— Cu ce te plătesc la depoul de sănii?

— Mă ţin aici şi îmi dau carne şi băutură.

Nu mai spuse nimic iar apoi lăsă osul ros şi ridică din nou vasul la gură

înghiţind tăria ca pe apă.

— Iartă-mă că te întreb, Iorek Byrnison, spuse Farder Coram, dar ai putea să duci o viaţă liberă şi demnă pe gheaţă vânând foci şi morse, sau ai putea să te duci la război şi să câştigi premii mari. Ce te ţine legat aici, de Trollesund şi de Barul lui Einarsson?

Lyra simţi cum începe să-i tremure toată carnea. În mintea ei, o întrebare ca aceasta, care era aproape ca o insultă, era de ajuns pentru a umple peste măsură de furie imensa arătare şi se minună ce curaj a avut Farder Coram să întrebe una ca asta. Iorek Byrnison puse vasul jos şi se apropie de poartă

pentru a se uita cu atenţie la faţa bătrânului. Farder Coram nici nu clipi.

— Îi ştiu pe cei pe care-i căutaţi voi, tăietorii de copii, spuse ursul. Au plecat din oraş alaltăieri cu mai mulţi copii ca să se ducă în Nord. N-o să vă

spună nimeni despre ei; pentru că toţi se prefac că nu văd, căci tăietorii de copii aduc bani şi afaceri noi în oraş. Mie nu-mi plac tăietorii de copii aşa că o să-ţi răspund politicos. Stau aici şi beau tărie pentru că oamenii mi-au luat armura. Fără ea pot vâna foci dar nu mă pot duce la război; iar eu sunt

un urs cu armură: războiul este marea în care înot şi aerul pe care îl respir.

Oamenii din acest oraş mi-au dat tărie şi m-au lăsat să beau până când am adormit şi apoi mi-au luat armura. Dacă aş şti unde o ţin ascunsă, aş fi în stare să distrug tot oraşul ca să mi-o iau înapoi. Dacă vreţi serviciile mele preţul este ăsta: îmi aduceţi armura înapoi. Faceţi asta, şi o să vă slujesc în campania voastră până la moarte sau până când obţineţi victoria. Preţul este armura. O vreau înapoi şi atunci nu voi mai avea vreodată nevoie să

beau tărie.

Armura

Când se întoarseră pe navă, Farder Coram împreună cu John Faa şi cu ceilalţi lideri avură o discuţie lungă în salon, iar Lyra se duse în cabina ei pentru a consulta alethiometrul. În cinci minute ştia exact unde era armura ursului şi de ce va fi greu să o recupereze.

Se întrebă dacă n-ar fi fost bine să meargă imediat în salon şi să-i spună lui John Faa şi celorlalţi, dar se gândi că dacă îi interesa să afle aşa ceva, atunci ar întreba-o. Poate că ştiau deja.

Se întinse pe priciul ei gândindu-se la ursul acela sălbatic şi puternic şi la modul în care turna pe gât băutura de foc şi la singurătatea lui în locul acela murdar. Cât de diferit era să fii om, cu daimonul întotdeauna alături, cu care să vorbeşti! În liniştea navei nemişcate, fără scrâşnetul neîncetat de metal şi lemn, şi fără huruitul motorului sau foşnetul apei, Lyra adormi încet, cu Pantalaimon sforăind alături, pe pernă.

Visa ceva despre marele ei tată ţinut prizonier, când deodată, fără niciun motiv anume, se trezi. N-avea idee cât era ceasul. În cabină se strecura o rază palidă, pe care o luă drept lumina lunii şi care se concentra pe o grămadă de haine de blană noi, care stăteau aruncate în colţul cabinei. Nici nu le văzu bine că simţi un imbold de nestăpânit să le îmbrace din nou.

După ce se îmbrăcă trebui să iasă pe punte şi, într-un minut, deschise uşa din capătul scărilor şi ieşi afară.

Deodată văzu că pe cer se întâmpla ceva ciudat. Crezu la început că erau nori care se mişcau şi tremurau într-o agitaţie nervoasă, dar Pantalaimon şopti:

— Aurora!

Uimirea ei era atât de mare încât trebui să se apuce de balustradă ca să nu cadă.

