ştiu că-i important. Şi Iorek Byrnison ştie drumul, spune că poate să ajungă

acolo şi să fie înapoi de trei ori până la răsăritul lunii, şi nici nu se poate să

fiu mai în siguranţă altfel decât cu el, nu-i aşa? Da’ el nu vrea să meargă

decât dacă are permisiunea lu’ John Faa.

Urmă un moment de linişte. Farder Coram oftă. John Faa se încrunta, iar în spatele glugii de blană gura îi era încleştată.

Dar înainte de a putea vorbi, interveni aeronautul:

— Lord Faa, dacă Iorek Byrnison o ia pe fetiţă, o să fie în tot aşa de mare siguranţă ca şi cum ar fi aici, cu noi. Toţi urşii sunt demni de încredere, dar eu îl cunosc pe Iorek de ani de zile şi pot să spun că absolut nimic pe lumea asta nu îl va face să-şi încalce cuvântul. Dă-i în sarcină să aibă grijă

de ea şi o va face, stai fără grijă. Cât despre viteză, poate merge ore întregi fără să obosească.

— Dar de ce să nu se ducă nişte oameni, cu ea, în loc? spuse John Faa.

— Păi, vor trebui să meargă, sublinie Lyra, pentru că nu poţi să mergi cu sania peste creasta aia. Iorek Byrnison poate merge prin ţinuturile astea mai repede decât orice om şi eu sunt destul de uşoară aşa că nu îl voi împiedica. Şi, aşa cum am promis, Lord Faa, jur să nu stau mai mult decât este nevoie şi să nu spun nicio vorbă despre noi sau să mă bag în vreo situaţie periculoasă.

— Eşti sigură că tre’ să faci aşa? Cititoru’ ăla dă simboluri nu ţi-o fi jucând vro’ festă?

— Niciodată, Lord Faa, şi nici nu cred că ar putea să o facă.

John Faa îşi frecă bărbia.

— Păi, dacă totu’ iese bine, o să ştim cu una mai multe dăcât ştim acuma.

Iorek Byrnison, strigă el, vrei să faci aşa cum ne roagă copilu’ ăsta?

— Fac cum spui tu, Lord Faa. Spune-mi să duc copilul acolo şi o să-l duc.

— Aşea. Atuncea tre’ să o duci acolo unde doreaşte să meargă şi să faci aşa cum îţi spune ea. Lyra acum îţi poroncesc ţie înţălegi?

— Da, Lord Faa.

— Te duci şi cauţi ce tre’ să cauţi şi după ce-ai găsit te-ntorci imedeat la noi. Iorek Byrnison, noi o să înaintăm în timpu’ ăsta, aşa că tre’ să ne ajungi din urmă.

Ursul aprobă din capul său mare.

— Sunt soldaţi în sat? o întrebă el pe Lyra. O să am nevoie de armură? O

să fim mai rapizi fără ea.

— Nu spuse ea. Sunt sigură de asta, Iorek. Îţi mulţumesc Lord Faa şi promit că o să fac doar aşa cum mi-ai spus.

Tony Costa îi dădu o fâşie de pastramă de focă de mestecat şi, cu Pantalaimon sub formă de şoricel ghemuit în glugă, Lyra urcă pe spinarea marelui urs, apucându-se cu mănuşile de blana lui şi cuprinzându-i spatele musculos între genunchi. Blana era uimitor de groasă, şi sentimentul de imensă putere pe care îl simţi Lyra când se sui pe el era copleşitor. Ca şi cum ea nu ar fi cântărit nici cât un fulg, el se întoarse şi porni în salturi lungi şi legănate, înaintând ca vântul direct spre creastă, după care intră în desişul de copaci.

Lyrei îi luă ceva timp până să se obişnuiască cu mişcarea, dar după aceea fu cuprinsă de-o bucurie nebună. Călărea un urs! Iar Aurora plutea şi se avânta deasupra capetelor lor în arce şi bucle de aur şi de jur împrejur nu era decât gerul arctic şi imensa linişte a Nordului.

