de ren pentru că firul de păr din blana renului este gol în interior şi izolează

foarte bine, iar gluga era căptuşită cu blană de urs, pentru că aşa se poate scutura gheaţa care se formează când respiri. Au luat şi căptuşeli şi şosete de pus în bocancii din blană de ren tânăr şi mănuşi din mătase pe care să le poarte sub mănuşile groase din blană, cu un deget. Bocancii şi mănuşile erau făcute din blana de pe picioarele din faţă ale renului, pentru că este mult mai rezistentă, iar bocancii aveau talpă din piele de focă, pentru că

este tot atât de tare ca şi pielea de morsă, dar mai uşoară. În sfârşit, au cumpărat o pelerină impermeabilă care o acoperea din cap până-n picioare, făcută din intestin de focă semitransparent.

Cu tot acest echipament pe ea, şi cu fularul de mătase în jurul gâtului, o căciulă de lână trasă peste urechi şi gluga cea mare acoperindu-i capul îi era prea cald, dar aveau să meargă în regiuni mult mai reci decât aceasta.

John Faa supraveghease descărcarea navei şi era nerăbdător să afle despre cuvintele Consulului Vrăjitoarelor, dar şi mai nerăbdător să audă despre urs.

— O să mergem la el chiar în seara asta, spuse el. Ai mai vorbit vreodată

cu o creatură d’asta, Farder Coram?

— Da, da, m-am şi bătut cu unul cândva, noroc că nu eram singur, slavă

Domnului. Trebuie să fim gata să ne târguim cu el, John. O să ceară foarte mult, n-am nicio îndoială, şi o să fie morocănos şi va fi greu să discutăm cu el, dar trebuie să îl câştigăm de partea noastră.

— O, da, trebuie. Şi ce-aţi aflată dăspre vrăjitoarea asta a voastră?

— Ehe, a ajuns departe, este regina unui clan de vrăjitoare acum, spuse Farder Coram. Speram să-i pot transmite un mesaj dar se pare că ar dura prea mult să primesc răspunsul.

— Aha, da. Acuma, lasă-mă să-ţi spun io ce-am aflat.

Într-adevăr, John Faa se agitase tot timpul şi era clar că voia cu tot dinadinsul să le spună ceva. Întâlnise un prospector pe chei, pe nume Lee Scoresby, din ţara Texasului de origine, şi omul ăsta avea, imaginaţi-vă, un balon! Expediţia la care spera să se alăture eşuase din cauza lipsei de fonduri chiar înainte de a pleca din Amsterdam, aşa că rămăsese blocat aici.

— Gândeştă-te ce-am putea face cu ajutoru’ unui aeronaut, Farder Coram!

spuse John Faa frecându-şi mâinile lui mari. L-am convinsă să vie cu noi.

Mi să pare mie că am avut mare noroc c-am venit aci.

— Da, şi am fi şi mai norocoşi dacă am şti exact încotro mergem, spuse Farder Coram, dar nimic nu putea tulbura bucuria lui John Faa de a fi din nou în fruntea unei campanii.

După ce se lăsă întunericul şi toate proviziile şi echipamentele fură

descărcate cu bine, Farder Coram şi Lyra o luară de-a lungul cheiului căutând Barul Einarsson. L-au găsit destul de repede: o construcţie rudimentară din ciment, cu o reclamă de neon care pâlpâia la intervale neregulate. Prin uşă şi prin ferestrele pline de flori de gheaţă răzbătea sunetul vocilor muşteriilor prinşi în discuţii aprinse.

O alee plină de gropi ducea la o poartă din tablă care dădea în curtea din spate, spre un şopron care se ridica pe nişte moviliţe de nămol îngheţat.

