— Da! sări Lyra întotdeauna gata să se poată da mare puţin, luă
alethiometrul şi ieşi în grabă. Abia aştepta să vadă pin-de-nor pentru că
auzise de el şi ştia că vrăjitoarele îl foloseau ca să zboare, iar ea nu văzuse până acum cum arată aşa ceva.
În timp ce Lyra era afară, Consulul spuse:
— Vă daţi seama cine este acest copil?
— Este fiica Lordului Asriel, spuse Farder Coram. Iar mama ei este Doamna Coulter, de la Comitetul de Oblaţii.
— Şi, în afară de asta?
Bătrânul gitan trebui să scuture din cap.
— Nu, spuse el, mai mult nu ştiu. Dar e o fiinţă nevinovată şi tare ciudată, şi n-aş lăsa să i se întâmple vreun rău pentru nimic în lume. Cum reuşeşte să citească instrumentul acela, nu-mi pot da seama, dar o cred atunci când vorbeşte despre el. De ce, Dr. Lanselius? Ce ştiţi despre ea?
— Vrăjitoarele vorbesc de secole despre acest copil, zise Consulul. Pentru că trăiesc atât de aproape de locul unde vălul dintre lumi este foarte subţire, din când în când ele aud şoapte nemuritoare, aud vocile acelor fiinţe care trec dintr-o lume în alta. Şi vocile vorbeau despre un copil ca acesta, care are un mare destin ce poate fi împlinit numai în altă parte, dincolo de lumea aceasta. Fără acest copil vom muri cu toţii. Aşa spun vrăjitoarele.
Dar ea trebuie să-şi împlinească destinul fără a şti ceea ce face, pentru că
numai prin neştiinţa ei noi putem fi salvaţi. Înţelegi asta, Farder Coram?
— Nu, spuse Farder Coram. Din păcate, sunt nevoit să spun că sunt incapabil să înţeleg.
— Adică ea trebuie fie lăsată liberă să facă greşeli. Iar noi să sperăm că nu le va face, dar nu o putem ghida. Sunt fericit că am putut vedea acest copil înainte de a muri.
— Dar cum aţi recunoscut-o ca fiind acel copil anume? Şi ce vreţi să
spuneţi despre fiinţele care trec dintr-o lume în alta? Mă tem că v-am pierdut de tot, dr. Lanselius, şi cred că sunteţi un om cu scaun la cap…
Dar înainte de a primi răspunsul, uşa se deschise iar Lyra intră triumfătoare ţinând în mână o mică crenguţă de pin.
— Asta este! spuse ea. Le-am încercat pe toate, şi asta e, sunt sigură.
Consulul o examină cu atenţie şi apoi încuviinţă din cap.
— Corect, spuse el. Ei bine, Lyra, acesta este un lucru remarcabil. Eşti norocoasă să ai un instrument ca acesta şi îţi doresc să ai parte numai de bine cu el. Aş vrea să-ţi dau ceva să iei cu tine…
Luă crenguţa, rupse din ea o rămurică şi i-o dădu Lyrei.
— Chiar a zburat cu asta? întrebă Lyra plină de veneraţie.
— Da, chiar a zburat cu ea. Dar nu ţi-o pot da pe toată pentru că am nevoie de crenguţă pentru a putea păstra contactul cu ea; dar această rămurică va fi îndeajuns. Să ai grijă de ea.
— Da, o să am. Vă mulţumesc.
O îndoi şi o puse în geantă, alături de alethiometru. Farder Coram atinse crenguţa de pin ca pe un talisman, iar pe faţa lui era o expresie pe care Lyra n-o mai văzuse înainte: aproape ca un fel de dor adânc. Consulul îi conduse la uşă unde dădu mâna cu Farder Coram şi scutură şi mâna Lyrei.
— Sper să aveţi succes, spuse el şi stătu în prag, în gerul pătrunzător, urmărindu-i cum se îndepărtează pe străduţă.
— Ştia înaintea mea răspunsul despre tătari, îi spuse Lyra lui Farder Coram. Mi-a spus alethiometrul dar eu n-am zis nimic. Era crucifixul.
— Probabil că voia să-ţi dea un test, copilă. Dar ai făcut bine că ai fost politicoasă, că noi n-aveam de unde să cunoaştem ce ştie el. Şi ne-a fost de mare folos că ne-a spus despre urs. Nu ştiu cum altfel am fi putut afla.
Ajunseră până la urmă la depou, care erau de fapt vreo două depozite din ciment, construite într-o zonă periferică, înconjurate de un teren viran cu buruieni crescute printre pietrele cenuşii şi băltoace de noroi îngheţat. Un bărbat ursuz le spuse că ursul iese din tură la ora şase dar că trebuie să fie foarte prompţi pentru că, de obicei, atunci când iese de la muncă se duce direct în curtea din spatele barului Einarsson, unde îi dau de băut.
Apoi Farder Coram o duse pe Lyra la cel mai bun croitor din oraş şi îi cumpără un set de haine groase adevărate. Cumpărară o pelerină din blană
de ren pentru că firul de păr din blana renului este gol în interior şi izolează
foarte bine, iar gluga era căptuşită cu blană de urs, pentru că aşa se poate scutura gheaţa care se formează când respiri. Au luat şi căptuşeli şi şosete de pus în bocancii din blană de ren tânăr şi mănuşi din mătase pe care să le poarte sub mănuşile groase din blană, cu un deget. Bocancii şi mănuşile erau făcute din blana de pe picioarele din faţă ale renului, pentru că este mult mai rezistentă, iar bocancii aveau talpă din piele de focă, pentru că
este tot atât de tare ca şi pielea de morsă, dar mai uşoară. În sfârşit, au cumpărat o pelerină impermeabilă care o acoperea din cap până-n picioare, făcută din intestin de focă semitransparent.
Cu tot acest echipament pe ea, şi cu fularul de mătase în jurul gâtului, o căciulă de lână trasă peste urechi şi gluga cea mare acoperindu-i capul îi era prea cald, dar aveau să meargă în regiuni mult mai reci decât aceasta.
John Faa supraveghease descărcarea navei şi era nerăbdător să afle despre cuvintele Consulului Vrăjitoarelor, dar şi mai nerăbdător să audă despre urs.
— O să mergem la el chiar în seara asta, spuse el. Ai mai vorbit vreodată
cu o creatură d’asta, Farder Coram?
— Da, da, m-am şi bătut cu unul cândva, noroc că nu eram singur, slavă
Domnului. Trebuie să fim gata să ne târguim cu el, John. O să ceară foarte mult, n-am nicio îndoială, şi o să fie morocănos şi va fi greu să discutăm cu el, dar trebuie să îl câştigăm de partea noastră.
— O, da, trebuie. Şi ce-aţi aflată dăspre vrăjitoarea asta a voastră?
