— La mama ciorilor. Nu ne spun.

— De obicei aduc mai mulţi copii o dată.

— Ce fac? reuşi să întrebe Lyra, încercând să-şi adune minţile amorţite, în timp ce Pantalaimon se agita şi el să se trezească.

— Nu ştim, spuse fetiţa care vorbea cel mai mult. Era o fetiţă înaltă cu părul roşcat şi cu mişcări rapide şi sacadate şi un puternic accent londonez.

Ne fac un fel de teste, ne măsoară, şi toate astea…

— Măsoară Praful, spuse o altă fetiţă, prietenoasă, plinuţă şi cu părul negru.

— Nu ştii tu, spuse prima fetiţă.

— Ba da, spuse a treia, care arăta ca un copil supus, strângându-si la piept daimonul iepure. I-am auzit vorbind.

— Apoi ne iau unul câte unul şi asta-i tot ce ştim. Nimeni nu se mai întoarce, spuse roşcata.

— Ştii, e băiatul ăsta, spuse fata plinuţă, el crede…

— Nu-i spune! zise roşcata. Nu încă.

— Sunt şi băieţi aici?

— Ahă. Suntem mulţi. Cred că vreo treizeci.

— Ba, mai mult decât atât zise fetiţa plinuţă. Cred că spre patruzeci.

— Numai că ne tot iau, spuse roşcata. De obicei la început aduc un grup întreg şi pe urmă suntem mulţi, aşa, şi pe urmă dispar unul câte unul.

— Sunt Cobleri, spuse fetiţa plinuţă. Ai auzit de Cobleri. Ne era la toţi frică de ei până când am fost prinşi…

Lyra devenea din ce în ce mai conştientă. Daimonii celorlalte fetiţe, în afară de iepure stăteau aproape şi ascultau la uşă şi toate vorbeau numai în şoaptă. Lyra le întrebă cum le cheamă. Roşcata era Annie, bruneta plinuţă

era Bella iar cea slabă era Martha. Nu ştiau numele băieţilor pentru că cele două sexe erau separate în majoritatea timpului. Nu fuseseră tratate rău.

— E binişor pe-aici, spuse Bella, nu prea ai mare lucru de făcut în afară de faptul că ne dau teste şi ne pun să facem exerciţii şi apoi ne măsoară şi ne iau temperatura şi toate astea. E cam plictisitor, zău.

— În afară de dăţile când vine doamna Coulter, spuse Annie.

Lyra trebui să se forţeze să nu ţipe iar Pantalaimon flutură din aripi atât de puternic încât celelalte fetiţe îl observară.

— Are emoţii, spuse Lyra şi îl mângâie. Trebuie să ne fi dat nişte pastile de dormit, aşa cum aţi spus, pentru că suntem amândoi somnoroşi. Cine este doamna Coulter?

— Este cea care ne-a prins, pe majoritatea, mă rog, spuse Martha. Toţi ceilalţi copii vorbesc despre ea. Când vine, ştii că sigur o să dispară din copii.

— Îi place să-i privească pe copii când sunt luaţi, îi place să se uite la ce ne fac. Băiatul ăsta, Simon, crede că ne omoară şi că doamna Coulter se uită.

— Ne omoară? spuse Lyra zguduindu-se.

— Cred că aşa trebuie să facă. Fin’că nimeni nu se mai întoarce.

— Şi tot au ceva şi cu daimonii, spuse Bella. Îi cântăresc şi îi măsoară şi astea…

— Vă ating daimonii voştri?

— Nu! Doamne! Pun cântare şi aparate de măsurat iar daimonii trebuie să

se suie pe ele şi să se schimbe şi apoi scriu tot felul de chestii pe mapele alea şi fac poze. Şi te pun în dulapul ăsta şi măsoară Praful tot timpul, nu se opresc niciodată să măsoare Praful.

— Ce praf? spuse Lyra.

— Nu ştim, spuse Annie. Ceva din spaţiu. Nu praf din ăsta, adevărat. Dacă

n-ai Praf e bine. Dar toată lumea face Praf până la urmă.

— Ştii ce l-am auzit o dată pe Simon că zicea? spuse Bella. Zicea că tătarii îşi fac găuri în cap ca să lase să intre Praful.

— Da, de parcă el ar şti, făcu Annie cu dispreţ. Cred că o s-o întreb pe doamna Coulter când vine.

— Ba n-o să ai curaj! zise Martha cu admiraţie.

— Ba da!

— Când vine? întrebă Lyra.

— Poimâine, spuse Annie.

O transpiraţie rece, de groază, umplu spatele Lyrei, iar Pantalaimon se târî foarte aproape de ea. Avea doar o zi în care trebuia să îl găsească pe Roger şi să descopere tot ce putea despre locul acesta şi apoi ori să evadeze, ori să

fie salvată; şi dacă toţi gitanii fuseseră omorâţi, cine îi va ajuta pe copii să

supravieţuiască în sălbăticia îngheţată?

Celelalte fetiţe continuară să vorbească dar Lyra şi Pantalaimon se cuibăriră amândoi adânc în pat şi încercară să se încălzească, conştienţi de faptul că la sute de mile depărtare, de jur împrejurul patului lor nu era nimic altceva decât teroare.

Cuştile cu daimoni

Lyrei nu-i stătea în fire să cadă pe gânduri; era un temperament sangvin şi practic şi în plus de asta, nu avea prea multă imaginaţie. Nicio persoană cu multă imaginaţie nu ar fi crezut serios că era posibil să vină aici şi să-l salveze pe prietenul ei Roger, sau, dacă s-ar fi gândit la asta, un copil cu imaginaţie ar fi inventat imediat nişte căi prin care să fie imposibil. Dacă

eşti mincinos experimentat nu înseamnă neapărat că trebuie să ai o imaginaţie bogată. Mulţi mincinoşi de primă clasă nu au deloc imaginaţie; asta e ceea ce le conferă minciunilor lor un aer atât de puternic de autenticitate.

Acum că era în mâinile Comitetului de Oblaţii, Lyra nu se lăsă cuprinsă de teroare şi disperare gândindu-se la ceea ce se întâmplase cu gitanii. Toţi erau luptători foarte buni şi chiar dacă Pantalaimon a spus că l-a văzut pe John Faa rănit, poate că s-a înşelat; sau, dacă nu s-a înşelat, poate că nu a fost rănit rău. Era pur şi simplu un mare ghinion că picase în mâinile samoyezilor, dar gitanii vor veni în curând să o salveze iar dacă ei nu vor putea, nimic nu îl va putea opri pe Iorek Byrnison să vină şi să o ia de acolo, şi apoi vor zbura cu balonul lui Lee Scoresby până la Svalbard şi îl vor salva pe Lordul Asriel.

În mintea ei, situaţia se reducea exact la aceste acţiuni.

Aşa că în dimineaţa următoare, când se trezi în dormitor, era curioasă şi gata să ţină piept tuturor surprizelor pe care le va aduce ziua.

Şi abia aştepta să-l vadă pe Roger şi, mai ales, să-l vadă ea înainte de a o vedea el.