— Foarte bine, spuse el. Bineînţeles că este adevărat şi realizezi că numele dumitale nu ne este necunoscut, Farder Coram. Serafina Pekkala este regina unui clan de vrăjitoare din regiunea Lacului Enara. Cât despre întrebarea pe care mi-o pui, este, de bună seamă, un lucru înţeles că această

informaţie nu a ajuns la dumneata prin intermediul meu.

— Fără îndoială.

— Ei bine, chiar în acest oraş există o filială a unei organizaţii numite Compania de Explorare Progresul Nordului, care pretinde că cercetează

minerale, dar care este, de fapt, controlată de un corp din Londra, numit Comitetul de Oblaţii. Se întâmplă să ştiu că această organizaţie importă

copii. Acest fapt nu este ştiut în oraş; guvernul norvegian nu este, oficial,

conştient de el. Copiii nu rămân aici pentru mult timp. Sunt duşi mai departe, pe continent.

— Ştiţi unde, dr. Lanselius?

— Nu. Ţi-aş spune dacă aş şti.

— Şi ştiţi ce se întâmplă cu ei acolo?

Pentru prima dată, dr. Lanselius se uită la Lyra. Lyra îl privi impasibilă.

Micul şarpe verde ridică capul din gulerul consulului şi îi şopti ceva la ureche cu limba lui ascuţită.

Consulul spuse:

— Am auzit expresia Procesul Maystadt în legătură cu acest aspect. Cred că o folosesc pentru a evita să spună exact ceea ce fac acolo. De asemenea, am mai auzit cuvântul intercizie, dar la ceea ce se referă, n-aş putea spune.

— Şi în momentul de faţă se află vreun copil în oraş? întrebă Farder Coram.

Mângâia blăniţa daimonului care stătea cu urechile ciulite în braţele sale.

Lyra observă că se oprise din tors.

— Nu, cred că nu, spuse Dr. Lanselius. Un grup de aproximativ doisprezece copii a ajuns săptămâna trecută şi alaltăieri a plecat mai departe.

— Ah, atât de curând? Asta ne dă o oarecare speranţă. Cum au călătorit, dr.

Lanselius?

— Cu sania.

— Şi n-aveţi nicio idee încotro s-au îndreptat?

— Foarte vag. Nu este un subiect care ne interesează.

— Fără îndoială. Acum, mi-aţi răspuns drept la toate întrebările, şi mai am doar una. Dacă aţi fi în locul meu, ce întrebare aţi pune Consulului Vrăjitoarelor?

Pentru prima dată, Consulul Vrăjitoarelor zâmbi.

— Aş întreba de unde aş putea obţine serviciile unui urs cu armură, spuse el.

Lyra îşi îndreptă brusc spatele şi simţi inima lui Pantalaimon tresărindu-i în mână.

— Am înţeles că urşii cu armură sunt în serviciul Comitetului de Oblaţii, spuse Farder Coram surprins. Vreau să spun, al Companiei Progresul Nordului, sau oricum s-o fi numind.

— Există cel puţin unul care nu e. Îl veţi găsi la depoul de sănii, în capătul străzii Langlokur. Pentru moment, îşi câştigă existenţa muncind acolo, dar are un temperament atât de violent, iar frica pe care o inspiră tuturor câinilor din zonă este atât de mare, încât angajamentul lui s-ar putea să nu dureze prea mult.

— Este, prin urmare, un renegat?

— Se pare că da. Numele lui este Iorek Byrnison. Ai vrut să ştii ce aş

întreba eu, şi ţi-am spus. Acum iată ce aş face: aş profita din plin de şansa de a angaja un urs cu armură, chiar de-ar fi mult mai mică decât cea pe care ţi-o propun.

Lyra abia mai putea sta locului. Farder Coram ştia totuşi regulile de etichetă pentru întâlniri de felul acesta şi mai servi o prăjitură cu miere şi ghimbir de pe platou. În timp ce Farder Coram savura prăjitura, dr.

Lanselius se întoarse spre Lyra.

— Înţeleg că eşti în posesia unui alethiometru, spuse el spre marea ei surprindere – cum să fi aflat de asta?

— Da, răspunse ea şi apoi, ajutată de un ghiont din partea lui Pantalaimon, adăugă: Vreţi să îl vedeţi?

— Mi-ar plăcea foarte mult.

Scormoni fără niciun pic de eleganţă sau delicateţe prin punga de scai şi îi întinse pachetul învelit în catifeaua neagră. El îl dezveli şi-l ţinu în mână cu mare grijă, privind lung şi admirativ cadranul instrumentului, ca un învăţat care priveşte un manuscris rar.

— Ce splendoare! spuse el. Am mai văzut un alt exemplar, dar nu era atât de fin ca acesta. Şi, eşti şi în posesia cărţilor cu care se citeşte?

— Nu, începu Lyra, dar până să mai spună ceva, Farder Coram i-o luă

înainte:

— Nu, marele păcat este că, deşi Lyra deţine alethiometrul ca atare, nu există niciun mijloc prin care acesta să poată fi citit.

— E un mister tot atât de mare ca şi petele de cerneală pe care hinduşii le folosesc pentru a citi viitorul. Şi cea mai apropiată carte de descifrare de care ştiu se află în Abaţia St. Johann, la Heidelberg.

Lyra înţelese de ce spunea asta: nu voia ca dr. Lanselius să afle ce puteri avea Lyra. Dar mai observă şi altceva, ceva ce lui Farder Coram îi scăpase, şi anume agitaţia daimonului doctorului Lanselius şi ştiu imediat că nu avea niciun rost să se prefacă. Aşa că spuse:

— De fapt, eu pot să-l citesc, adresându-se pe jumătate doctorului Lanselius şi pe jumătate lui Farder Coram, iar Consulul fu cel care răspunse:

— E foarte înţelept din partea ta, spuse el. De unde ai obţinut aparatul acesta?

— Stăpânul Colegiului Jordan mi l-a dat, spuse ea. Dr. Lanselius, ştiţi cine le-a făcut?

— Se spune că-şi au originea la Praga, răspunse Consulul. Învăţatul care a inventat primul alethiometru încerca, aparent, să descopere o cale de a măsura influenţele planetelor, potrivit ideilor astrologiei. Intenţiona să

creeze un instrument care să se ghideze după Marte sau Venus, aşa cum o busolă se orientează după Nord. Nu a reuşit să facă acest lucru, dar mecanismul pe care l-a inventat răspundea clar unui lucru, chiar dacă

nimeni nu ştia căruia anume.