daimon şi nu puteam să-nţeleg cum ar putea să fie asta… Ce s-a întâmplat?

— Lyra, mi-e teamă să îţi spun asta după tot ce ai făcut, dar băieţelul acela a murit acum o oră. Nu se putea linişti, nu putea sta într-un loc; tot întreba de daimonul lui, unde este, dacă vine repede, şi toate astea; şi ţinea aşa de strâns la piept bucata aia de peşte, de parcă ar fi fost… Ah, nici nu pot să

vorbesc despre asta, copilă; dar până la urmă a închis ochii şi s-a liniştit şi atunci a fost prima dată când a arătat împăcat, pentru că era ca orice alt mort, cu daimonul dispărut în virtutea naturii. Au încercat să-i sape o groapă dar pământul e tare ca fierul. Aşa că John Faa a poruncit să se facă

un foc mare şi o să-l ardă, ca să nu rămână aici şi să fie mâncat de fiarele sălbatice. Copilă, ai făcut un lucru curajos şi un lucru bun şi sunt mândru de tine. Acum ştim de ce cruzimi teribile sunt capabili oamenii aceia, acum vedem mai clar ca niciodată datoria pe care o avem de îndeplinit. Ce trebuie să faci tu acuma este să te odihneşti şi să mănânci bine pentru că

aseară ai adormit prea repede ca să te refaci cum trebuie, iar la temperaturile astea trebuie să mănânci bine ca să te ţii pe picioare…

Se agita, împăturea blănurile la locul lor, strângea frânghiile din jurul săniei, trăgea hăţurile câinilor cu mâna, ca să le dezlege.

— Farder Coram, unde este băieţelul acum? L-au ars deja?

— Nu Lyra, este acolo, în spate.

— Vreau să mă duc să-l văd.

Nu-i putea refuza aceasta. Oricum văzuse ceva mult mai rău decât un mort, iar expresia de acum a băiatului ar putea chiar să o liniştească. Aşa că Lyra o porni voiniceşte prin zăpadă, cu Pantalaimon în formă de iepure polar sărind delicat la piciorul ei, pe lângă şirul de sănii, spre locul unde nişte oameni adunau o grămadă de lemne.

Trupul băiatului era întins sub o pătură cu carouri, lângă cărare.

Îngenunche şi ridică pătura cu mâinile în mănuşile cele groase. Un bărbat vru să o oprească dar ceilalţi îi făcură semn din cap s-o lase.

Pantalaimon se ghemui aproape de ea în timp ce Lyra se uită la sărmana faţă slăbită. Îşi scoase mâna din mănuşă şi îi atinse ochii. Erau reci ca marmura iar Farder Coram avusese dreptate; sărmanul micuţ, Tony Makarios acum nu era cu nimic diferit de orice altă fiinţă umană al cărei daimon plecase în moarte. Oh, dacă l-ar lua pe Pantalaimon de lângă ea! Îl luă şi îl îmbrăţişă atât de tare de parcă voia să-l închidă chiar în inima ei. Şi tot ce avea Tony era amărâta aia de bucată de peşte…

Unde era?

Trase pătura în jos. Dispăruse.

Într-un moment fu în picioare, iar ochii îi aruncau fulgere de furie către bărbaţii care stăteau în apropiere.

— Unde-i peştele lui?

Se opriră derutaţi, neştiind sigur ce voia să spună; deşi unii dintre daimonii lor ştiau şi se uitară unul la altul. Unul dintre bărbaţi începu să râdă

oarecum nesigur.

— Să nu-ndrăzneşti să râzi! O să-ţi scot plămânii din piept dacă îndrăzneşti să râzi de el! Asta-i tot ce avea şi el, săracul, singurul lucru de care să se agaţe, doar un peşte vechi şi uscat, asta-i tot ce avea ca daimon pe care să-l iubească şi cu care să fie bun. Cine i l-a luat? Unde este?

Pantalaimon îşi arăta colţii lui de leopard de zăpadă, la fel ca daimonul Lordului Asriel, dar Lyra nu văzu asta, totul pentru ea acum era în alb şi negru, era bine sau rău.

— Uşurel Lyra, zise un om. Uşor copile.

— Cine l-a luat? îl săgetă ea cu privirea din nou, iar gitanul se dădu un pas înapoi în faţa furiei ei dezlănţuite.

— N-am ştiut, spuse alt bărbat spăşit. N-am ştiut, am crezut doară că asta mânca el. L-am luată din mâna lui pen’c-am crezut că i-arăt mai mult respect aşa. Asta-i tot, Lyra.

