„ordonează“ pentru a denumi procesul în cauză.
După două zile pe mare, Lyra decise că asta era viaţa pentru care era făcută. Cunoştea toată nava, de la camera maşinilor până la puntea de comandă, şi, în foarte scurt timp, se tutuia deja cu toţi membrii echipajului.
Căpitanul Rokeby a lăsat-o să dea semnalul la o fregată Olandeză iar Lyra
trase cu încântare de mânerul fluierului cu aburi, îmbătată de sunetul asurzitor; bucătarul i-a suportat ajutorul la gătirea piureului de prune şi doar un cuvânt mai aspru din partea lui John Faa a oprit-o să se caţere pe catarg şi să inspecteze orizontul din cuibul ciorii.
În tot acest timp se îndreptau spre Nord şi, pe zi ce trecea, se făcea din ce în ce mai frig. Toată rezerva de îmbrăcăminte de pe navă a fost scotocită
pentru a se găsi o pelerină impermeabilă care să poată fi tăiată şi ajustată
pe măsura ei, iar Jerry o învăţă să coasă, o artă pe care de la el a deprins-o cu multă tragere de inimă, deşi la Jordan o luase în batjocură şi evitase pe cât putuse indicaţiile pe care le primea de la doamna Lonsdale. Împreună, au făcut un săculeţ impermeabil pentru alethiometru, pe care să-l poată
purta la brâu, în cazul în care cădea în mare, spunea ea. Cu alethiometrul pus la loc sigur, înfăşurată în hainele ei impermeabile şi cu pălăria marinărească trasă pe ochi se agăţa de balustrada de la prora privind picăturile înţepătoare, sărind peste parapeţi şi scurgându-se de-a lungul punţii. Mai simţea din când în când răul de mare, în special atunci când vântul se înteţea iar nava plonja greoaie peste coama valurilor cenuşiu-verzui; şi atunci era treaba lui Pantalaimon să îi distragă atenţia, făcându-se pasărea furtunii şi zbenguindu-se pe apă. În acele momente îi putea simţi bucuria nemărginită în bătaia vântului şi a apei, şi uita de rău. Din când în când, Pan încerca să fie chiar peşte şi o dată s-a alăturat unui grup de delfini, spre surpriza şi plăcerea acestora. Lyra stătea tremurând pe teugă şi râdea cu încântare în timp ce mult iubitul ei Pantalaimon, lucios, elegant şi puternic, făcea salturi prin apă, alături de încă şase siluete rapide şi întunecate. Era o plăcere îmbătătoare dar nu numai atât, pentru că se îngemănau cu ea şi durerea, şi teama. Dacă Pantalaimon iubea mai mult să
fie delfin decât o iubea pe ea?
Prietenul ei, Lupul de Mare, era aproape şi se opri un moment, în timp ce aranja pânza peste bocaport, pentru a privi daimonul fetiţei care se zbenguia şi sărea alături de delfini. Propriul lui daimon, un pescăruş, stătea pe vinci, cu capul adăpostit sub o aripă. El ştia ce simţea Lyra.
— Îmi amintesc dă prima oară când m-am dus pă mare; Balisaria nu să
stabilise încă la o formă, aşa dă tânăr eram, şi îi plăcea tare mult să fie delfin brun. Mi-era teamă că o să rămână aşa. Pă prima navă era un marinar bătrân, care nu putea niciodată să stea pă mal pen’că daimonul lui rămăsese delfin şi nu putea să părăsească apa. Era un marinar minunat; cel
mai bun navigator pă care l-ai văzut vreodată; putea să facă o avere din pescuit; da’ el nu era fericit cu asta. N-a fost niciodată foarte fericit până n-a murit şi şi-a găsit mormântul în mare.
— De ce trebuie daimonii să rămână într-o singură formă? spuse Lyra. Eu vreau ca Pantalaimon să se poată schimba întotdeauna. Şi el la fel.
— Eh, mereu s-au fixat la o formă şi mereu or să facă aşa. Asta înseamnă
creşterea. O să vină un timp când o să te obosească toate schimbările astea ale lui şi o să vrei o formă stabilă pentru el.
— Ba nu, niciodată!
— Ba da, ai să vrei. Ai să vrei să te faci mare ca toate celelalte fetiţe. Şi, oricum, mai sunt şi lucruri bune când daimonul se stabileşte la o singură
formă.
— Care-s astea?
— Ştii ce fel de persoană eşti. Uite la bătrâna Balisaria. E pescăruş şi asta înseamnă că şi eu sunt tot un fel de pescăruş. Nu-s eu nici măreţ, nici cine ştie ce frumuseţe, da’s os bătrân şi tare, şi pot să supravieţuiesc în orice loc şi întotdeauna să găsesc un pic de mâncare şi pă cineva care să-mi ţină
companie. Merită să ştii asta, adică. Şi atunci când daimonul se stabileşte, o să ştii ce fel de persoană eşti.
