Fetiţa blondă se ridică tremurând. Daimonul ei veveriţă i se strânse la piept.

— Da, domnule? spuse ea, cu o voce abia auzită.

— Termină-ţi băutura şi vino cu sora Clara, spuse el. Iar restul, hai, fugiţi la orele voastre.

Ascultători, copiii îşi lăsară cănile pe căruciorul de inox, părăsind locul în linişte. Niciunul nu se uită la Bridget Meginn cu excepţia Lyrei, care văzu faţa micuţei blonde: era lividă.

Restul dimineţii respective se scurse cu lecţii şi exerciţii. La Staţie era şi o mică sală de gimnastică, pentru că era greu să faci exerciţii afară, în timpul lungii nopţi polare, şi fiecare grup de copii se jucau pe rând, în sală, sub supravegherea atentă a unei surori. Trebuiau să formeze echipe şi să arunce mingea. La început Lyra, care în viaţa ei nu mai jucase aşa ceva, se simţi un pic pierdută pentru că nu ştia ce să facă. Dar avea o constituţie atletică, era rapidă şi un caracter de lider înnăscut aşa că, în scurt timp, descoperi că

îi place chiar destul de mult. Strigătele copiilor, ţipetele şi huiduielile daimonilor umpleau sala şi, destul de repede, făcură să dispară gândurile înfricoşătoare şi rele, ceea ce, bineînţeles, era exact lucrul pe care trebuia să-l facă exerciţiul.

La prânz, când copiii stăteau din nou la coadă în cantină, Lyra îl simţi pe Pantalaimon cum scoate un mic chiuit în semn de recunoaştere, şi se întoarse; chiar în spatele ei era Billy Costa.

— Roger mi-a spus că eşti aicea; bâigui el.

— O să vină fratele tău şi cu John Faa şi cu tabăra întreagă de gitani. O să

vină să te ia acasă.

Aproape că scoase un strigăt de bucurie, dar îl înăbuşi cu un tuşit.

— Şi tre’ să-mi zici Lizzie, îi spuse Lyra, niciodată Lyra, ai auzit? Şi tre’

neapărat să-mi spui tot ce ştii, clar?

Se aşezară la aceeaşi masă cu Roger şi Billy. Era mai uşor în timpul prânzului, când copiii stăteau mai mult la masă şi la coadă iar ghişeul de la bucătărie era tot timpul aglomerat. În zgomotul cuţitelor, furculiţelor şi farfuriilor, Billy şi Roger îi spuseră amândoi tot ce ştiau. Billy auzise de la o soră că toţi copiii care făcuseră operaţia erau duşi în nişte cămine, undeva mai spre sud, ceea ce explica într-un fel cum ajunsese Tony Makarios să

bântuie prin sălbăticie. Dar Roger avea să-i spună ceva şi mai interesant.

— Am găsit o ascunzătoare, spuse el.

— Ce? Unde?

— Vezi tabloul ăla…? Se referea la fotograma cea mare cu plaja tropicală.

Dacă te uiţi în colţul din dreapta de sus, vezi placa aia de tavan?

Tavanul era făcut din plăci dreptunghiulare, asamblate pe o structură din rame de oţel, iar colţul plăcii de deasupra fotogramei era uşor ridicat.

— Am văzut-o, spuse Roger, şi m-am gândit că poate şi altele sunt ca asta aşa că am încercat să le mişc şi se ridică toate. Se ridică uite-aşa, dacă tragi de ele. Io şi cu băiatu’ ăsta, am încercat odată-ntr-o noapte, din dormitoru’

nostru, înainte să-l ia. E loc acolo şi poţi să te bagi şi să te târăşti…

— Cât de departe poţi să te târăşti prin tavan?

— Habar n-am. Noi ne-am dus doar niţel. Am zis că, la nevoie, putem să

ne-ascundem acolo, da’ cred c-o să ne găsească.