Labele lui Iorek Byrnison aproape că nu făceau niciun zgomot când înaintau pe zăpadă. Copacii erau subţiri şi piperniciţi pentru că se aflau la marginea tundrei iar pe potecă erau rugi şi boscheţi cioturoşi. Ursul trecu prin ei de parcă erau pânze de păianjen.

Urcară creasta printre petice de rocă neagră şi gheaţă şi curând dispărură

din orizontul celor din spatele lor. Lyra voia să vorbească cu ursul; dacă ar fi fost uman, deja ar fi fost prietenă la cataramă cu el, dar el era atât de ciudat şi de sălbatic încât se simţi timidă pentru întâia dată în viaţa ei.

Acum sălta legănat, cu picioarele lui mari şi puternice avântându-se fără

oboseală înainte, iar Lyra se lăsă în voia mişcării şi nu spuse nimic. Poate că el prefera aşa, se gândi ea; probabil că pare un pui mic şi enervant, care trăncăneşte neîncetat numai aiureli şi abia a trecut de faza de mers de-a buşilea, în ochii unui urs cu armură.

Se gândise la ea de foarte puţine ori înainte şi găsise experienţa interesantă

dar inconfortabilă; foarte asemănătoare, de altfel, cu călăritul ursului. Iorek Byrnison păşea rapid, mişcându-şi ambele picioare de pe o parte a corpului în acelaşi timp şi clătinându-se foarte mult dintr-o parte în alta, într-un ritm constant. Lyra descoperi că era imposibil doar să stea: trebuia să călărească

activ.

Mergeau de o oră sau mai bine iar Lyra era amorţită şi o dureau toate oasele dar era fericită până în cel mai adânc colţ al sufletului, când Iorek Byrnison încetini şi se opri.

— Uită-te în sus, spuse el.

Lyra îşi ridică ochii şi trebui să îi şteargă cu dosul palmei pentru că îi era atât de frig încât îi curgeau lacrimile şi avea ochii înceţoşaţi. Când putu să

vadă clar rămase cu gura căscată la priveliştea de pe cer. Aurora pălise întrun tremur de lumină pală dar stelele străluceau ca diamantele, şi pe tot cuprinsul bolţii încărcate de licăririle stelelor, mii şi mii de minuscule forme negre zburau dinspre sud şi est spre nord.

— Sunt păsări? întrebă ea.

— Sunt vrăjitoare, spuse ursul.

— Vrăjitoare! Ce fac?

— Zboară ca să meargă la război, poate. N-am mai văzut niciodată atât de multe la un loc.

— Cunoşti vreo vrăjitoare, Iorek?

— Am slujit unora. Şi m-am şi bătut cu altele. Asta este o privelişte care o să-l înspăimânte pe Lord Faa. Dacă zboară spre ajutorul duşmanilor voştri, ar trebui să vă fie frică.

— Lui Lord Faa nu o să-i fie frică. Ţie nu ţi-e frică, nu-i aşa?

— Încă nu. Atunci când îmi va fi, o s-o stăpânesc. Dar mai bine i-am spune lui Lord Faa despre vrăjitoare pentru că oamenii poate că nu le-au văzut.

Păşi mai încet iar ea continuă să urmărească cerul până când ochii i se umplură din nou cu lacrimi din cauza gerului, şi nu vedea niciun sfârşit al şirului de vrăjitoare care zburau spre nord.

În final Iorek Byrnison se opri şi spuse:

— Uite satul.

Se uitau în jos, pe o pantă întreruptă şi accidentată, spre un pâlc de construcţii din lemn lângă o întindere de zăpadă absolut plată, pe care Lyra o luă drept un lac îngheţat. Un debarcader de lemn îi demonstră că avea dreptate. Nu mai aveau mai mult de cinci minute până acolo.

— Ce vrei să faci? întrebă ursul.