se întoarcă şi să scruteze cerul căutând forma zepelinului al cărui motor cu gaz se auzea clar în aerul îngheţat.

Singurul noroc era că venea din direcţia opusă celei în care zburaseră

daimonii. Dar aceasta era singura uşurare. Foarte curând zepelinul începu să se zărească şi un freamăt străbătu mulţimea. Forma sa alungită şi netedă

pluti peste bulevardul de lumini, iar reflectoarele lui te orbeau din cabina de sub corpul principal.

Pilotul reduse viteza şi începu activitatea complexă de ajustare a înălţimii.

Lyra realiză la ce folosea pilonul solid de metal: bineînţeles, era un stâlp de acostare. În vreme ce adulţii încercau să-i împingă pe copii cât mai repede înăuntru, aceştia toţi privind înapoi şi arătând cu degetul spre zepelin, echipajul ridică scările şi se pregăti să lege cablurile de acostare. Motoarele făceau un zgomot infernal iar zăpada se ridica în vârtejuri în timp ce feţele pasagerilor începură să se vadă la ferestrele cabinelor.

Lyra se uită: nu era nicio îndoială. Pantalaimon se împinse în ea, se făcu pisică sălbatică şi sâsâi cu ură pentru că cea care se uita curioasă în jos era frumoasa doamnă Coulter cu maimuţoiul ei auriu în braţe.

Ghilotina de argint

Lyra îşi ascunse faţa imediat sub gluga mare de blană şi încercă să se piardă cât mai repede în îmbulzeala care se formase la uşă. Va avea destul timp mai târziu să se gândească ce să spună când vor fi faţă în faţă: mai întâi avea de rezolvat o altă problemă – cum să îşi ascundă blănurile într-un loc de unde putea să le ia fără să ceară vreo permisiune.

Dar din fericire, înăuntru domnea o aşa de mare dezordine, cu adulţii încercând să domolească hărmălaia şi să-i împingă repede pe copii înăuntru pentru a lăsa loc de trecere pentru pasagerii din zepelin, încât nimeni nu era foarte atent la ce făceau copiii. Lyra îşi scoase repede hanoracul, pantalonii şi cizmele, le legă într-o bocceluţă cât mai strânsă şi îşi făcu loc printre copii, grăbindu-se spre dormitor.

Foarte repede, trase un dulăpior spre colţ, se sui pe el şi împinse tavanul.

Placa se ridică, aşa cum spusese Roger, iar ea aruncă îmbrăcămintea şi

cizmele în spaţiul de acolo. După ce se mai gândi un moment, luă

alethiometrul din pungă şi îl ascunse în cel mai adânc buzunar al hanoracului, după care îl aruncă şi pe acesta înăuntru.

Sări jos, împinse dulăpiorul înapoi şi îi şopti lui Pantalaimon:

— Trebuie să ne prefacem că suntem proşti până când ea o să ne vadă şi apoi să spunem că am fost răpiţi. Şi nimic despre gitani sau, mai ales, despre Iorek Byrnison.

Pentru că acum Lyra îşi dădea seama că toată frica din sufletul şi mintea ei era atrasă de doamna Coulter aşa cum acul unei busole este atras de Nord.

Tuturor celorlalte lucruri pe care le văzuse, chiar şi cruzimii hidoase a interciziei, le putea face faţă; era destul de puternică. Dar gândul la faţa aceea dulce şi vocea blândă, imaginea maimuţei aurii jucăuşe era de-ajuns să îi întoarcă stomacul pe dos şi să îi taie picioarele.

Dar vin gitanii. Gândeşte-te la asta. Gândeşte-te la Iorek Byrnison. Şi nu te da de gol, îşi spuse ea şi o luă înapoi spre cantina dinspre care venea foarte mult zgomot.

Copiii se aşezau la coadă pentru a primi câte o băutură caldă, unii dintre ei încă îmbrăcaţi cu hanoracele din mătase de cărbune. Toate discuţiile se învârteau în jurul zepelinului şi pasagerului acestuia.

— Ea era – cu daimonul ei, maimuţoiul…

— Tot ea te-a luat şi pe tine?

— Mi-a zis c-o să-i scrie lu’ mami şi lu’ tati şi sunt sigur că n-a scris nimic…

— Nu ne-a spus niciodată despre copiii omorâţi. N-a spus niciodată

nimica.

— Maimoţoiu’ ăla, e cel mai rău –a prins-o pe Rarossa mea şi aproape că a omorât-o – am simţit toată slăbiciunea şi răul ăla…

Erau cu toţii la fel de speriaţi ca şi Lyra. O găsi pe Annie şi pe ceilalţi şi se aşeză.