Lyra vedea locul nu ca pe o ascunzătoare, ci ca pe o autostradă. Era cel mai bun lucru pe care-l auzise de când ajunsese în locul acela. Dar nu putură

vorbi mai mult pentru că un doctor ciocăni în masă cu o lingură şi începu să vorbească.

— Copii, ascultaţi, spuse el. Ascultaţi cu atenţie. Din când în când trebuie să facem câte un exerciţiu de simulare a unui incendiu. Este foarte important ca toţi să fim îmbrăcaţi cum trebuie şi să putem ieşi afară fără să

intrăm în panică. Aşa că, în după-amiaza aceasta, vom avea alarmă falsă.

Când sună alarma trebuie să încetaţi orice activitate şi să faceţi ce spune cel mai apropiat adult de lângă voi. Să fiţi foarte atenţi unde vă duc. Acela este locul în care trebuie să ajungeţi în cazul unui incendiu adevărat.

Ei bine, gândi Lyra, asta-i o idee bună.

În prima parte a după-amiezii, Lyra şi patru alte fetiţe merseră să li se facă

testul pentru Praf. Doctorii nu spuneau că asta făceau, dar era foarte uşor de ghicit. Erau duse una câte una într-un laborator, şi, bineînţeles, s-au

speriat foarte tare; ce oribil ar fi, se gândea Lyra, dacă ar muri fără să le dea o lovitură! Dar se pare că nu aveau încă de gând să-i facă operaţia.

— Vrem să facem nişte măsurători, explică doctorul.

Era greu să vezi diferenţele dintre aceşti oameni: toţi arătau la fel în halatele lor albe, cu mapele şi pixurile în mână, iar femeile semănau şi ele foarte mult una cu alta, cu uniformele şi atitudinea lor placidă şi moartă, care le făcea să pară toate surori de sânge.

— Eu am fost măsurată ieri, spuse Lyra.

— Aa, astăzi facem alt fel de măsurători. Suie-te pe placa aceea de metal, te rog, ah, dă-ţi jos pantofii, mai întâi. Bine, ţine-ţi daimonul în braţe, dacă

vrei. Capul sus, privirea înainte, aşa, uită-te fix la luminiţa verde, aşa…

bravo, gata!

Fulgeră o lumină puternică. Doctorul o făcu să se întoarcă şi la stânga şi la dreapta, să se uite în diferite puncte şi de fiecare dată se auzea un clic şi fulgera o lumină puternică.

— Buun. Aşa, acum vino la aparatul acesta şi pune mânuţa în tubul acela, aşa, încet. Nu-ţi face nimic, hai, nu-ţi fie frică, îţi promit eu, că nu-ţi face nimic. Aşa, îndreaptă degetuţele. Gata, aşa, asta e.

— Dar ce măsuraţi? întrebă ea. Praful?

— Cine ţi-a spus despre Praf?

— O fetiţă, nu ştiu cum o cheamă. Zicea că avem Praf peste tot, dar eu nu sunt prăfuită, am făcut duş aseară.

— A, este alt fel de praf. Nu îl poţi vedea cu ochiul liber. Este un praf special. Acum strânge pumnul – bravo. Aşa, acum, dacă pipăi bine acolo, înăuntru, o să dai de ceva ca un mâner, da? L-ai găsit? Bun, acum apucă-l în mână, aşa, ce fetiţă cuminte. Acum poţi să îţi pui mânuţa cealaltă aşa, să

o laşi uşor pe globul acela de alamă. Bine, aşa. Acum o să simţi ceva ca o furnicătură mică, nu-ţi face nimic, e doar puţin curent anbaric…

Pantalaimon, în forma lui cea mai încordată şi precaută, de pisică sălbatică, făcea ture pe lângă aparat, cu ochii plini de suspiciune, oprindu-se mereu să se frece de picioarele Lyrei.

Era deja sigură că nu aveau să îi facă operaţia încă, şi, de asemenea, era sigură că deghizarea ei ca Lizzie Brooks era foarte bună, aşa că riscă o întrebare.

— De ce le tăiaţi daimonii copiilor?