Întunericul înveşmântat în valuri gri-argintii, cu sclipiri de perlă, se aşezase peste depozite şi macarale, peste tarabele de lemn din piaţă şi peste clădirea de granit, cu multe coşuri de fum după care fusese numită piaţa, unde ziua şi noaptea peştii atârnau la afumat, în îmbătătorul fum produs de lemnul de stejar ars. Coşurile de fum făceau aerul umed şi mai vâscos iar mirosul plăcut de hering, de macrou sau de ţipar afumat părea că vine direct din pietrele caldarâmului.

Lyra, înfăşurată într-o mantie de ploaie cu o glugă mare ce-i acoperea părul, care ar fi putut-o da de gol, mergea alături de Farder Coram şi de cârmaci. Toţi cei trei daimoni erau alerţi, scotocind pe după colţuri, uitându-se în urmă, ascultând până şi cel mai slab zgomot de paşi.

Însă ei erau singurele siluete ce puteau fi văzute. Cetăţenii din Colby erau toţi la casele lor, probabil sorbind ceva lichior de ienupăr pe lângă sobe duduind de căldură. Nu văzură pe nimeni până când ajunseră la docuri, şi primul bărbat pe care-l văzură a fost Tony Costa, care păzea porţile.

— Slavă Domnului c-aţi ajuns, spuse el încet, făcându-le loc. Tocmai am auzit că Jack Verhoeven a fost împuşcat şi că barca-i scufundată, şi nimeni nu ştia unde eraţi. John Faa e la bord deja şi-i nerăbdător s-o ia din loc.

Vasul îi păru Lyrei imens: timoneria şi un coş de fum la mijlocul navei, un castel înalt şi o macara imensă deasupra punţii acoperite cu prelată, luminiţe galbene străluceau prin hublouri şi pe covertă şi o lumină albă

învăluia vârful de catarg, şi trei sau patru bărbaţi pe punte lucrând grăbiţi la ceva ce nu se putea vedea.

Se grăbi către pasarela de lemn înaintea lui Farder Coram, şi privi în jur entuziasmată. Pantalaimon deveni maimuţă şi se căţără imediat pe macaraua de manevră, însă Lyra îl chemă jos. Farder Coram voia să-i vadă

înăuntru, sau dedesubt, cum s-ar zice la bordul unei nave.

Cu câteva scări mai jos, sau pe scara de tambuchi, era un salon mic unde John Faa vorbea încet cu Nicholas Rokeby, gitanul care avea grijă de vas.

John Faa nu făcea nimic în grabă. Lyra aşteptă s-o salute, însă el îşi încheie mai întâi comentariile despre maree şi despre pilotaj şi de-abia după aceea se întoarse către noii veniţi.

— Bună seara, prieteni, spuse el. Bietu’ Jack Verhoeven îi mort, poate aţi auzit. Şi băieţii i-a fost capturaţi.

— Şi noi avem veşti proaste, spuse Farder Coram, şi le povesti despre întâlnirea cu spiritele zburătoare.

John Faa dădu din capul lui mare, însă nu le reproşă nimic.

— Unde-i creatura acum? întrebă el.

Farder Coram scoase cutia şi o puse pe masă. Un bâzâit atât de furios venea dinăuntru încât cutia se mişca singură pe suprafaţa lemnului.

— Am auzită dă dracii ăştia mecanici, da’ niciodată n-am văzută vrunu’, spuse John Faa. Nu-i chip să-i îmblânzeşti şi să-i domoleşti, măcar atâta ştiu şi io. Şi nici n-are rost să-i umpli cu plumb şi să le dai drumu’n ocean, că într-o zi rugineşte şi dracu’ hop afară iase şi să năpusteşte păste copilă, oriunde-ar fi. Nu, trebă să-l ţinem p’aproape şi să fim atenţi.

Lyra fiind singura femeie de la bord (pentru că John Faa se hotărâse, după

îndelungi chibzuinţe, că e împotriva femeilor), avea o cabină doar pentru ea. Nu era o cabină mare, să ne-nţelegem, era de fapt puţin mai mare decât un dulap, cu un prici şi un chepeng, care era cuvântul nimerit pentru hublou. Îşi îndesă cele câteva lucruri în sertarul de sub prici şi alergă

entuziasmată la bord ca să se aplece peste balustradă şi să vadă cum se topeşte Anglia în urmă, însă constată că cea mai mare parte a Angliei dispăruse în ceaţă înainte ca ea să ajungă acolo.

Însă tulburarea impetuoasă a apei dedesubt, mişcarea aerului, luminile vasului strălucind curajos în întuneric, huruitul motorului, mirosul de sare şi de peşte şi de cărbune erau destul de încântătoare în sine. Nu trecu mult până când o nouă senzaţie li se alătură, în vreme ce nava începu să danseze în ritmul Oceanului German. Când cineva o chemă pe Lyra la cină, îşi dădu seama că era mai puţin flămândă decât se aştepta şi decise de îndată

că ar fi o idee bună să rămână întinsă, de dragul lui Pantalaimon, deoarece sărmana creatură avea deja rău de mare.

Şi aşa începu călătoria lor spre Nord.

Consulul şi Ursul

John Faa şi ceilalţi lideri deciseseră să meargă spre Trollesund, principalul port al Laponiei. Vrăjitoarele aveau un consulat în oraş iar John Faa ştia că

fără ajutorul lor, sau, cel puţin, neutralitatea lor prietenoasă, ar fi imposibil să salveze copiii captivi.

