— Bună şmecherie. Oamenii sunt şocaţi când văd aşa ceva; nu le place să

se uite prea îndeaproape.

— În special învăţaţii, zise Lyra.

— Ei bine, tu ştii mai bine decât mine. Dar dacă ăla chiar era capul lui Grumman, pun pariu că nu l-au scalpat tătarii. Ei îşi scalpează doar duşmanii, nu şi pe ai lor, iar el era tătar prin adopţie.

Lyra se tot gândi la asta pe măsură ce înaintau. Simţea nişte curenţi puternici, plini de înţeles, care pluteau cu repeziciune în jurul ei: Coblerii şi cruzimea lor, frica de Praf, oraşul din Aurora, tatăl ei în Svalbard, mama ei… Şi ea unde era? Alethiometrul, vrăjitoarele care zburau spre nord. Şi sărmanul Tony Makarios; spionul-zburător mecanic, şi ciudatul mod de a se lupta al lui Iorek Byrnison…

Adormi. Şi cu fiecare oră ce trecea, se apropiau tot mai mult de Bolvangar.

Luminile din Bolvangar

Faptul că gitanii nu auziseră nimic despre doamna Coulter îi îngrijora pe Farder Coram şi pe John Faa mai mult decât o lăsau pe Lyra să vadă; dar ei nu aveau de unde să ştie că şi Lyra era îngrijorată. Ea se temea de doamna Coulter şi se gândea des la ea. Şi, în timp ce Lordul Asriel era acum „tata“, doamna Coulter nu era niciodată „mama“, şi motivul principal era daimonul doamnei Coulter, maimuţa aurie care îi dăduse lui Pantalaimon un puternic sentiment de ură şi dezgust şi care, simţea Lyra, îi violase secretele, în special cel al alethiometrului.

Şi era sigur că acum o urmăreau; ar fi fost o prostie să creadă altfel.

Dovada era spionul-zburător, cel puţin.

Dar când duşmanul lovi, acesta nu avu chipul doamnei Coulter. Gitanii planificaseră să se oprească pentru odihna câinilor, pentru a repara nişte sănii şi pregătirea armelor pentru asaltul asupra Bolvangarului. John Faa spera ca Lee Scoresby să găsească nişte gaz-de-pământ pentru a-şi umfla balonul mai mic (pentru că, pare-se că avea două) şi să meargă înainte să

spioneze terenul. Aeronautul urmărea starea vremii cu atenţia unui marinar şi, la un moment dat, spuse că va fi ceaţă şi bineînţeles, de îndată ce se

opriră se coborî peste ei o pâclă groasă. Lee Scoresby ştia că n-ar fi în stare să vadă nimic de sus aşa că trebui să se mulţumească cu verificarea echipamentelor, deşi toate erau într-o ordine meticuloasă. Apoi, fără niciun avertisment, o ploaie de săgeţi se abătu asupra lor din întuneric.

Trei gitani fură doborâţi imediat şi îşi dădură duhul atât de încet încât nimeni nu auzi nimic. Numai în momentul în care căzură inerţi printre hamurile câinilor sau se lăsară pe spate livizi, cei din imediata lor apropiere îşi dădură seama ce se întâmpla, şi atunci fu prea târziu, pentru că încă un nor de săgeţi se îndrepta spre ei. Câţiva se uitară în sus uluiţi, dar nu văzură

nimic, tot ce auzeau erau pocniturile rapide şi neregulate care veneau dinspre sănii în momentul în care săgeţile loveau lemnul, sau prelatele îngheţate.

Primul care şi-a venit în fire a fost John Faa, care a început să comande din centrul şirului de sănii. Mâinile îngheţate şi braţele amorţite ale oamenilor se grăbeau să le îndeplinească, în timp ce altă serie de săgeţi căzu din cer ca o ploaie cu picături de otravă.

Lyra se afla în spaţiu deschis şi săgeţile îi treceau pe deasupra capului.

Pantalaimon auzi înaintea ei, se făcu leopard şi o trânti la pământ, ca să o facă o ţintă mai puţin vizibilă. Ştergându-şi zăpada din ochi, ea se întoarse ca să încerce să vadă ce se întâmplă, pentru că semiîntunericul părea să fie plin de zgomot şi confuzie. Auzi un mormăit asurzitor şi scrâşnetul armurii lui Iorek Byrnison în timp ce sărea, aşa blindat, peste sănii şi se avânta în ceaţă, după care urmară ţipete, mârâituri, fâsâituri, horcăituri, lovituri nimicitoare, urlete de groază şi mugetul furiei ursului în timp ce răpunea duşmanii.

