— L-a băut. I-au trebuit cinci minute întregi ca să moară, şi s-a chinuit rău de tot.
— Ai văzut cum s-a-ntâmplat?
— Nu, că fetele n-are voie la Marea Masă. Da’ i-am văzut cadavrul după
aia, când l-au scos. Pielea era toată uscată şi stafidită ca un măr vechi şi ochii îi ieşea din cap. De fapt a trebuit să-i împingă înapoi în orbite…
Şi aşa mai departe.
Între timp, la periferia ţinutului Fen, poliţia ciocănea pe la toate uşile, scotocea podurile şi şoproanele, verifica documente şi interoga pe oricine pretindea că a văzut o fetiţă blondă; iar în Oxford căutările erau şi mai acerbe. Colegiul Jordan era întors pe dos; scotocit din ultima cămăruţă
prăfuită până în cel mai îndepărtat colţ al pivniţei, şi la fel se întâmpla şi cu Colegiile Sf. Gabriel şi Sf. Mihail, până când mai-marii celor trei colegii au făcut un protest colectiv în care îşi afirmau drepturile lor ancestrale.
Singura noţiune pe care Lyra o avea cu privire la căutările care se
desfăşurau pentru ea era huruitul neîncetat al motoarelor cu gaz ale aparatelor de zbor care împânzeau cerul. Nu se vedeau din cauza perdelei joase de nori iar prin statut, aparatele de zbor trebuiau să se menţină la o anumită înălţime peste ţinuturile Fen, dar cine ştie ce maşinării viclene de spionat ar putea avea la bord? Mai bine să stai la adăpost când le auzi, sau să-ţi pui gluga de scai ca să-ţi acoperi părul care te dă de gol.
Şi o descusu pe Ma Costa ca să afle fiecare detaliu al naşterii şi poveştii ei.
Îşi ţesu micile detalii într-o tapiserie mentală chiar mai clară şi mai puternică decât poveştile pe care le inventa, şi retrăi iar şi iar fuga de la colibă, ascunsul în dulap, provocarea strigată cu o voce aspră, încleştarea săbiilor…
— Săbii? Doamne, copilă, vesezi? spuse Ma Costa. Domnu’ Coulter avea o armă, Lordu’ Asriel i-a zburat-o din mână şi l-a doborât cu o lovitură. Pă
urmă s-a auzită două puşcături. Mă mir că nu-ţ’ aduci aminte, crez că tre’
să-ţ’ aminteşti, chiar dacă erai aşa mititică. Prima puşcătură erea domnu’
Coulter, care ajunsese la pistol şi a tras, iar a doua a fost Lordu’ Asriel care i l-a smulsă din mână a doua oară şi l-a îndreptată cătră el. L-a lovit ezact între ochi şi i-a zburat creierii. Şi pă urmă, a zis, răspicat şi nemişcat ca o stană dă piatră, ieşi afară, madam Costa, şi adu şi copilu’, pentru că tu scoateai neşte urlete, tu şi cu daimonu’ ăsta al tău, amândoi. Şi te-a luată în braţe şi te-a legănată şi te-a pusă pe umerii lui mergând încolo şi-ncoace şi răzândă vesel, cu mortu’ la picioare şi a poruncită să-i aducă vin şi mie mi-a poruncită să mătur duşumeaua.
Până când Ma Costa termină de repovestit a patra oară, Lyra fu perfect convinsă că îşi amintea ea singură totul şi chiar se oferi să adauge nişte detalii cu privire la culoarea hainei pe care o purta Ma Costa şi despre blănurile şi hainele care atârnau în dulap. Ma Costa râse.
Şi, de fiecare dată când era singură, Lyra îşi lua alethiometrul şi se apleca asupra lui ca un îndrăgostit asupra imaginii iubitei lui. Deci, fiecare imagine avea mai multe înţelesuri, nu-i aşa? De ce n-ar încerca ea să le descifreze? Nu era ea fiica Lordului Asriel?
