În centrul micului sat, lângă debarcaderul unde fuseseră trase bărcile care deveniseră nişte movile de zăpadă, era un spaţiu deschis, ca o piaţetă.
Zgomotul câinilor era asurzitor şi exact în momentul în care Lyra se gândi că trebuie să fi trezit pe toată lumea, o uşă se deschise şi ieşi un om ţinând în mână o puşcă. Daimonul lui, o ursoaică neagră pitică, sări pe băncuţa de lemn de lângă uşă şi începu să împrăştie agitată zăpada cu labele.
Lyra se dădu jos imediat şi se aşeză între bărbat şi Iorek conştientă că îi spusese ursului că nu avea nevoie de armură.
Omul vorbi cu nişte cuvinte pe care ea nu le înţelese. Iorek Byrnison răspunse în aceeaşi limbă, iar omul scoase un mic geamăt de frică.
— Crede că suntem diavoli, îi spuse Iorek Lyrei. Ce să-i spun?
— Spune-i că nu suntem diavoli, doar că avem prieteni care sunt. Şi căutăm… doar un copil. Un copil ciudat. Spune-i asta.
Imediat ce ursul rosti cuvintele, omul arătă spre dreapta indicând un loc undeva mai departe şi vorbi repede.
Iorek Byrnison spuse:
— Întreabă dacă am venit să luăm copilul. Le e frică de el. Au încercat să îl alunge dar el se întoarce mereu.
— Spune-i că o să-l luăm cu noi, dar că au făcut foarte rău că l-au tratat aşa. Unde este?
Omul explică gesticulând cu frică. Lyra se temea să nu îşi descarce puşca din greşeală dar imediat ce termină de vorbit, omul se grăbi să intre în casă
şi închise uşa. Lyra vedea feţe la toate ferestrele.
— Unde este copilul? întrebă Lyra.
— În magazia de peşte, îi spuse ursul şi se întoarse să meargă spre debarcader.
Lyra îl urmă. Era îngrozitor de emoţionată. Ursul se îndrepta spre o magazie îngustă din lemn ridicându-şi capul ca să adulmece în stânga şi în dreapta şi când ajunse la uşă se opri şi spuse:
— Aici.
Lyrei îi bătea inima atât de tare încât abia mai putea respira. Îşi ridică mâna pentru a ciocăni la uşă şi apoi, simţind că ar fi fost ridicol, trase cât putu de tare aer în piept ca să strige dar îşi dădu seama că nu ştia ce să spună. Ah, şi acum era aşa de întuneric! Ar fi putut să ia cu ea şi o lanternă…
Nu avea de ales şi, oricum, nu voia ca ursul să vadă că îi este frică. El vorbise de stăpânirea fricii; asta avea ea de făcut acum. Ridică fâşia din piele de ren care ţinea zăvorul şi trase cât putu de tare ca să desprindă
pojghiţa de gheaţă care ţinea uşa închisă. Uşa se deschise cu o trosnitură.
Trebui să măture zăpada adunată la prag cu piciorul ca să poată deschide uşa mai larg, iar Pantalaimon nu îi era de niciun ajutor; alerga de bezmetic în forma lui de hermină, o umbră albă pe pământul alb, scoţând sunete de frică.
— Pan, zău aşa! îi zise ea. Fă-te liliac şi du-te să vezi în locul meu.
Dar el nu voia să se facă liliac, şi nici să vorbească. Nu-l mai văzuse niciodată în starea asta, cu excepţia unei singure dăţi: atunci când împreună
cu Roger schimbaseră monezile de la capul scheletelor din cripta Colegiului Jordan. Lui îi era şi mai frică decât îi era ei. Cât despre Iorek Byrnison, stătea întins în zăpadă în apropiere, urmărind în linişte.
— Ieşi afară, strigă Lyra cât de tare putu. Ieşi afară!
Nu se auzi niciun zgomot. Deschise puţin mai mult uşa iar Pantalaimon îi sări în braţe împingându-se în ea cât putea de tare şi spunându-i:
— Pleacă. Nu sta aici, ah, Lyra, fugi acum! întoarce-te!
Încercând să-l facă să stea liniştit, băgă de seamă că Iorek Byrnison se ridicase în picioare şi se întorsese să vadă silueta unui om care se grăbea pe
potecă dinspre sat, având cu el o lanternă. Când se apropie destul de mult ca să poată vorbi, ridică lanterna şi o ţinu în aşa fel încât să i se vadă faţa: un om bătrân cu o faţă largă şi cu ochii aproape pierduţi într-o mie de riduri. Daimonul lui era o vulpe arctică.
Vorbi iar Iorek Byrnison spuse:
— Zice că nu e singurul copil de felul ăsta. A mai văzut alţii în pădure.
Uneori mor repede, alteori nu mor. Asta este unul puternic, crede el. Dar ar fi mai bine pentru el dacă ar muri.
— Întreabă-l dacă pot să împrumut lanterna, spuse Lyra.
Ursul vorbi iar omul i-o întinse imediat dând energic din cap. Îşi dădu seama că venise să i-o aducă, şi îi mulţumi, iar el dădu din nou din cap şi se duse să aştepte la distanţă de ea, departe de magazie, departe de urs.
Pe Lyra o străfulgeră deodată: dacă era Roger? Şi se rugă cu toată fiinţa ei să nu fie. Pantalaimon se agăţa de ea, hermină din nou, cu gheruţele lui mici înfipte adânc în hanoracul ei.
Ridică lanterna, o ţinu sus, făcu un pas în magazie şi apoi văzu ce făcea Comitetul de Oblaţii… văzu care era natura sacrificiului pe care trebuiau să
îl facă acei copii.
Băieţelul era cuibărit pe grilajul din lemn pe care atârnau rânduri şi rânduri de peşti tăiaţi la burtă, tari ca nişte scânduri. Strângea la piept o bucată de peşte, aşa cum Lyra îl strângea la piept pe Pantalaimon, cu ambele mâini, îl strângea tare, aproape de inimă; şi asta era tot ce avea el, sărmanul, doar o bucată de peşte uscat; pentru că nu avea niciun daimon. Coblerii i-l tăiaseră. Asta era intercizia şi ăsta era un copil despicat.
Scrima
Primul impuls pe care-l avu fu să se întoarcă şi să fugă, sau să vomite. O
fiinţă umană fără daimon era ca o persoană fără faţă sau cu coastele scoase şi cu inima sfâşiată: ceva nenatural şi straniu, care ţinea de lumea fantomelor, sau a apariţiilor nopţii, nu de lumea cea de toate zilele.
