— Şi de unde au luat simbolurile?

— O, aceasta s-a întâmplat în secolul al XVII-lea, când simbolurile şi emblemele se aflau peste tot. Toate creaţiile, construcţii, picturi, imagini, erau proiectate astfel încât să se poată citi precum cărţile. Fiecare lucru reprezenta altceva; iar dacă aveai dicţionarul potrivit puteai citi chiar şi Natura în sine. Şi nu era deloc surprinzător să descoperi că filosofii foloseau simbolismul timpului lor pentru a interpreta cunoştinţe şi informaţii care proveneau dintr-o sursă misterioasă. Dar, ştii, n-au fost într-adevăr luate în serios timp de aproape două secole.

Îi dădu instrumentul înapoi Lyrei şi adăugă:

— Pot să îţi pun o întrebare? Cum poţi să îl citeşti fără cărţile de simboluri?

— Păi, întâi îmi eliberez mintea de orice altceva, şi pe urmă e cam ca şi cum te-ai uita în apă. Trebuie să-ţi laşi ochii să găsească nivelul potrivit, şi-l ştii pentru că e singurul care se vede clar. Cam aşa ceva, spuse ea.

— Mă gândesc dacă aş putea să te rog să îmi dai şi mie ocazia să văd cum faci? spuse el.

Lyra se uită la Farder Coram dorind să spună da, dar aşteptând încuviinţarea acestuia. Bătrânul dădu din cap.

— Ce să întreb? spuse Lyra.

— Care sunt intenţiile tătarilor în ceea ce priveşte Camceatca?

Nu era o întrebare grea. Lyra îndreptă limbile spre cămilă, care însemna Asia, care însemna tătari, spre cornul abundenţei, pentru Camceatca, unde erau minele de aur, şi spre furnică, adică activitate, care însemna sens şi intenţie. Apoi stătu liniştită, lăsându-şi mintea să cuprindă în raza de înţelegere cele trei niveluri de interpretare, şi apoi se relaxă pentru a primi răspunsul care veni aproape instantaneu. Acul cel lung tremură pe delfin, cască, pe copil şi ancoră, dansând între ele şi apoi pe crucifix, într-un model complicat pe care ochii Lyrei îl urmăriră fără ezitare, dar care era de neînţeles pentru cei doi bărbaţi.

După ce acul şi-a terminat seria de mişcări, repetate de câteva ori, Lyra ridică ochii. Clipi o dată sau de două ori, ca şi cum ar fi ieşit dintr-o transă.

— Or să pretindă că atacă dar de fapt nu o vor face, pentru că sunt prea departe şi ar fi prea epuizaţi, spuse ea.

— Poţi să-mi spui cum ai citit asta?

— Delfinul: unul dintre înţelesurile lui de bază este joacă, jucăuş, explică

ea. Ştiu că este ăsta pentru că s-a oprit acolo de mai multe ori şi numai la nivelul ăsta a fost clar şi la niciunul dintre celelalte. Iar casca înseamnă

război iar astea două împreună înseamnă că se vor preface că vor merge la război dar nu o vor face în realitate. Şi copilul înseamnă – înseamnă, ceva greu va fi prea greu pentru ei să atace, iar ancora spune de ce, pentru că s-ar încorda prea mult, ca şi frânghia unei ancore, adică ar face un efort prea mare. Eu pur şi simplu le văd aşa, înţelegeţi?

Dr. Lanselius aprobă din cap.

— Remarcabil, spuse el. Îţi mulţumesc foarte mult. Nu voi uita asta.

Apoi se uită ciudat la Farder Coram şi înapoi la Lyra.

— Te-aş putea ruga să mai faci o demonstraţie? întrebă el. Dacă te duci în curte, în spatele casei vei găsi câteva crengi de pin-de-nor atârnate pe perete. Una dintre ele a fost folosită de Serafina Pekkala, celelalte nu. Ai putea spune care este a ei?

— Da! sări Lyra întotdeauna gata să se poată da mare puţin, luă

alethiometrul şi ieşi în grabă. Abia aştepta să vadă pin-de-nor pentru că

auzise de el şi ştia că vrăjitoarele îl foloseau ca să zboare, iar ea nu văzuse până acum cum arată aşa ceva.

În timp ce Lyra era afară, Consulul spuse:

— Vă daţi seama cine este acest copil?

— Este fiica Lordului Asriel, spuse Farder Coram. Iar mama ei este Doamna Coulter, de la Comitetul de Oblaţii.