În ziua următoare, le explică ideea sa Lyrei şi lui Farder Coram, când răul de mare al Lyrei se mai potoli puţin. Soarele strălucea puternic iar valurile verzi se izbeau de parapeţi lăsând dâre albe de spumă în retragerea lor

unduitoare. Afară, pe punte, cu briza care adia şi marea întreagă o strălucire de lumină şi mişcare, abia dacă mai simţea vreun pic răul de mare; iar acum, că Pantalaimon descoperise cât de minunat era să fie pescăruş şi apoi pasărea furtunii şi să se vânture pe coama valurilor, Lyra era prea absorbită de bucuria lui ca să se lase pradă nefericirii de-a nu fi obişnuită cu marea.

John Faa, Farder Coram şi doi sau trei dintre ceilalţi se aşezară la pupa navei, învăluiţi de lumina soarelui, să vorbească despre ce aveau de făcut mai departe.

— Acuma, Farder Coram le ştie pă vrăjitoarili astea din Laponia, spuse John Faa. Ş’dacă me-aduc io bine-aminte ele are-o ş-o obligaţie la noi.

— Ai dreptate, John, zise Farder Coram. E-adevărat că de acu’ patruj’ de ani, da’ asta nu-nseamnă nimica pentr-o vrăjitoare. Unele dintre ele trăiesc încă de multe ori p’atâta.

— Ş’cum s-a-ntâmplat ca să aibă ele oblegaţia asta, Farder Coram? spuse Adam Stefanski, omul care avea în grijă trupa de luptă.

— I-am salvat viaţa uneia, explică Farder Coram. A căzut din cer, când o urmărea o pasăre mare, roşie, ceva ce n-am mai văzut în viaţa mea. A căzut în mlaştină şi era rănită şi am pornit s-o găsesc. Era aproape să se-nece şi am pus-o pă o scândură şi am împuşcat pasărea, care, spre supărarea mea, a căzut într-un smârc că era mare cât un buhai dă baltă şi roşie ca focu’.

— Aaa, murmurară ceilalţi, captivaţi de povestea lui Farder Coram.

— Acuma, când am pus-o-n barcă, continuă el, am avut cel mai tare şoc pă

care puteam să-l am, pentru că femeia aia tânără n-avea daimon.

Era ca şi cum ar fi spus „n-avea cap“. Simplul gând era respingător.

Oamenii se cutremurară, daimonii li se zbârliră, se scuturară sau croncăniră

aspru, iar oamenii trebuiră să îi liniştească. Pantalaimon se strecură în sânul Lyrei, iar inimile lor băteau laolaltă.

— Cel puţin, spuse Farder Coram, aşa părea. Aşa cum era ea, căzută din cer, eram aproape sigur că trebuia să fie vrăjitoare. Arăta exact ca o femeie tânără, mai slabă decât unele şi mai frumoasă dăcât majoritatea, dar faptul că nu i-am văzut daimonul i-a dat un aer hidos.

— Şi iele n-are daimoni, atuncia, vrăjitoarili-astia? spuse celălalt om, Michael Canzona.

— Daimonii lor e invăzâbili, crez, spuse Adam Stefanski. A fost acolea tot timpu’ da’ Farder Coram nu l-a văzută.

— Nu, te-nşeli, Adam, spuse Farder Coram. N-a fost deloc acolo.

Vrăjitoarele au puterea ca să se separe de daimonii lor, la distanţe mult mai mari decât putem noi. Dacă e nevoie îşi pot trimite daimonii departe, peste graniţe, cu vântul sau norii, sau în apa oceanului. Iar vrăjitoarea asta, am descoperit, n-a apucat să stea să se liniştească o oră că a venit daimonul zburând înapoi, pentru că simţise că e rănită şi speriată, bineînţeles. Iar eu cred, deşi ea n-a vrut să recunoască asta niciodată, că pasărea mare roşie pă

care-am puşcat-o, era daimonul altei vrăjitoare, care-o urmărea. Doamne!

M-au trecut toţi fiorii când m-am gândit la asta! Altfel mi-aş fi oprit mâna, mi-aş fi luat măsuri, chiar dacă eram pe mare sau pe uscat; dar acum se-ntâmplase, nu mai aveam ce face. Oricum, nu era niciun dubiu că îi salvasem viaţa, iară ea mi-a dat un zălog şi mi-a zis să cer ajutorul ei dacă

am vreodată nevoie. Şi o dată mi-a trimis ajutorul ei, când m-au rănit Skraelingii cu o săgeată otrăvită. Am mai avut şi alte relaţii… n-am mai văzut-o de mulţi ani, da’ o să-şi aducă ea aminte.

— Şi stă la Trollesund, vrăjitoarea asta?

— Nu, nu, ele locuiesc în păduri şi în tundră, nu într-un orăşel port alături de oameni normali. Ele-s cu sălbăticia. Dar au acolo un consul şi o să-i trimit vorbă, să n-aveţi voi nicio grijă în privinţa asta!

Lyra era nerăbdătoare să afle mai multe despre vrăjitoare dar discuţia se schimbase, se vorbea despre combustibil şi provizii, iar Lyra vru deodată

să vadă şi restul navei. Rătăci agale pe punte, spre prora şi în scurt timp făcu cunoştinţă cu un marinar, un adevărat Lup de Mare, aruncând în el cu sâmburii pe care-i păstrase de la mărul mâncat la micul dejun. Era un bărbat solid şi placid şi din momentul în care a înjurat-o şi ea l-a înjurat înapoi, au devenit cei mai buni prieteni. Îl chema Jerry. Sub îndrumarea lui, ea descoperi că dacă-ţi făceai de lucru nu mai simţeai răul de mare şi chiar o treabă ca frecatul punţii putea fi satisfăcătoare, dacă era făcută cum trebuie, în stil marinăresc. Era foarte prinsă de acest concept şi, după puţin timp, împăturea păturile din cabină „în stil marinăresc“, îşi punea lucrurile în dulap „în stil marinăresc“ şi spunea că le „stivuieşte“ în loc de