Dar cine erau duşmanii? Lyra nu văzuse încă nicio faţă. Gitanii se căţărau pe sănii ca să le apere dar asta (chiar şi Lyra putea să vadă) îi făcea ţinte sigure; iar flintele lor nu erau arme cu care să poţi trage uşor cu mâinile în mănuşi; auzise doar patru sau cinci împuşcături faţă de ploaia neîncetată de vâjâieli şi pocnete ale săgeţilor. Şi din ce în ce mai mulţi oameni cădeau în fiecare minut.

— O, John Faa! N-ai avut cum să prevezi asta, iar eu nu te-am ajutat!

Dar nu avu la dispoziţie mai mult de o secundă pentru a se gândi la asta pentru că se auzi o mârâitură puternică din partea lui Pantalaimon şi ceva –

alt daimon – se repezi la el şi îl dărâmă la pământ, tăindu-i Lyrei respiraţia; şi apoi simţi mâini târând-o, ridicând-o, înăbuşindu-i ţipetele cu mănuşi

murdare şi urât mirositoare, aruncând-o prin aer de la unul la altul şi apoi trântind-o din nou cu faţa în zăpadă: era ameţită, lovită, cu răsuflarea tăiată.

Braţele i-au fost strânse la spate până când au început să-i trosnească

umerii şi cineva i-a legat fedeleş încheieturile după care i-a aruncat o glugă

pe cap pentru a-i înăbuşi ţipetele, pentru că de ţipat ţipa, nu glumă, şi din toţi plămânii:

— Iorek! Iorek Byrnison! Ajută-mă!

Dar putea el oare să o audă? N-avea cum să ştie; era aruncată încolo şi-ncoace şi trântită pe o suprafaţă tare care apoi începu să se clatine şi să se zguduie: o sanie. Sunetele care ajungeau până la ea erau sălbatice şi confuze. Părea să fi auzit mugetul vocii lui Iorek Byrnison, dar era la mare depărtare şi apoi se simţi aruncată pe pământul tare, cu mâinile sucite, cu căluş în gură, hohotind de mânie şi frică. Auzi voci ciudate care vorbeau în jurul ei.

— Pan! gemu ea.

— Sunt aici, şşşt, o să te-ajut să respiri. Stai cuminte…

Lăbuţele lui de şoricel traseră încet, încet de glugă până când i se eliberă

gura iar ea înghiţi cu poftă aerul îngheţat.

— Cine sunt? şopti ea.

— Arată ca tătarii. Cred că l-au lovit pe John Faa.

— Nu…

— L-am văzut căzând. Dar trebuia să fi fost pregătit pentru un astfel de atac. Ştim doar, nu?

— Noi ar fi trebuit să-l ajutăm! Ar fi trebuit să stăm cu ochii pe alethiometru.

— Şşşt. Prefă-te că eşti inconştientă.

Se auzi şfichiuitul unui bici şi urletele câinilor de sanie. Din felul în care se zgâlţâia şi sărea, Lyra îşi putu da seama cu ce viteză mare mergeau şi, deşi încercă din răsputeri să audă zgomotele bătăliei, tot ce putu distinge era zgomotul izolat al unor focuri de armă undeva, la distanţă, iar apoi tot ce auzi fu scârţâitul zăpezii şi zgomotul paşilor câinilor.

— O să ne ducă la Cobleri, şopti ea.

Cuvântul despicat îi veni în minte. Simţi cum întreg corpul i se umple de o frică oribilă iar Pantalaimon se cuibări strâns la pieptul ei.

— O să mă lupt! spuse el.

— Şi eu. O să-i omor.

— Şi Iorek Byrnison, când o să afle. O să-i facă bucăţele pe toţi!

— Cât de departe suntem de Bolvangar?

Pan nu ştia dar fură de părere că erau la mai puţin de o zi de mers. După ce merseră atât de mult încât tot corpul o durea şi îi era amorţit, viteza parcă

se mai domoli puţin, iar cineva îi trase brutal gluga.

Lyra se uită în sus la o faţă asiatică lată, sub o glugă de blană, luminată de o lampă. Ochii negri aveau parcă în adânc un licăr de satisfacţie, în special când Pantalaimon se strecură afară din hanoracul Lyrei ca să-şi dezvelească dinţii lui de hermină într-un şuierat ameninţător. Daimonul omului, o lupoaică mare şi fioroasă, îşi arătă colţii spre Pantalaimon, dar acesta nu se clinti.

Omul o smuci pe Lyra şi o puse într-o poziţie şezândă, sprijinind-o de marginea săniei. Lyra continua să cadă într-o parte şi în alta pentru că

mâinile îi erau încă legate strâns la spate aşa că el, în loc să-i dezlege mâinile, îi legă şi picioarele cât de strâns putu.