— John, spuse Farder Coram, nu ştiu dacă tu simţi dar eu cred în adâncul sufletului că n-o să-i dea niciodată armura înapoi. Cu cât îl ţin mai mult, cu atât mai furios va fi când îşi va primi armura înapoi.
— Dar dacă îi dăm noi armura, o să vină cu noi şi n-o să-i mai deranjeze pe ei, spuse Lyra. Promit, Lord Faa.
— Şi cum o să facem noi asta?
— Ştiu unde este!
Urmă un moment de linişte în care toţi trei îşi dădură seama de prezenţa daimonului şi de privirea sa fixă aţintită asupra Lyrei. Toţi trei se întoarseră spre el, împreună cu daimonii lor, care până atunci se purtaseră
cu extremă politeţe şi evitaseră, cu modestie, să se uite la această creatură
singură, fără corpul ei.
— Nu veţi fi surprinşi să auziţi, spuse gâscanul, că alethiometrul este un alt motiv pentru care vrăjitoarele sunt interesate de tine, Lyra. Consulul nostru ne-a spus despre vizita ta de dimineaţă. Şi cred că Dr. Lanselius v-a spus despre urs, nu-i aşa?
— Da, aşa e, răspunse John Faa. Şi copila ş’ cu Farder Coram s-a dusă ei doi ca să vorbească cu el. Îndrăznesc să spun că ce spune Lyra este adevărat, da’ dacă încălcăm legea oamenilor ăstora nu facem altceva dăcât să intrăm în conflict cu ei, iară noi ce tre’ să facem e s-ajungem la Bolvangar, cu sau fără urs.
— Ah, dar nu l-ai văzut, John, spuse Farder Coram. Şi eu o cred pe Lyra.
Poate că putem să jurăm pe buna lui credinţă. Prezenţa lui ar putea schimba total situaţia.
— Ce credeţi, domnule? se adresă John Faa daimonului vrăjitoarei.
— Noi avem câteva înţelegeri cu urşii. Dorinţele lor sunt ciudate pentru noi, cum sunt şi ale noastre pentru ei. Dacă acest urs este un proscris, ar putea fi mai puţin de încredere decât se spune că sunt ceilalţi din neamul său. Trebuie să decideţi singuri.
— Da, o să ne hotărâm, spuse John Faa ferm. Dar acum, domnule, ne puteţi spune cum putem ajunge la Bolvangar de aici?
Daimonul-gâscan începu să explice. Vorbi despre văi şi dealuri, despre liziere şi tundră, despre orientare după stele. Lyra ascultă un timp şi apoi se lăsă pe spate, pe scaunul de pe punte, cu Pantalaimon înfăşurat în jurul gâtului şi se gândi la marea viziune pe care o adusese cu el daimonul-gâscan. Un pod între două lumi… Era mult mai minunat decât tot ce putea ea spera! Şi numai marele ei tată ar fi putut concepe aşa ceva. Imediat ce vor salva copiii, se va duce cu ursul la Svalbard şi îl va lua pe Lordul Asriel, alethiometrul îl va folosi ca să-l elibereze; şi o să construiască
podul împreună, şi va fi primul peste…
La un moment dat în noapte, Lord Faa trebuie să o fi cărat pe Lyra în cabina ei, pentru că acolo se trezi. Soarele palid se ridicase pe cer cât putuse de sus, la doar o palmă de orizont, deci Lyra gândi că trebuia să fie în jurul prânzului. În curând, pe măsură ce vor avansa înspre nord, nu va mai fi soare deloc.
Se îmbrăcă repede şi fugi pe punte însă acolo nu se întâmpla mai nimic.
Toate proviziile fuseseră descărcate, săniile şi haitele de câini fuseseră
închiriate şi aşteptau să pornească la drum; totul era gata dar nimic nu se
mişca. Majoritatea gitanilor stăteau într-o cafenea plină de fum, privind apa, mâncând prăjituri cu ghimbir şi bând cafea tare şi dulce la mesele lungi de lemn, sub zumzetul şi pocniturile unor lumini vechi anbarice.
— Unde-i Lord Faa? întrebă ea aşezându-se lângă Tony Costa şi prietenii lui. Şi Farder Coram? S-au dus să-i aducă armura ursului?
— Vorbesc cu Sysselman. Asta-i cuvântu’ lor pentru guvernator. Ş’-ai văzută tu ursu’ ăsta, Lyra?
— Da, spuse ea şi le povesti cu lux de amănunte. Şi cum vorbea, altcineva trase un scaun şi se alătură grupului de la masă.
— Deci ai vorbit cu bătrânul Iorek? spuse el.
Ea se uită surprinsă la noul venit. Era un bărbat înalt şi slab, cu o mustaţă
subţire, neagră, ochi înguşti, albaştri şi o expresie de distanţă şi amuzament sardonic întipărită pe faţă. Simţi pe loc ceva puternic pentru el, dar nu era sigură dacă era admiraţie sau era ură. Daimonul lui era o iepuroaică slabă
şi jigărită.
El întinse mâna iar ea o strânse cu reticenţă.
— Lee Scoresby, spuse el.
— Aeronautul! exclamă ea. Unde îţi este balonul? Pot să mă sui şi eu în el?
— Acum este împachetat, domnişoară. Dumneata trebuie să fii faimoasa Lyra. Cum te-ai înţeles cu Iorek Byrnison?
— Îl cunoşti?
— Am luptat alături de el în campania din Tungusk. Ce naiba, îl ştiu pe Iorek de ani de zile. Urşii sunt oricum nişte creaturi dificile, dar el este, fără îndoială, o problemă şi mai mare. Domnilor, are cineva chef să joace Hazard? În mâna lui apăru deodată, ca din senin, un pachet de cărţi. Le amestecă cu zgomot.
— Aşa, am auzit ce tare e poporul vostru la cărţi, spunea Lee Scoresby, tăind şi amestecând cărţile fără oprire cu o mână iar cu cealaltă pescuindu-şi o ţigară din buzunarul de la piept. Şi eu credeam că n-o să aveţi nimic împotrivă să-i daţi unui biet călător texan şansa de a se întrece cu priceperea şi avântul vostru pe câmpul de bătaie cu cărţi de joc. Ei, ce spuneţi, domnilor?
Gitanii se mândreau cu priceperea cu care mânuiau cărţile şi câţiva bărbaţi se uitară interesaţi şi îşi traseră scaunele. În timp ce discutau cu Lee Scoresby ce să joace şi care erau mizele, daimonul lui îşi mişcă urechile
spre Pantalaimon, care înţelese şi sări uşor alături de ea, în formă de veveriţă.
Iepuroaica vorbea şi pentru urechile Lyrei, bineînţeles, iar Lyra o auzi spunând încet:
— Mergi direct la urs şi spune-i direct. Îndată ce vor afla ce se întâmplă îi vor muta armura în alt loc.
Lyra se ridică, luându-şi cu ea prăjitura cu ghimbir, şi nimeni nu băgă de seamă; Lee Scoresby împărţea deja cărţile şi toţi ochii suspicioşi erau îndreptaţi asupra mâinilor lui.
