— Aeronautul! exclamă ea. Unde îţi este balonul? Pot să mă sui şi eu în el?

— Acum este împachetat, domnişoară. Dumneata trebuie să fii faimoasa Lyra. Cum te-ai înţeles cu Iorek Byrnison?

— Îl cunoşti?

— Am luptat alături de el în campania din Tungusk. Ce naiba, îl ştiu pe Iorek de ani de zile. Urşii sunt oricum nişte creaturi dificile, dar el este, fără îndoială, o problemă şi mai mare. Domnilor, are cineva chef să joace Hazard? În mâna lui apăru deodată, ca din senin, un pachet de cărţi. Le amestecă cu zgomot.

— Aşa, am auzit ce tare e poporul vostru la cărţi, spunea Lee Scoresby, tăind şi amestecând cărţile fără oprire cu o mână iar cu cealaltă pescuindu-şi o ţigară din buzunarul de la piept. Şi eu credeam că n-o să aveţi nimic împotrivă să-i daţi unui biet călător texan şansa de a se întrece cu priceperea şi avântul vostru pe câmpul de bătaie cu cărţi de joc. Ei, ce spuneţi, domnilor?

Gitanii se mândreau cu priceperea cu care mânuiau cărţile şi câţiva bărbaţi se uitară interesaţi şi îşi traseră scaunele. În timp ce discutau cu Lee Scoresby ce să joace şi care erau mizele, daimonul lui îşi mişcă urechile

spre Pantalaimon, care înţelese şi sări uşor alături de ea, în formă de veveriţă.

Iepuroaica vorbea şi pentru urechile Lyrei, bineînţeles, iar Lyra o auzi spunând încet:

— Mergi direct la urs şi spune-i direct. Îndată ce vor afla ce se întâmplă îi vor muta armura în alt loc.

Lyra se ridică, luându-şi cu ea prăjitura cu ghimbir, şi nimeni nu băgă de seamă; Lee Scoresby împărţea deja cărţile şi toţi ochii suspicioşi erau îndreptaţi asupra mâinilor lui.

În lumina palidă care se pierdea în după-amiaza fără sfârşit, reuşi să ajungă

la depoul de sănii. Era ceva ce ştia că trebuie să facă, dar nu îi era bine deloc şi îi mai era şi frică pe deasupra.

Ursul lucra lângă construcţia cea mare de beton, iar Lyra se opri lângă

poarta deschisă să privească. Iorek Byrnison desfăcea un tractor de zăpadă

cu motor pe gaz care avusese un accident; carcasa de metal care acoperea motorul era mototolită şi răsucită iar o margine era întoarsă în sus. Ursul ridică placa de metal, ca şi cum ar fi fost carton şi începu să o întoarcă

încolo şi-ncoace ca pentru a testa diferitele calităţi ale materialului, după

care îşi aşeză una din labele din spate pe un colţ şi trase întreaga placă atât de tare, încât toate îndoiturile şi încreţiturile săriră dintr-o dată iar placa îşi recăpătă forma. Sprijinindu-se de perete, ridică tractorul cu totul într-o singură labă şi îl puse pe o parte, după care se aplecă să cerceteze tălpicea şifonată.

Când se aplecă, o zări pe Lyra. Ea simţi cum o străpunge un fulger de frică

rece pentru că ursul era atât de masiv şi atât de străin. Se uita printr-un gard de sârmă cam la treizeci-patruzeci de metri de el şi se gândea cât de repede ar fi putut ursul acoperi distanţa aceea într-o săritură sau două şi cum ar fi putut mătura gardul de sârmă ca pe o pânză de păianjen şi aproape că se întoarse să o rupă la fugă; dar Pantalaimon spuse:

— Stai! Lasă-mă pe mine să mă duc să vorbesc cu el.

Era chiră-de-baltă şi, înainte ca Lyra să poată răspunde, el zbură de pe gardul de sârmă şi se aşeză pe pământul îngheţat din spatele acestuia. Un pic mai încolo era o poartă deschisă şi Lyra ar fi putut să-l urmeze, dar se trase înapoi îndărătnică. Pantalaimon se uită la ea şi apoi se făcu bursuc.

Lyra îşi dădu seama ce avea să facă. Daimonii nu puteau să se îndepărteze la mai mult de câţiva metri de oamenii lor iar dacă ea stătea lângă gard iar el era pasăre, n-o să poată ajunge lângă urs. Aşa că o să forţeze.