Priveliştea umplea cerul nordului, imensitatea ei era aproape de neimaginat. Perdele imense, de o lumină delicată, atârnau şi tremurau parcă

direct din Rai. În nuanţe nesfârşite de verzui şi roz trandafiriu şi transparente ca cel mai fin material, la marginea de jos cu borduri de un roşu profund ca focurile Iadului, se legănau şi se desfăceau cu mai multă

graţie decât cel mai talentat dansator.

Lyrei îi trecu prin minte că putea chiar să le audă: o şoaptă şi un foşnet îndepărtat şi nesfârşit. În evanescenţa delicată simţi o profunzime la fel cu cea pe care o simţise în apropierea ursului. Era mişcată de această

profunzime: era atât de frumos încât era aproape sfânt; simţi lacrimi arzându-i ochii iar ele descompuneau şi mai tare lumina în curcubee prismatice. Nu dură mult şi intră în acelaşi tip de transă ca atunci când consulta alethiometrul. Poate, se gândi ea calm, oricare ar fi lucrul acela care mişcă acul alethiometrului face şi Aurora să strălucească. Poate că e chiar Praful în sine. Gândi acest lucru fără a realiza că l-a gândit şi îl uită

complet; îşi aduse aminte de el mult mai târziu.

Cum se uita, în spatele vălurilor şi şuvoaielor de lumină translucidă, părea să se formeze imaginea unui oraş: turnuri şi cupole, temple de culoarea mierii, bulevarde largi şi parcuri însorite. Se simţi cuprinsă de ameţeală

când se uită la el, ca şi cum s-ar fi uitat nu în sus ci în jos şi peste un hău atât de larg, încât nimic nu ar putea vreodată să treacă peste el. Era la un univers întreg depărtare.

Dar ceva se mişca peste el, însă în momentul în care încercă să îşi concentreze privirea asupra mişcării, simţi că ameţeşte şi că i se face rău, pentru că micul punctuleţ ce se mişca nu făcea parte din Auroră sau din celălalt univers din spatele ei. Era pe cer, deasupra acoperişurilor oraşului.

Când putu să-l desluşească clar, se trezise de tot iar oraşul din cer dispăruse.

Punctul zburător se apropie şi înconjură nava cu aripile desfăcute. Apoi plană uşor şi ateriză cu mişcări rapide ale aripilor puternice şi se opri pe puntea din lemn, la câţiva centimetri de Lyra. În lumina Aurorei, Lyra văzu o pasăre mare, o gâscă frumoasă gri, cu coroniţă de un alb imaculat pe cap.

Şi totuşi nu era o pasăre: era un daimon, deşi în apropiere nu se afla nimeni în afară de Lyra. Ideea o umplu de frică şi de greaţă.

Pasărea spuse:

— Unde este Farder Coram?

Şi deodată Lyra îşi dădu seama cine trebuia să fie. Acesta era daimonul Serafinei Pekkala, regina de clan, prietena vrăjitoare a lui Farder Coram.

Bâlbâi un răspuns:

— Eu – e – mă duc să-l chem…

Se întoarse şi se năpusti pe scări până la cabina lui Farder Coram, deschise uşa şi vorbi în întuneric:

— Farder Coram! A venit daimonul vrăjitoarei! Aşteaptă pe punte! A zburat până aici de unul singur – l-am văzut venind din cer…

Bătrânul spuse:

— Spune-i să aştepte la pupa, copilă.

Gâscanul păşi impunător spre pupa navei unde se opri şi se uită împrejur, elegant şi sălbatic în acelaşi timp, o constantă cauză de teroare pentru Lyra, care se simţea de parcă ar fi ţinut companie unei fantome.

Apoi Farder Coram apăru înfofolit în hainele lui vechi, groase, urmat îndeaproape de John Faa. Ambii bătrâni se înclinară cu respect iar daimonii se aplecară şi ei în semn de recunoaştere a vizitatorului.

— Salutări, spuse Farder Coram. Sunt fericit şi mândru să vă revăd, Kaisa.

Acum aţi vrea să intraţi sau preferaţi să staţi aici, în aer liber?

— Aş prefera să stau afară, mulţumesc, Farder Coram. Puteţi să mai suportaţi frigul pentru o vreme?

Vrăjitoarele şi daimonii lor nu simţeau frigul dar ştiau că oamenii îl simt.

Farder Coram îl asigură că erau cu toţii îmbrăcaţi bine şi întrebă:

— Ce mai face Serafina Pekkala?