— Dar dacă daimonul tău se stabileşte la o formă care nu-ţi place?
— Eh, atunci sunteţi cam în conflict, nu? Îs o grămadă de oameni care ar vrea să aibă un leu drept daimon da’ sfârşesc cu un pudel. Şi până nu învaţă să se împace cu ceea ce sunt, o să se chinuiască şi-o să se tot agite din cauza asta. Să-şi risipească sentimentele, adică.
Dar Lyrei i se părea că ea nu va creşte niciodată.
Într-o dimineaţă, mirosul din aer se schimbă, iar nava părea că se mişcă
mai ciudat, legănându-se mai puternic dintr-o parte în alta în loc să se cufunde şi să înainteze. Lyra era pe punte la un minut după ce s-a sculat, privind cu lăcomie pământul din zare: o privelişte atât de ciudată, după
toată apa aceea, pentru că, deşi petrecuseră pe apă doar câteva zile, Lyra se simţea ca şi cum ar fi stat pe ocean luni întregi. Chiar în faţa navei se înălţa un munte cu pante verzi şi vârful acoperit de zăpadă, iar la poalele lui un orăşel şi un port: case de lemn cu acoperişuri ascuţite, o turlă de oratoriu, macaralele portului şi nori de păsări rotindu-se şi ţipând. Mirosul era de peşte dar împreună cu el veneau şi alte mirosuri de uscat: răşină de pin,
pământ şi un miros mai ciudat, moscat, de animal şi altceva care era rece şi gol şi sălbatic: poate că era zăpada. Era mirosul Nordului.
Focile se jucau în jurul navei arătându-şi capetele de clovn la suprafaţa apei după care se scufundau cu pleoscăituri şi împroşcături. Vântul care ridica picăturile de apă deasupra valurilor era monstruos de rece şi căuta fiecare crăpătură minusculă din blana de lup a Lyrei; în scurt timp, mâinile o dureau iar faţa îi era complet amorţită din cauza gerului. Pantalaimon, în forma lui de hermină, îi încălzea gâtul dar era prea frig ca să poţi sta afară
prea mult fără să ai ceva de făcut, chiar şi dacă priveai focile iar Lyra intră
înapoi în cabină ca să-şi mănânce micul dejun şi să se uite prin hubloul din salon.
În port, apa era calmă şi, în momentul în care trecură de dig, Lyra începu să se simtă nesigură şi ameţită din cauza lipsei tangajului. Împreună cu Pantalaimon urmări avid cum nava masivă se apropia din ce în ce mai tare de dană. Ora următoare sunetul motorului muri lăsând loc unui huruit încet, de fundal. Se auzeau voci care strigau ordine sau întrebări, se aruncau frânghii, se lăsau pasarelele, se deschideau trapele.
— Hai Lyra, spuse Farder Coram. Ţi-ai strâns toate bagajele?
Lucrurile Lyrei, aşa cum erau, fuseseră puse în bagaj încă de când se sculase şi văzuse pământul. Tot ce avea de făcut era să fugă la cabină şi să-şi ia sacul, şi era gata.
Primul lucru pe care l-au făcut, împreună cu Farder Coram, când au ajuns pe uscat, a fost să meargă în vizită la casa Consulului Vrăjitoarelor. Nu le-a luat mult să o găsească; orăşelul era adunat în jurul portului, singurele construcţii mai impunătoare fiind oratoriul şi casa guvernatorului. Consulul Vrăjitoarelor locuia într-o casă din lemn, vopsită cu verde marin, şi când bătură la uşă, sunetul răsună puternic de-a lungul străzii liniştite.
Un servitor îi conduse într-un mic salonaş şi le aduse cafea. Imediat, Consulul însuşi veni să îi întâmpine. Era un om gras, cu o faţă roşie şi un costum negru, sobru, al cărui nume era Martin Lanselius. Daimonul său era un mic şarpe, de un verde la fel de intens şi strălucitor ca şi ochii lui, care erau, de fapt, singurul lucru vrăjitoresc pe care îl avea, deşi Lyra nu mai era sigură de cum credea ea că arată un vrăjitor.
— Cum te pot ajuta, Farder Coram? spuse el.
— În două feluri, Doctore Lanselius. Mai întâi, sunt nerăbdător să iau legătura cu o doamnă vrăjitoare pe care am întâlnit-o cu câţiva ani în urmă, în ţara Fen, din Estul Engliterei. Numele ei este Serafina Pekkala.
Dr. Lanselius îşi notă ceva cu un creion argintiu.
