de frânghie noaptea, pui un picior mai jos şi găseşti încă o treaptă. Cam aşa îmi las mintea să coboare şi mai găsesc un înţeles, şi parcă simt ce vrea să
spună. După aia le strâng împreună. E o şmecherie, ca atunci când îţi concentrezi privirea pe ceva.
— Fă-o, atunci, şi vezi ce zice.
Lyra îl ascultă. Acul lung începu să se mişte imediat, şi se opri, continuă
balansul, se opri din nou într-o serie precisă de baleieri şi opriri. Era o senzaţie atât de graţioasă şi de puternică încât Lyra, împărtăşind-o, se simţea ca o pasăre care învaţă să zboare. Farder Coram, urmărind-o din cealaltă parte a mesei, notă locurile în care se oprise acul şi o privi pe fetiţă
cum îşi îndepărta părul de pe faţă, muşcându-şi uşor buza de jos. Ochii urmăreau la început acul însă după aceea, când traseul era stabilit, priveau în altă parte a cadranului. Nu la întâmplare, însă. Farder Coram era şahist şi ştia cum privesc jucătorii de şah un meci în desfăşurare. Un jucător experimentat părea că vede linii de forţă şi de influenţă pe tabla de şah şi privea de-a lungul liniilor importante, ignorându-le pe cele slabe. Ochii Lyrei se mişcau în acelaşi fel, potrivit unui câmp magnetic similar pe care ea îl vedea iar el nu.
Acul se opri la trăsnet, la prunc, la şarpe, la elefant şi la o creatură pentru care Lyra nu găsi un nume: un fel de şopârlă cu ochii mari şi cu o coadă
înfăşurată în jurul nuielei pe care stătea. Repeta traiectoria întruna în vreme ce Lyra îl urmărea.
— Ce înseamnă şopârla? spuse Farder Coram, smulgând-o din concentrare.
— N-are sens… Văd ce spune, însă cred că interpretez greşit. Trăsnetul cred că e furie, iar pruncul… cred că-s io… Tocmai găsisem un înţeles pentru asta cu şopârla, însă ai intervenit, Farder Coram, şi l-am pierdut.
Vezi, se plimbă cum vrea el.
— Da, îmi dau seama. Îmi pare rău, Lyra. Eşti obosită acum? Vrei să te opreşti?
— Nu, nu vreau, spuse ea, însă obrajii i se înroşiseră iar ochii-i străluceau.
Avea toate semnele irascibilităţii datorate unui entuziasm debordant, înăbuşit de lunga detenţie în cabina cea strâmtă.
Farder Coram privi pe fereastră. Era aproape întuneric iar ei călătoreau de-a lungul ultimei bucăţi de râu înainte de a atinge coasta. Mari porţiuni de spumă maronie dintr-un estuar se întindeau sub un cer plumburiu către un grup îndepărtat de buncăre de cărbune, ruginite şi împânzite de conducte, pe lângă o rafinărie de unde se ridica cu greu către nori un fir gros de fum.
— Unde suntem? întrebă Lyra. Pot să ies măcar un pic afară, Farder Coram?
— E apa Colby, spuse el. Estuarul râului Cole. Când ajungem în oraş, acostăm lângă Piaţa de peşte afumat şi mergem pe jos la docuri. Vom fi acolo într-o oră sau două…
Însă se întuneca iar pe larga şi dezolanta întindere a râului nimic nu se mişca în afară de barca lor şi de o barjă de cărbune ce-şi croia drumul în depărtare, către rafinărie. Dar Lyra era atât de îmbujorată şi de obosită, şi stătuse atâta vreme înăuntru, încât Farder Coram continuă:
— Ei bine, nu cred că are importanţă dacă ieşi câteva minute la aer. Nu l-aş
numi aer proaspăt, nu-i proaspăt decât atunci când suflă dinspre mare. Însă
poţi să stai pe punte şi să priveşti în jur până ne apropiem.