Aducându-şi aminte ce spusese Farder Coram, încercă să îşi concentreze mintea asupra a trei simboluri luate la întâmplare şi mişcă din rotiţe până
când limbile ajunseră în dreptul fiecăruia. Descoperi că dacă ţinea alethiometrul doar aşa, în palme şi se uita la el într-un anumit fel, meditativ, ca şi cum s-ar fi gândit la el, acul cel lung începea să se mişte
mai cu înţeles. În loc de săriturile fără nicio noimă de colo-colo pe cadran, îl vedea cum se leagănă uşor, de la o imagine la alta. Uneori se oprea la trei, alteori la două, alteori la cinci sau mai multe simboluri, şi deşi nu înţelegea nimic din asta, se simţea invadată de o bucurie calmă şi adâncă în timp ce se uita la alethiometru, ceva total diferit de tot ce mai trăise până
acum. Pantalaimon se ghemuia peste cadran, uneori în formă de pisică, alteori de şoricel, mişcându-şi capul după traiectoria acului, şi o dată sau de două ori amândoi fură deodată pătrunşi de o fărâmă de înţeles ca şi când o săgeată de lumină ţâşnise printre nori pentru a lumina o linie maiestuoasă
de dealuri, undeva, mult după linia orizontului vizibil şi la care nu te-ai fi putut gândi niciodată. Şi Lyra se înfiora în acele momente, la fel cum se înfiora de fiecare dată când auzea pomenit cuvântul Nord.
Astfel, cele trei zile se scurseră cu un du-te-vino între mulţimea de bărci şi Zaal. Apoi sosi seara celei de-a doua Adunări. Sala era mai aglomerată
decât data trecută, dacă aşa ceva era posibil. Lyra şi familia Costa ajunseră
la timp ca să se poată aşeza în faţă şi, imediat ce luminile pâlpâitoare anunţară că sala era arhiplină, John Faa şi Farder Coram îşi făcură apariţia pe podium şi luară loc în spatele mesei. John Faa nu trebui să facă semn ca să se facă linişte; fu de-ajuns să îşi pună mâinile mari pe masă şi să se uite, de sus în jos, la oameni şi murmurul încetă.
— Ei bine, începu el, aţi făcută aşa cum v-am spus. Şi mai bine decât am sperat. Acuma o să cheam la mine pă capii celor şase familii, să vină
acieşea sus să predea auru’ şi să lege făgăduielile. Nicholas Rokeby, tu eşti primu’.
Un bărbat solid, cu barba neagră, urcă pe podium şi puse pe masă o pungă
grea, din piele.
— Asta-i auru’ nostru, spuse el. Şi mai dăm trei’ ş’ opt dă oameni.
— Mulţumesc Nicholas, spuse John Faa.
Farder Coram scria pe hârtie. Primul bărbat rămase în picioare la capătul podiumului pe când John Faa îl strigă pe următorul şi apoi pe următorul; fiecare venea, lăsa o pungă pe masă şi anunţa numărul de oameni pe care îi putea aduce. Lyra remarcă daimonul-şoim balansându-se de pe un picior pe altul şi desfăcându-şi aripile în momentul în care banii familiei Stefanski şi promisiunea de douăzeci şi trei de oameni erau aşternute înaintea lui John Faa.
După ce toţi cei şase capi de familie trecură pe la podium, Farder Coram îi arătă hârtia lui John Faa, care se ridică în picioare pentru a se adresa din nou celor din sală.
— Prieteni, am făcută o oaste dă o sută şi şaptăzeci dă oameni. Vă
mulţumeasc cu mare mândrie. Cât dăspre aur, puot să spui sigur, dupe cântărit, că aţi săpată adânc în cuferele voastre şi mulţumirile mele iasă din nou cătră voi pentru asta. Ce-avem dă făcută în continuoare easte aşea: meargem să-nchiriem un vapor ş’ navigăm spre Nord şi-i găsim pă copii ş’
le dăm drumu’. Din ceea ce ştim, e că s-ar puotea să fie nevoie şi dă luptă
p’acolo.
N-ar fi asta nici prima oară, nici ultima oară, da’ pân-acuma n-a trebuită să
ne loptăm cu oameni d’ăştia carea fură copii ş’ trebă să fim şereţi din cale-afară. Da’ n-o să ne-ntoarcem noi fără copiii noştri. Nu-i aşa, Dirk Vries?
Un bărbat se ridică şi spuse:
