— Sunt soldaţi în sat? o întrebă el pe Lyra. O să am nevoie de armură? O
să fim mai rapizi fără ea.
— Nu spuse ea. Sunt sigură de asta, Iorek. Îţi mulţumesc Lord Faa şi promit că o să fac doar aşa cum mi-ai spus.
Tony Costa îi dădu o fâşie de pastramă de focă de mestecat şi, cu Pantalaimon sub formă de şoricel ghemuit în glugă, Lyra urcă pe spinarea marelui urs, apucându-se cu mănuşile de blana lui şi cuprinzându-i spatele musculos între genunchi. Blana era uimitor de groasă, şi sentimentul de imensă putere pe care îl simţi Lyra când se sui pe el era copleşitor. Ca şi cum ea nu ar fi cântărit nici cât un fulg, el se întoarse şi porni în salturi lungi şi legănate, înaintând ca vântul direct spre creastă, după care intră în desişul de copaci.
Lyrei îi luă ceva timp până să se obişnuiască cu mişcarea, dar după aceea fu cuprinsă de-o bucurie nebună. Călărea un urs! Iar Aurora plutea şi se avânta deasupra capetelor lor în arce şi bucle de aur şi de jur împrejur nu era decât gerul arctic şi imensa linişte a Nordului.
Labele lui Iorek Byrnison aproape că nu făceau niciun zgomot când înaintau pe zăpadă. Copacii erau subţiri şi piperniciţi pentru că se aflau la marginea tundrei iar pe potecă erau rugi şi boscheţi cioturoşi. Ursul trecu prin ei de parcă erau pânze de păianjen.
Urcară creasta printre petice de rocă neagră şi gheaţă şi curând dispărură
din orizontul celor din spatele lor. Lyra voia să vorbească cu ursul; dacă ar fi fost uman, deja ar fi fost prietenă la cataramă cu el, dar el era atât de ciudat şi de sălbatic încât se simţi timidă pentru întâia dată în viaţa ei.
Acum sălta legănat, cu picioarele lui mari şi puternice avântându-se fără
oboseală înainte, iar Lyra se lăsă în voia mişcării şi nu spuse nimic. Poate că el prefera aşa, se gândi ea; probabil că pare un pui mic şi enervant, care trăncăneşte neîncetat numai aiureli şi abia a trecut de faza de mers de-a buşilea, în ochii unui urs cu armură.
Se gândise la ea de foarte puţine ori înainte şi găsise experienţa interesantă
dar inconfortabilă; foarte asemănătoare, de altfel, cu călăritul ursului. Iorek Byrnison păşea rapid, mişcându-şi ambele picioare de pe o parte a corpului în acelaşi timp şi clătinându-se foarte mult dintr-o parte în alta, într-un ritm constant. Lyra descoperi că era imposibil doar să stea: trebuia să călărească
activ.
Mergeau de o oră sau mai bine iar Lyra era amorţită şi o dureau toate oasele dar era fericită până în cel mai adânc colţ al sufletului, când Iorek Byrnison încetini şi se opri.
— Uită-te în sus, spuse el.
Lyra îşi ridică ochii şi trebui să îi şteargă cu dosul palmei pentru că îi era atât de frig încât îi curgeau lacrimile şi avea ochii înceţoşaţi. Când putu să
vadă clar rămase cu gura căscată la priveliştea de pe cer. Aurora pălise întrun tremur de lumină pală dar stelele străluceau ca diamantele, şi pe tot cuprinsul bolţii încărcate de licăririle stelelor, mii şi mii de minuscule forme negre zburau dinspre sud şi est spre nord.
— Sunt păsări? întrebă ea.
— Sunt vrăjitoare, spuse ursul.
— Vrăjitoare! Ce fac?
— Zboară ca să meargă la război, poate. N-am mai văzut niciodată atât de multe la un loc.
— Cunoşti vreo vrăjitoare, Iorek?
— Am slujit unora. Şi m-am şi bătut cu altele. Asta este o privelişte care o să-l înspăimânte pe Lord Faa. Dacă zboară spre ajutorul duşmanilor voştri, ar trebui să vă fie frică.
— Lui Lord Faa nu o să-i fie frică. Ţie nu ţi-e frică, nu-i aşa?
— Încă nu. Atunci când îmi va fi, o s-o stăpânesc. Dar mai bine i-am spune lui Lord Faa despre vrăjitoare pentru că oamenii poate că nu le-au văzut.
Păşi mai încet iar ea continuă să urmărească cerul până când ochii i se umplură din nou cu lacrimi din cauza gerului, şi nu vedea niciun sfârşit al şirului de vrăjitoare care zburau spre nord.
În final Iorek Byrnison se opri şi spuse:
— Uite satul.
Se uitau în jos, pe o pantă întreruptă şi accidentată, spre un pâlc de construcţii din lemn lângă o întindere de zăpadă absolut plată, pe care Lyra o luă drept un lac îngheţat. Un debarcader de lemn îi demonstră că avea dreptate. Nu mai aveau mai mult de cinci minute până acolo.
— Ce vrei să faci? întrebă ursul.
Lyra se lăsă să alunece de pe spatele lui şi descoperi că îi vine foarte greu să stea în picioare. Faţa îi era amorţită de ger şi picioarele îi tremurau dar se agăţă de blana lui şi tropăi din picioare până când se simţi mai în putere.
— E un copil sau o fantomă sau ceva în satul ăsta, spuse ea, sau poate alături, nu ştiu sigur. Vreau să mă duc să îl găsesc şi să-l aduc la Lord Faa şi la ceilalţi, dacă pot. Eu am crezut că este vorba de o fantomă dar poate că cititorul de simboluri îmi spune ceva ce eu nu înţeleg.
— Dacă este afară, spuse ursul, atunci ar fi bine să aibă şi un acoperiş
deasupra capului.
— Nu cred că este mort… adăugă Lyra, dar nu era defel sigură.
Alethiometrul indicase ceva ciudat şi nenatural, ceva înfricoşător. Dar cine era ea? Fiica Lordului Asriel. Şi cine era sub comanda ei? Un urs puternic.
Cum ar putea ea acum să trădeze, cel mai mic semn de frică?
— Să mergem să vedem, spuse ea.
Încălecă din nou pe spinarea lui iar el pomi în jos, pe panta denivelată, mergând mai încet şi fără să se mai balanseze atât de tare. Câinii din sat îi mirosiră sau auziră venind şi începură să urle înfricoşător, iar renii din ţarc începură să se agite speriaţi, cu coarnele lovindu-se între ele ca nişte beţe uscate. În aerul îngheţat, orice mişcare se putea auzi de la mile depărtare.
Cum ajunseră la primele case, Lyra se uită în dreapta şi în stânga, încercând să pătrundă întunericul pentru că Aurora pălea iar lumina soarelui era încă departe de a răsări. Ici şi colo câte o luminiţă licărea sub un acoperiş îngreunat de zăpadă, iar Lyra avu impresia că vede feţe palide în spatele unor ferestre, şi îşi imagină ce uimiţi trebuie să fi fost oamenii aceia să vadă un copil călărind un mare urs alb.