Lyra sări în sus de bucurie iar Pantalaimon se transformă pe dată în pescăruş, dornic să-şi întindă aripile în aer liber. Era frig afară şi, deşi era bine înfofolită, Lyra începu în curând să tremure. Pantalaimon, pe de altă
parte, se năpusti afară cu un croncănit puternic de fericire, rotindu-se, planând şi mişcându-se repede ca o săgeată când în faţa bărcii, când în
spatele pupei. Lyra jubila, în armonie cu daimonul zburător, îndemnându-l mental să-l provoace la întrecere pe daimonul-cormoran al bătrânului cârmaci. Însă cormoranul îl ignoră şi se aşeză somnoros pe mânerul cârmei, lângă omul lui.
Nu era niciun pic de viaţă pe acea întindere maronie şi amară, doar pufăitul motorului şi plescăitul apei sub prora mai spărgeau tăcerea. Nori grei şi apăsători atârnau pe cer fără să aducă vreun pic de ploaie, aerul de dedesubt era murdar de fum. Numai eleganţa fulgurantă a lui Pantalaimon mai avea vreo legătură cu viaţa şi cu bucuria.
Pe când îşi revenea dintr-o scufundare, cu aripile întinse şi albe pe fundalul gri al fumului, ceva negru se năpusti înspre el şi îl lovi. Căzu într-o parte şocat, cu un tremur de durere iar Lyra ţipă, simţind tăios durerea. Un alt obiect negru se alătură primului: nu se mişcau ca păsările ci ca nişte insecte zburătoare, greoi şi direct, cu un bâzâit ca de bondar.
Pantalaimon căzu, încercând să se întoarcă şi să ajungă la barcă şi în braţele disperate ale Lyrei, dar obiectele negre continuară să-l ţintească
mişeleşte, bâzâind şi zumzăind. Lyra era de-a dreptul înnebunită de frica lui Pantalaimon şi a ei, dar deodată ceva trecu pe deasupra ei continuându-şi drumul în sus.
Era daimonul cârmaciului şi, pe cât de stângaci şi de greoi părea la început, pe atât îi era zborul de puternic şi de iute. Cu capul înainte, lovi în toate direcţiile şi, după o zbatere de aripi negre şi un tremur de aripi albe, ceva mic şi negru căzu pe acoperişul smolit al cabinei la picioarele Lyrei, în acelaşi moment în care Pantalaimon ateriza în mâna ei întinsă.
Nici n-apucă să îl consoleze că daimonul îşi luă forma de pisică sălbatică şi se aruncă peste creatura neagră, smulgând-o de pe marginea acoperişului, spre care se târa încet încercând să scape. Pantalaimon o ţintui ferm la pământ cu o gheară ascuţită ca un ac şi privi la cerul întunecat, unde cormoranul cu aripi negre zbura în cercuri din ce în ce mai sus în căutarea celei de-a doua creaturi.
Apoi, cormoranul plană uşor înapoi şi croncăni ceva către cârmaci, care spuse:
— S-a dus. Nu-l lăsaţi pe celălalt să scape. Ia… şi, după ce aruncă zaţul de pe fundul cănii de tinichea din care băuse până atunci, i-o pasă Lyrei.
Lyra o aruncă direct peste creatură. Bâzâia şi hârâia ca o mică maşinărie.
— Ţine-o bine, spuse Farder Coram din spate, şi apoi îngenunche şi strecură o bucată de carton sub cană.
— Ce e aia, Farder Coram? întrebă ea tremurat.
— Să mergem jos şi să ne uităm. Ia-o uşor, Lyra. Apuc-o bine.
Se uită la daimonul cârmaciului când trecu pe lângă el, dorind să-i mulţumească, însă cormoranul avea ochii închişi. Îi mulţumi în schimb cârmaciului.
— Trebea să stai înuntru, spuse el.
Luă cana în cabină, unde Farder Coram găsise o halbă de bere. Ţinu cana de tinichea cu fundul în sus peste ea şi apoi trase încet cartonul dintre ele, aşa încât creatura să cadă în halbă. Ridică halba să poată vedea cu toţii clar creatura furioasă.
Era lungă cât degetul cel mare al Lyrei, de culoare verde închis, nu neagră.
