Terminase să îşi ungă armura. Nevrând să piardă şi carnea de focă, ridică
toată carcasa în dinţi şi o aruncă pe sania mai mare a lui Lee Scoresby înainte de a-şi îmbrăca armura. Era uimitor să vezi cu câtă uşurinţă o mânuia: plăcile de metal erau groase de aproape trei centimetri în unele locuri şi totuşi el le sucea şi le aşeza pe fiecare la locul ei de parcă ar fi fost franjuri de mătase.
Îi luă mai puţin de un minut şi de data aceasta nu se mai auzi scrâşnetul ascuţit al ruginei.
Aşa că, în mai puţin de o jumătate de oră, expediţia pornise deja spre Nord.
Sub un cer populat cu milioane de stele şi o lună imensă, săniile săltau şi zăngăneau când treceau peste brazdele îngheţate ale altor sănii sau peste pietre, până când ajunseră la zăpada curată de la marginea oraşului. Apoi sunetul se schimbă într-un fâsâit înăbuşit de zăpadă şi scârţâit de lemn; iar câinii începură să alerge nerăbdători. Mişcarea deveni rapidă şi lină.
Lyra, în spatele săniei lui Farder Coram, înfăşurată atât de bine în hainele ei noi groase, încât numai ochii i se vedeau, îi şopti lui Pantalaimon:
— Poţi să îl vezi pe Iorek?
— Merge alături de sania lui Lee Scoresby, răspunse daimonul hermină, uitându-se înapoi şi agăţându-se de gluga ei de blăniţă.
Înaintea lor, peste munţi, spre nord, arcurile şi ochiurile largi şi pale ale Luminilor Nordului începură să strălucească şi să tremure. Lyra le văzu prin ochii pe jumătate închişi şi simţi un fior somnoros de o adâncă
fericire: se grăbeau spre nord, sub luminile Aurorei. Pantalaimon se luptă
cu somnul ei dar era prea puternic; i se încolăci în formă de şoricel în glugă. La urma urmei, putea să-i spună şi când se trezeşte şi, oricum, probabil că era doar vreun jder sau vreo închipuire sau vreun fel de spirit local inofensiv, dar ceva era sigur. Urmărea şirul de sănii legănându-se uşor din creangă în creangă prin desişurile de pini; gândul îl duse, cu un fior de neplăcere, la o maimuţă.
Băiatul pierdut
Merseră câteva ore, apoi se opriră ca să mănânce. În timp ce bărbaţii aprindeau focuri şi topeau zăpadă pentru apă, cu Iorek Byrnison în apropiere, urmărindu-l pe Lee Scoresby cum îşi frige carnea de focă, John Faa vorbi cu Lyra.
— Lyra, poţi să vezi instrumentul ăla, ca să îl citeşti? spuse el.
Luna apusese de mult. Lumina Aurorei era mai puternică decât lumina lunii dar era inconstantă. Totuşi, ochii Lyrei erau ageri, se scotoci prin blănuri şi, în cele din urmă scoase la iveală punga de catifea neagră.
— Da, pot să-l văd, spuse ea. Dar deja acum ştiu pe dinafară unde se află
majoritatea simbolurilor, oricum. Ce să-l întreb, Lord Faa?
— Vreau să ştiu mai multe dăspre care-i apărarea la locu’ ăsta, Bolvangar, spuse el.
Fără nici măcar să mai fie nevoie să se mai gândească, ea se trezi că
degetele întorc limbile către cască, cerber şi crucifix şi îşi simţi mintea aşezându-se la înţelesurile potrivite: o diagramă complexă în trei dimensiuni. Imediat acul începu să sară împrejur, înapoi, în cerc şi apoi înainte ca o albină care îşi transmite dansând mesajul către stup. Îl urmări liniştită, mulţumită să nu ştie nimic la început dar cu siguranţa calmă că un răspuns avea să vină şi apoi înţelesul începu să se clarifice. Îl lăsă să
danseze până când fu sigur.
— Este exact cum a spus daimonul vrăjitoarei, Lord Faa. E o companie de tătari care păzeşte staţia şi au sârme de jur împrejurul ei. Nu se aşteaptă
deloc să fie atacaţi, asta spune cititorul de simboluri. Dar Lord Faa…
— Ce-i, copilă?
— Îmi mai zice şi-altceva. În valea următoare e un sat lângă un lac, unde oamenii-s tulburaţi de o fantomă.
John Faa scutură din cap cu nerăbdare şi spuse:
— Asta nu contează acuma. Negrăşit că p-aicişea, pân pădurile-astea tre’
să fie tot felu’ dă spirite dă toate felur’le. Mai spune-mi o dată dăspre tătari. Dă exemplu, câţi sunt? Cu ce sunt înarmaţi?
Lyra întrebă ascultătoare şi apoi raportă:
— Sunt şaizeci de oameni cu puşti şi au şi câteva arme mai mari, un fel de tunuri. Mai au şi aruncătoare de flăcări. Şi… daimonii lor sunt cu toţii lupi, asta spune.
Vorbele Lyrei cauzară un val de agitaţie printre gitanii mai bătrâni, cei care mai fuseseră în campanii înainte.
— Răgimentele Sibirsk au daimoni lupi, spuse unul.
John Faa adăugă.
— N-am întâlnit alţii mai aprigi ca ăştia. Trebă să luptăm ca nişte tigri. Şi să ne consultăm cu ursu’, că-i trecut pân ciur şi pân dârmon în ale războiului, ursu’ ăsta.
Lyra era nerăbdătoare şi spuse:
— Da’, Lord Faa, fantoma asta – cred că-i fantoma unuia dintre copii!
— Păi, chiar dacă e, Lyra, nu’ş ce-am putea face noi acuma. Şaizăci dă
puşcaşi Sibirsk şi aruncătoare dă flăcări… Dom’le Scoresby, vino-ncoa niţel dacă vrei.
În timp ce aeronautul se apropia de sanie, Lyra se îndepărtă şi vorbi cu ursul.
— Iorek, ai mai mers pe aici înainte?
