi te iubea ca pă propriul lor copil. Ar fi făcută orice ca să te ştie-n siguranţă, nu numai pen’ că-i promiseseră lu’ Lordu’ Asriel, ci aşa, doar dă dragu’ tău.
Aşa că dacă Stăpânu’ te-a trădat la doamna Coulter, după ce-i promesese Iu’ Lordu’ Asriel că n-o s-o facă, trebă să fi crezut că, în ciuda tuturor aparenţălor, eaşti mai în sigoranţă cu ea dăcât la Colegiu’ Jordan. Şi când a vrută să îl otrăvească pă Lordu’ Asriel, trebă să fi crezută că ce făcea Lordu’ Asriel îi punea pă toţi d’acolo în pericol, sau poate chiar pă noi, pă
toţi, şi lumea întreagă. Îl văd pă Stăpân ca un om care trebă să facă neşte alegeri grăle; orice hotărâre-ar loa, mulţi or avea dă suferit, da’ dacă ia hotărârea-aia dreaptă, atuncea va face un rău mai mic decât dacă ar loa-o p-aielaltă. Dumnăzeu să mă ferească să am frodată nevoie să iau dăcizii dă
felu’ ăsta.
Ş’atuncea, când a ajuns la momentu’ în care trebea să te lase să pleci, ţi-a dată cititoru’ dă simboluri şi te-a pusă să juri că îl păstrezi în sigoranţă. Mă
întreb ce o fi avută în minte când ţi l-a dat; că tu nici măcar nu puteai să îl ceteşti, nu mă prinz la ce s-o fi gândită.
— A spus că Unchiul Asriel a prezentat alethiometrul în faţa Colegiului, cu ani în urmă, spuse Lyra, chinuindu-se să-şi amintească exact. Ar fi vrut să
mai spună ceva, dar atunci a bătut cineva la uşă şi a trebuit să se oprească.
Iar eu am crezut că poate voia să-l ţin secret şi de Lordul Asriel.
— Sau poate chiar invărs, spuse John Faa.
— Ce vreai să spui John? întrebă Farder Coram.
— Poate că avea de gândă să-i ceară Lyrei să i-l dea înapoi Lordului Asriel, ca un fel dă recompensă pentru c-a-ncercat să-l otrăvească. Poate credea că pericolu’ din partea lu Lordu’ Asriel trecuse. Sau că Lordul Asriel ar putea să citească cu înţelăpciune din ce spune instromentul şi astfel să să oprească din ceea ce face. Dacă Lordu’ Asriel e acuma ţânut
prizoner, instrumentu’ l-ar putea ajuta ca să scape. Aşa, Lyra, păi mai bine ei cititoru’ dă simboluri ş-ai grije dă el, acuma n-am nicio teamă să-l las pă
mâna ta. Da’ s-ar potea să vie un timp în care noi s-avem năvoie să-l cetim, şi cred că atuncea o să ţi-l cerem.
Împături catifeaua peste el şi îl împinse înapoi pe masă.
Lyra voia să pună tot felul de întrebări dar deodată i se făcu ruşine de omul acesta masiv, cu ochii lui mici, atât de ageri, dar şi blânzi, care te priveau dintre pungi şi riduri.
Trebui totuşi să întrebe un lucru.
— Cine era femeia gitană care m-a îngrijit?
— Ei, cum aşea, eara mama lu’ Billy Costa, dă bună samă. Da’ ea nu ţ’-a spusă nimica, că n-am lăsat-o io, da’ ea ştie ce vorbim noi aciişea, aşa că
acuma e dat tot în vileag. Acuma, ai face bine s’ te duci înapoi la ea. Ai dăstule lucruri la care s’ te gândăşti, copilă. După ce-o trece trei zile, avem alt Sfat ş-o să discutăm tot ce-i dă făcut. Să fii cuminte. Noapte bună, Lyra.
— Noapte bună, Lord Faa. Noapte bună, Farder Coram, spuse ea politicos, strângând la piept alethiometrul cu o mână iar cu cealaltă ridicându-l pe Pantalaimon.
Amândoi bărbaţii îi zâmbiră cu căldură. După uşa de la camera de discuţii o aştepta Ma Costa, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat de când Lyra se născuse. Mama de pe barcă o strânse în braţele ei mari şi o sărută înainte de a o trimite la culcare.
Frustrare
Lyra trebui să se adapteze la propria ei poveste, iar asta nu se putea face într-o zi. Să-l vadă pe Lordul Asriel ca tatăl ei mai era cum mai era, dar să
accepte că doamna Coulter e mama ei nu-i părea nici pe departe atât de uşor. Cu câteva luni în urmă, ar fi fost, bineînţeles, încântată; îşi dădea seama de asta şi se simţea total debusolată.
Dar fiindcă era Lyra, nu se frământă prea mult timp; întregul Fen rămăsese de explorat şi mulţi copii gitani de uimit. Înainte de a se termina cele trei zile, Lyra devenise expertă în mânuirea unei luntri (cel puţin aşa credea ea) şi îşi adunase un grup de acoliţi, spunându-le poveşti despre preaputernicul său tată, luat prizonier atât de nedrept.
— Şi pe urmă, într-o seară, Ambasadorul Turc a fost invitat la Jordan să ia cina. Şi avea ordine de la Sultan în carne şi oase ca să-l omoare pe taică-miu, da, şi avea un inel pe deget cu o piatră găurită şi plină cu otravă. Şi când s-a servit vinul a făcut aşa că parcă voia să ajungă la ceva cu mâna peste paharul lui taică-miu şi a pus otrava înăuntru. A fost atât de repede încât nimeni nu l-a văzut da’…
— Ce fel dă otravă? întrebă o fetiţă slabă la faţă.
— Otravă dintr-un şarpe d’ăsta, special, turcesc, inventă Lyra, pe care-l prinde cântând la fluier ca să-l ademenească afară şi pă urmă îi aruncă un burete îmbibat în miere şi şarpele îl muşcă şi nu mai poate să-şi scoată
colţii şi pă urmă îl prinde şi îi scoate veninu’. Oricum, tata văzuse ce făcuse turcu’ şi zice, domnilor, propun să închinăm în cinstea prieteniei dintre Colegiul Jordan şi Colegiul Izmir, care era colegiul de care ţinea ambasadorul turc. Şi pentru a demonstra dorinţa noastră de prietenie, a zis, vom face schimb de pahare şi vom bea fiecare vinul celuilalt. Şi atunci ambasadorul s-a ars, că nu putea să refuze să bea fără ca asta să fie luată ca o insultă de moarte, şi nu putea nici să bea, că ştia că e otrăvit. S-a făcut galben şi a leşinat chiar acolo, la masă. Şi când şi-a revenit, toţi stăteau, aşteptau şi se uitau la el. Şi a trebuit ori să bea vinu’, ori să recunoască
exact ce a făcut.
— Şi, ce-a făcut?
