Aşa că Lyra se agăţă de Pantalaimon iar capul i se învârtea şi îi era din ce în ce mai rău şi, cât de rece era noaptea, o transpiraţie greţoasă îi acoperi corpul cu ceva şi mai rece.
— Ratter, spuse băiatul. Ai adus-o pe Ratter a mea?
Lyra nu avu niciun dubiu ce voia să spună băiatul.
— Nu, spuse ea cu o voce fragilă şi speriată, aşa cum era toată fiinţa ei în acel moment. Apoi: Cum te cheamă?
— Tony Makarios, răspunse el. Unde-i Ratter?
— Nu ştiu… începu ea, şi înghiţi tare ca să îşi stăpânească greaţa.
Coblerii… dar nu putu să termine. Trebui să iasă afară din magazie să stea puţin singură în zăpadă, numai că, bineînţeles, nu era singură, nu era niciodată singură pentru că Pantalaimon era întotdeauna acolo. Oh, să fii tăiat de daimonul tău cum fusese băieţelul ăsta despărţit de Ratter a lui! Cel mai rău lucru din lume! Se trezi că plânge în hohote, Pantalaimon se smiorcăia şi el şi amândoi fură cuprinşi de o milă fierbinte, o durere şi o părere de rău atât de adâncă pentru acea jumătate-de-băiat.
Apoi se ridică din nou în picioare.
— Haide, îl chemă ea cu voce tremurătoare, hai Tony, vino afară. O să te luăm cu noi şi te ducem într-un loc unde o să fii în siguranţă.
Se auziră câteva zgomote din magazia de peşte iar băiatul apăru în uşă
strângând încă la piept peştele lui uscat. Era îmbrăcat cu haine groase lungi, un hanorac căptuşit cu mătase de cărbune şi cizme de blană, dar arătau ca la mâna a doua şi nu-i veneau prea bine. În lumina care venea de la Auroră şi de la pământul acoperit de zăpadă băiatul arăta şi mai pierdut şi demn de milă decât la început, ghemuindu-se în lumina lanternei lângă
rafturile cu peşte.
Săteanul care adusese lanterna se retrăsese la câţiva metri şi le strigă.
Iorek Byrnison interpretă:
— Zice că trebuie să plăteşti pentru peştele ăla.
Lyrei aproape că îi veni să-i spună ursului să-l omoare pe loc, dar spuse:
— Luăm copilul de aici. Îşi pot permite să ne dea un peşte ca plată pentru asta.
Ursul vorbi. Omul mormăi ceva dar nu se certă. Lyra îi lăsă lanterna jos, în zăpadă, şi luă de mână jumătatea-de-băiat să-l ducă la urs. Veni fără să se opună, în întregime supus, fără nicio speranţă, fără să arate vreun sentiment de surpriză sau teamă în faţa sălbaticei creaturi albe care stătea atât de aproape, iar când Lyra îl ajută să se urce pe spatele lui Iorek, tot ce putu să
spună fu:
— Nu ştiu unde-i Ratter a mea.
— Nici noi nu ştim, Tony, spuse ea. Dar o să… o să-i pedepsim pe Cobleri. O… o să facem asta, promit. Iorek, nu e nicio problemă dacă stau şi eu aici sus?
— Armura mea cântăreşte mult mai mult decât copiii, spuse el.
Aşa că se sui şi ea în spatele lui Tony şi îl făcu să se agaţe de blana lungă şi tare, iar Pantalaimon stătea în gluga ei, cald şi aproape de inima ei şi era plin de milă. Lyra ştia că primul impuls al lui Pantalaimon fusese să se întindă şi să se cuibărească în braţele jumătăţii-de-băiat, să-l lingă şi să-l alinte aşa cum ar fi făcut propriul lui daimon; dar marele tabu te împiedica, bineînţeles, să faci aşa ceva.
Trecură prin sat, spre creastă; feţele sătenilor erau pline de oroare şi de un fel de uşurare înfricoşată văzând că acea creatură hidos mutilată este luată
de către o fetiţă şi un urs alb.
În inima Lyrei repulsia se lupta cu compasiunea, şi compasiunea câştigă.
Îşi puse braţul în jurul făpturii firave ca să-l ţină în siguranţă. Călătoria înapoi spre tabăra principală fuse mai rece, mai grea şi mai întunecoasă dar păru, cu toate acestea, să treacă mai repede. Iorek Byrnison era neobosit, iar Lyra învăţase să călărească automat, aşa că nu mai era în pericol de a cădea la fiecare pas. Corpul rece din braţele ei era atât de uşor, era facil de manevrat dar inert; stătea îngheţat în timp ce ursul se mişca, aşa că într-un fel era şi dificil.
Din când în când jumătatea-de-băiat mai vorbea.
— Ce-ai spus? întreba Lyra.
— Am spus, o să ştie să vie şi ea să mă găsească unde sunt?
— Da, o să ştie, o să te găsească, şi noi o s-o găsim pe ea. Ţin-te bine acum, Tony. Nu mai avem mult de aici.
Ursul sălta înainte. Lyra nici nu îşi dădu seama cât de obosită era până
când nu îi ajunse din urmă pe gitani. Săniile se opriseră pentru a se odihni câinii; apoi apărură toţi deodată: Farder Coram, Lord Faa, Lee Scoresby, toţi sărind să îi întâmpine şi să îi ajute şi apoi dându-se înapoi încremeniţi când văzură cealaltă formă care era cu Lyra. Era atât de amorţită încât nu-şi putea nici măcar descleşta mâinile de pe corpul lui iar John Faa însuşi trebui să tragă de ei şi să-i despartă uşor şi să o ridice pe Lyra de pe urs.
— Dumnezeule, ce-i asta? întrebă el. Lyra, copile, ce-ai găsit?
— Îl cheamă Tony, bâgui ea printre buzele îngheţate. Şi i-au tăiat daimonul. Asta fac Coblerii.
Oamenii se dară înapoi înfricoşaţi; dar ursul vorbi, spre surprinderea obosită al Lyrei, certându-i.
— Ruşine să vă fie! Gândiţi-vă ce a făcut acest copil! Poate că nu aveţi mai mult curaj dar ar trebui măcar să vă fie ruşine să arătaţi că aveţi mai puţin.
— Ai dreptate Iorek Byrnison, spuse John Faa şi se întoarse să dea ordine:
— Înteţiţi focu’ ăla şi încălziţi neşte supă pentru copilu’ ăsta. Pentru amândoi copiii. Farder Coram adăpostu’ tău este făcut?
— Este, John, adu-o aici şi o s-o încălzim…