— Şi, în afară de asta?

Bătrânul gitan trebui să scuture din cap.

— Nu, spuse el, mai mult nu ştiu. Dar e o fiinţă nevinovată şi tare ciudată, şi n-aş lăsa să i se întâmple vreun rău pentru nimic în lume. Cum reuşeşte să citească instrumentul acela, nu-mi pot da seama, dar o cred atunci când vorbeşte despre el. De ce, Dr. Lanselius? Ce ştiţi despre ea?

— Vrăjitoarele vorbesc de secole despre acest copil, zise Consulul. Pentru că trăiesc atât de aproape de locul unde vălul dintre lumi este foarte subţire, din când în când ele aud şoapte nemuritoare, aud vocile acelor fiinţe care trec dintr-o lume în alta. Şi vocile vorbeau despre un copil ca acesta, care are un mare destin ce poate fi împlinit numai în altă parte, dincolo de lumea aceasta. Fără acest copil vom muri cu toţii. Aşa spun vrăjitoarele.

Dar ea trebuie să-şi împlinească destinul fără a şti ceea ce face, pentru că

numai prin neştiinţa ei noi putem fi salvaţi. Înţelegi asta, Farder Coram?

— Nu, spuse Farder Coram. Din păcate, sunt nevoit să spun că sunt incapabil să înţeleg.

— Adică ea trebuie fie lăsată liberă să facă greşeli. Iar noi să sperăm că nu le va face, dar nu o putem ghida. Sunt fericit că am putut vedea acest copil înainte de a muri.

— Dar cum aţi recunoscut-o ca fiind acel copil anume? Şi ce vreţi să

spuneţi despre fiinţele care trec dintr-o lume în alta? Mă tem că v-am pierdut de tot, dr. Lanselius, şi cred că sunteţi un om cu scaun la cap…

Dar înainte de a primi răspunsul, uşa se deschise iar Lyra intră triumfătoare ţinând în mână o mică crenguţă de pin.

— Asta este! spuse ea. Le-am încercat pe toate, şi asta e, sunt sigură.

Consulul o examină cu atenţie şi apoi încuviinţă din cap.

— Corect, spuse el. Ei bine, Lyra, acesta este un lucru remarcabil. Eşti norocoasă să ai un instrument ca acesta şi îţi doresc să ai parte numai de bine cu el. Aş vrea să-ţi dau ceva să iei cu tine…

Luă crenguţa, rupse din ea o rămurică şi i-o dădu Lyrei.

— Chiar a zburat cu asta? întrebă Lyra plină de veneraţie.

— Da, chiar a zburat cu ea. Dar nu ţi-o pot da pe toată pentru că am nevoie de crenguţă pentru a putea păstra contactul cu ea; dar această rămurică va fi îndeajuns. Să ai grijă de ea.

— Da, o să am. Vă mulţumesc.

O îndoi şi o puse în geantă, alături de alethiometru. Farder Coram atinse crenguţa de pin ca pe un talisman, iar pe faţa lui era o expresie pe care Lyra n-o mai văzuse înainte: aproape ca un fel de dor adânc. Consulul îi conduse la uşă unde dădu mâna cu Farder Coram şi scutură şi mâna Lyrei.

— Sper să aveţi succes, spuse el şi stătu în prag, în gerul pătrunzător, urmărindu-i cum se îndepărtează pe străduţă.

— Ştia înaintea mea răspunsul despre tătari, îi spuse Lyra lui Farder Coram. Mi-a spus alethiometrul dar eu n-am zis nimic. Era crucifixul.

— Probabil că voia să-ţi dea un test, copilă. Dar ai făcut bine că ai fost politicoasă, că noi n-aveam de unde să cunoaştem ce ştie el. Şi ne-a fost de mare folos că ne-a spus despre urs. Nu ştiu cum altfel am fi putut afla.

Ajunseră până la urmă la depou, care erau de fapt vreo două depozite din ciment, construite într-o zonă periferică, înconjurate de un teren viran cu buruieni crescute printre pietrele cenuşii şi băltoace de noroi îngheţat. Un bărbat ursuz le spuse că ursul iese din tură la ora şase dar că trebuie să fie foarte prompţi pentru că, de obicei, atunci când iese de la muncă se duce direct în curtea din spatele barului Einarsson, unde îi dau de băut.

Apoi Farder Coram o duse pe Lyra la cel mai bun croitor din oraş şi îi cumpără un set de haine groase adevărate. Cumpărară o pelerină din blană