Se simţi furioasă şi tristă. Ghearele lui de viezure se înfipseră în pământ şi continuă să meargă. Era un sentiment atât de ciudat şi de chinuitor atunci când un daimon forţa legătura dintre tine şi el; în parte o durere fizică

adâncă în piept, în parte o tristeţe intensă şi o mare dragoste. Şi ştia că e la fel şi pentru el. Toţi trecuseră prin asta până să se facă mari: să vadă cât de departe puteau să se îndepărteze unul de altul şi pe urmă reveneau unul la altul cu mare uşurare.

El trase un pic mai mult.

— Nu, Pan!

Dar nu se opri. Ursul urmărea fără să facă nicio mişcare. Durerea din inima Lyrei deveni din ce în ce mai insuportabilă şi din gât îi izbucni un hohot de durere.

— Pan…

Într-o secundă era în spatele porţii împleticindu-se către el pe noroiul îngheţat, iar el se transformă în pisică sălbatică şi sări în braţele ei şi se ţinură strâns scoţând amândoi nişte sunete tremurătoare, de durere şi tristeţe.

— Credeam că tu chiar o să…

— Nu…

— Nu-mi vine să cred cât de tare mă durea…

Apoi îşi şterse enervată lacrimile şi trase aer pe nas cu putere. El se cuibări în braţele ei şi în acel moment Lyra ştiu că mai degrabă murea decât să îl mai lase să se despartă de ea şi să mai fie cuprinsă de asemenea tristeţe; ar fi înnebunit-o atâta durere şi groază. Dacă ea ar muri ei doi tot ar fi împreună, ca învăţaţii din cripta Colegiului Jordan.

Apoi, fată şi daimon, se uitară în sus la ursul solitar. El n-avea daimon. Era singur, întotdeauna singur. Simţi un val atât de puternic de milă şi blândeţe pentru el că aproape întinse mâna ca să-i atingă blana murdară şi doar respectul în faţa acelor ochi negri reci şi feroce o opri.

— Iorek Byrnison, spuse ea.

— Ei?

— Lord Faa şi Farder Coram au plecat să încerce să-ţi aducă armura înapoi.

Nu făcu nicio mişcare şi nici nu vorbi. Era clar ce credea despre şansele lor.

— Ştiu unde este, totuşi, spuse ea, şi m-am gândit că dacă ţi-aş spune ţie poate ai putea să te duci să o iei singur, nu ştiu.

— De unde ştii unde este?

— Am un instrument cu care citesc simbolurile. Cred că trebuie să îţi spun asta, Iorek Byrnison, după ce am văzut cum te-au păcălit şi ţi-au luat armura în primul rând. Asta nu-i bine, cred eu. N-ar fi trebuit să facă aşa.

Lord Faa o să se încerce să se înţeleagă cu Sysselman-ul dar probabil că n-o să-l lase s-o ia, orice i-ar spune. Aşa că dacă-ţi spun eu ţie, vii cu noi şi ne ajuţi să-i salvăm pe copiii din Bolvangar?

— Da.

— Aă… nu voia să-şi bage nasul unde nu-i fierbea oala dar nu se putu abţine, era prea curioasă. Auzi, de ce nu-ţi faci altă armură din tot metalul ăsta de aici, Iorek Byrnison?

— Pentru că n-are niciun rost. Uite, spuse el şi ridicând capacul motorului cu o labă scoase o gheară de la cealaltă mână şi tăie metalul ca pe o cutie de conserve. Armura mea este făcută din fier-de-cer, şi e făcută pentru mine. Armura unui urs este sufletul lui, aşa cum daimonul este sufletul vostru. Ai putea la fel de bine să-l iei pe el – indicându-l pe Pantalaimon –

şi să-l înlocuieşti cu o păpuşă plină cu rumeguş. Asta este diferenţa. Acum, unde este armura mea?

— Fii atent, trebuie să promiţi că nu te vei răzbuna. Au făcut un lucru rău că au luat-o, dar va trebui pur şi simplu să te împaci cu ideea.

— Bine, fără răzbunare, după aia. Dar nici să nu stea în calea mea când mă

duc să o iau. Dacă încearcă să se lupte or să moară.

— Este ascunsă în pivniţa casei preotului, îi spuse ea. El crede că ar fi un spirit în ea şi a încercat să îl scoată afară. Dar acolo e.