— Şi unde e?

Omul răspunse încurcat

— Dac’am zisă că nu mai are nevoie de el, l-am loat ş’ l-am dat la câini.

Îmi cer ertare.

— Nu de iertarea mea ai nevoie, ci de a lui, spuse ea şi imediat se întoarse, îngenunche din nou şi îşi puse mâna pe obrajii ca gheaţa ai copilului mort.

Apoi îi veni o idee şi începu să se cotrobăie prin blănuri. Aerul rece o izbi în momentul în care îşi deschise hanoracul, dar în câteva secunde găsi ceea ce căuta; luă o monedă de aur din pungă, după care se înfofoli la loc.

— Îmi trebuie cuţitul tău, îi spuse ea omului care luase peştele, şi în momentul în care acesta i-l dădu, îl întrebă pe Pantalaimon:

— Cum o chema?

El înţelese, fireşte, şi spuse:

— Ratter.

Strânse moneda cât putu de tare în mănuşa stângă şi ţinând cuţitul ca pe un creion scrijeli, adânc, în aur numele daimonului pierdut.

— Sper că o să fii mulţumit aşa: să fii tratat la fel ca un învăţat de la Jordan, îi şopti ea băiatului mort şi trase de maxilar ca să îi poată pune moneda în gură. Era greu, dar în cele din urmă reuşi să-i şi închidă gura la loc.

Apoi îi dădu omului cuţitul, se întoarse şi merse înapoi spre Farder Coram, în semiîntunericul dimineţii.

Acesta îi dădu o cană cu supă direct de pe foc, pe care o sorbi cu poftă.

— Ce-o să facem cu vrăjitoarele-astea, Farder Coram? spuse ea. Mă întreb dacă vrăjitoarea ta era una dintre ele.

— Vrăjitoarea mea? N-aş merge cu vorbele chiar atât de departe, Lyra. Ar putea fi oricine. Sunt tot felul de probleme care apar în viaţa vrăjitoarelor, lucruri care nouă ne sunt invizibile; boli misterioase cărora le cad pradă, şi în faţa cărora noi dăm din umeri, motive de război mult peste puterea noastră de înţelegere; bucurii şi tristeţi legate de minuscule floricele ale plantelor din tundră… dar aş vrea să le fi putut vedea zburând Lyra. Aş

vrea să pot vedea o privelişte ca asta odată. Acum termină de băut supa aia.

Mai vrei? Mai avem şi nişte gogoşi în tigaie. Hai copilă, mănâncă, fiindcă

o să pornim la drum în curând.

Hrana o revigoră pe Lyra şi imediat gheaţa din sufletul ei începu să se topească. Împreună cu ceilalţi merse să vadă micuţul copil-pe-jumătate aşezat pe rugul lui funerar, lăsă capul în jos şi închise ochii când John Faa spuse rugăciunile. Apoi oamenii îl stropiră cu tărie de cărbune şi îi dădură

foc. Într-un moment totul se transformă într-o mare vâlvătaie.

Când fură siguri că arsese tot, porniră din nou la drum. Era o călătorie spectrală. Începu să ningă destul de devreme şi în curând lumea fu redusă

la umbrele cenuşii ale câinilor dinaintea săniilor, hârşâitul şi scârţâitul săniei, gerul muşcător şi marea învolburată de fulgi de zăpadă, puţin mai întunecaţi decât cerul şi puţin mai uşori decât pământul.

Câinii continuau să alerge prin toate acestea, cu cozile în sus şi scoţând aburi pe nări. Alergau spre Nord, tot mai spre Nord, în timp ce lumina palidă a lunii apărea şi dispărea şi semiîntunericul se înfăşură din nou în jurul lumii. Se opriră într-o adâncitură dintre dealuri să mănânce, să bea, să

se odihnească şi să stabilească locul în care se află. În timp ce John Faa vorbea cu Lee Scoresby despre felul în care ar putea folosi cel mai bine balonul, Lyra se gândi la spionul-zburător şi îl întrebă pe Farder Coram ce se întâmplase cu cutia de frunză de fumat în care îl închisese.

— Am pus-o bine, spuse el. E la fundul sacului cu unelte, da’ nu-i nimic de văzut. I-am sudat capacu’ pe vapor, aşa cum am spus c-o să fac. Nu ştim ce-o să facem cu el, ca să-ţi spun adevăru’, poate îl aruncăm într-o mină de foc, poate asta o să-l potolească. Dar nu trebuie să-ţi faci griji, Lyra. Atâta timp cât este la noi, tu eşti în siguranţă.