Lumina palidă care se strecura prin fereastra din spate a barului evidenţia o siluetă palidă de dimensiuni impresionante, care stătea în fund şi înfuleca dintr-o halcă de carne pe care o ţinea cu ambele mâini. Lyra avu impresia că vede sânge pe nasul şi pe faţa cu nişte ochi mici şi răi a imensităţii de blană gălbuie, murdară. Dinspre fiara care sfâşia halca de carne veneau

horcăituri şi se auzeau sunete oribile în timp ce sugea şi crănţănea bucata suculentă.

Farder Coram se opri lângă poartă şi strigă:

— Iorek Byrnison!

Ursul se opri din mâncat. Pe cât îşi puteau da seama, se uita direct la ei dar le era imposibil să îi citească vreo expresie pe faţă.

— Iorek Byrnison, spuse Farder Coram din nou, pot să-ţi vorbesc?

Inima Lyrei bătea de să-i sară din piept; ceva din prezenţa ursului o făcea să simtă o răceală, un pericol, o putere brutală, însă controlată de inteligenţă; şi nu o inteligenţă umană, nimic nu era uman, pentru că, bineînţeles, urşii nu aveau daimoni. Arătarea acesta, sălbăticiunea cât o matahală care-şi înfuleca halca, era cu mult peste imaginaţia ei. În acelaşi timp, însă, fu cuprinsă de un sentiment ciudat, un sentiment de mare admiraţie dar şi de milă pentru creatura aceasta singuratică.

Ursul lăsă să-i scape ciozvârta de căprioară pe pământ şi se îndreptă pe toate cele patru picioare spre poartă. Apoi se ridică pe picioarele din spate, înalt de trei metri sau chiar mai mult, ca şi cum ar fi vrut să le arate cât de puternic era şi să le demonstreze ce importanţă neînsemnată ar fi avut poarta dacă ar fi considerat-o cumva o adevărată barieră. Le vorbi de acolo.

— Ei? Cine sunteţi voi?

Vocea lui era atât de adâncă încât părea să cutremure pământul. Mirosul rânced care venea dinspre corpul său era aproape de nesuportat.

— Sunt Farder Coram, din poporul gitan din Engliterra de Est. Şi fetiţa asta este Lyra Belacqua.

— Ce vreţi?

— Vrem să îţi oferim de lucru.

— Am de lucru.

Ursul se lăsă iar pe toate cele patru picioare. Era foarte greu să detectezi vreo expresie în vocea lui, fie aceasta de ironie sau furie, pentru că sunetul era foarte adânc şi plat.

— Ce faci la depoul de sănii? întrebă Farder Coram.

— Repar echipamente stricate şi articole din fier. Ridic obiecte grele.

— Ce fel de muncă e asta pentru un panserbørn?

— Muncă plătită.

În spatele ursului se întredeschise uşa de la bar iar un om puse jos un vas mare din lut după care ridică faţa şi se uită la ei cu ochii mijiţi.

— Cine-s ăştia?

— Străini, spuse ursul.

Barmanul se uită ca şi cum avea de gând să întrebe mai multe dar ursul mârâi la el iar omul închise repede uşa, speriat. Ursul încleştă toarta vasului cu o gheară şi îl duse la gură. Lyra simţi mirosul puternic de alcool brut care se revărsa dinspre urs.

După ce trase câteva înghiţituri bune, ursul puse vasul jos şi se reîntoarse la mâncatul hălcii de carne, parcă fără să le mai acorde nici cea mai mică

atenţie lui Farder Coram şi Lyrei, dar apoi vorbi din nou.

— Ce treabă oferi?

— Luptă, cel mai probabil, spuse Farder Coram. Mergem în Nord într-un loc unde au dus nişte copii luaţi prizonieri. Când îi găsim va trebui să ne luptăm ca să îi eliberăm, şi apoi îi vom aduce înapoi.

— Şi cât plătiţi?

— Nu ştiu cât să-ţi ofer, Iorek Byrnison. Dacă aurul ţi se pare un lucru interesant, avem să-ţi dăm aur.

— Nu-i bun.