— Fiţi atente, spuse ea, sunteţi în stare să ţineţi un secret?

— Da!

Cele trei fetiţe se întoarseră spre ea îmbujorate, aşteptând emoţionate.

— Am un plan ca să evadăm, spuse Lyra încet. Vin nişte oameni să ne ia de aici, aţi înţeles, şi o să fie aici cam într-o zi. Sau poate chiar mai devreme. Ce tre’ să facem noi e să fim gata imediat ce se dă semnalul şi să

ne luăm hainele groase imediat şi să fugim afară. Fără să pierdeţi timpul

niciun pic. Trebuie doar să fugiţi. Numai că dacă nu vă luaţi hanoracele şi cizmele şi tot ce trebuie pe voi, o să muriţi de frig.

— Ce semnal? întrebă Annie.

— Alarma de incendiu, ca în după-masa asta. E organizat totul. Toţi copiii tre’ să ştie şi niciun adult. Şi în niciun caz, ea.

Ochii le străluceau de speranţă şi emoţie. Iar mesajul era dat mai departe, de la unul la altul, în toată cantina. Lyra îşi dădea seama că atmosfera se schimbase. Afară copiii fuseseră energici şi dornici să se joace; apoi, când au văzut-o pe doamna Coulter, păreau să fi fost cuprinşi de o frică isterică, dar acum se părea că starea lor căpătase un sens şi păreau stăpâni pe sine şi calmi. Lyra se minună ce efect puternic putea să aibă speranţa.

Urmări cu atenţie prin uşa întredeschisă ce se întâmpla afară, dar cu ochii în patru, gata să se pitească oricând, pentru că se auzeau venind voci de adulţi, şi apoi chiar doamna Coulter în persoană îşi făcu apariţia pentru câteva secunde uitându-se înăuntru şi zâmbind la copiii fericiţi care îşi beau laptele cald şi îşi mâncau prăjiturică, care stăteau la căldurică şi erau atât de bine hrăniţi. Un fior trecu aproape instantaneu prin toată cantina: toţi copiii încremeniră şi se uitară la ea.

Doamna Coulter zâmbi şi trecu mai departe fără niciun cuvânt. Încet, încet, gălăgia se înteţi din nou.

Lyra spuse:

— Unde se duc să vorbească?

— Probabil că în sala de conferinţe, spuse Annie. Ne-au dus şi pe noi acolo, o dată, adăugă ea, referindu-se la ea şi la daimonul ei. Erau acolo aproape douăzeci de oameni mari şi unul dintre ei ţinea o prelegere şi eu a trebuit să stau acolo şi să fac ce îmi spunea, adică să văd cât de mult putea Kyrillion să se îndepărteze de mine şi pe urmă m-au hipnotizat şi mi-au făcut alte lucruri… Este o cameră mare cu multe scaune şi mese şi un podium. Este în spatele biroului de la intrare. Hm, sunt sigură că ei o să

pretindă că exerciţiul de incendiu s-a desfăşurat cum trebuie. Sunt sigură că

le e frică de ea, la fel cum ne e şi nouă…

Tot restul zilei, Lyra stătu cu celelalte fete urmărind totul cu atenţie, vorbind puţin, încercând să nu iasă în evidenţă. A trebuit să facă exerciţii, să coasă, apoi a venit cina, joaca din sală, o cameră mare şi ponosită cu jocuri mecanice, câteva cărţi jerpelite şi o masă de tenis. La un moment dat, Lyra şi ceilalţi copii îşi dădură seama că ceva se întâmpla; era parcă un

fel de stare de urgenţă. Adulţii se agitau în toate părţile sau stăteau în grupuri şi vorbeau aprins. Lyra ghici că descoperiseră cuştile daimonilor şi probabil, se întrebau cum s-a întâmplat.

Dar nu o văzu pe doamna Coulter, ceea ce era o mare uşurare. Când veni timpul să meargă la culcare ştiu că trebuia să le spună şi fetelor secretul.

— Auziţi, întrebă ea, vin în dormitor noaptea ca să verifice dacă dormim?

— Intră şi se uită doar o dată, spuse Bella. Plimbă raza unei lanterne de jur împrejur, dar nu se uită cu atenţie.

— Bun. Fin’că io mă duc să mă uit. E un spaţiu prin tavan, pe care mi l-a arătat băiatu’ ăsta…

Explică ea, dar până să termine, Annie spuse: