Apoi se auzi bâzâitul unui telefon şi, în timp ce sora vorbea la telefon, Lyra se aplecă repede pentru a recupera şi cealaltă cutie, în care era spionul-zburător, pe care o puse în punga cu alethiometrul.

— Hai Lizzie, spuse sora, punând receptorul în furcă. Să mergem să-ţi găsim ceva de mâncare. Presupun că ţi-e foame.

O urmă pe sora Clara la cantină unde erau în jur de 12 mese albe rotunde, pline de firimituri şi cercuri lipicioase lăsate de paharele cu suc sau lapte.

Pe un cărucior de inox era un munte de farfurii şi tacâmuri murdare. Nu erau ferestre, aşa că pentru a da impresia de lumină şi spaţiu, un perete era acoperit cu o fotogramă uriaşă înfăţişând o plajă tropicală cu cer senin albastru, nisip strălucitor şi palmieri cu nuci de cocos.

Bărbatul care o adusese lua o tavă de pe tejgheaua de la bucătărie.

— Mănâncă tot, spuse el.

Nu era nevoie să se înfometeze, aşa că mâncă cu poftă tocăniţa şi piureul de cartofi. Urmă un castronel cu compot de piersici şi îngheţată. În timp ce mânca, bărbatul şi sora vorbeau încet la altă masă, iar când termină sora îi aduse un pahar cu lapte cald şi luă tava.

Bărbatul veni şi se aşeză în faţa ei. Daimonul lui, marmota, nu părea să fie la fel de lipsit de viaţă precum căţelul sorei, dar acum stătea cuminte, pe umărul lui, şi asculta.

— Aşa, Lizzie, spuse el. Ai mâncat destul?

— Da, mulţumesc.

— Aş vrea să îmi spui de unde vii. Poţi?

— Londra, spuse ea.

— Şi ce faci tu aici în Nord, atât de departe?

— Cu tata, mormăi ea. Ţinea ochii în jos evitând privirea marmotei şi încercând să arate ca şi cum era gata să izbucnească în lacrimi.

— Cu tatăl tău? Da, înţeleg. Şi ce face el prin părţile astea ale lumii?

— Negoţ. Venim cu frunze de fumat din Noua Danemarcă şi cumpărăm blănuri.

— Şi tatăl tău era singur?

— Nu, era şi unchii mei, cu toţii, şi mai era şi alţi oameni, spuse ea vag, fiindcă nu ştia ce îi spusese vânătorul samoyed.

— De ce te-a luat cu el într-o asemenea călătorie, Lizzie?

— Fin’că acu’ doi ani l-a adus pe frate-miu şi mie mi-a spus pe tine te iau la anu’, numa’ că nu m-a luat niciodată şi eu i-am spus mereu şi până la urmă, m-a luat.

— Şi câţi ani ai?

— Unşpe.

— Buun, bun. Ei bine, Lizzie, eşti o fetiţă norocoasă. Vânătorii aceia care te-au găsit te-au adus în cel mai bun loc în care te-ai putea afla vreodată.

— Nu m-au găsit, spuse ea cu îndoială. A fost o bătaie. Ei era foarte mulţi şi avea săgeţi…

— O, nu cred. Cred că trebuie să te fi aventurat undeva mai departe de tabăra tatălui tău şi să te fi pierdut. Vânătorii aceia te-au găsit singură şi te-au adus direct aici. Asta s-a întâmplat, Lizzie.

— Eu am văzut o luptă, spuse ea. Ei trăgea cu săgeţi în noi şi-aşa… Vreau la tata! spuse ea mai tare şi simţi că începe să plângă.

— Ei bine, eşti în siguranţă aici până când vine să te ia, spuse doctorul.

— Da’ i-am văzut cum trăgea cu săgeţi!

— Ah, ai crezut că ai văzut. Acest lucru se întâmplă deseori când stai mult în frig, Lizzie. Adormi şi visezi urât şi apoi nu îţi mai aduci aminte ce este adevărat şi ce nu. Aceea nu a fost o luptă, nu-ţi face griji. Tatăl tău este bine sănătos şi va porni să te caute şi în curând va ajunge aici, pentru că

acesta este singurul loc pe o rază de sute de mile, ştii, şi ce surpriză va avea să te găsească aici, frumoasă şi sănătoasă! Acum, sora Clara o să te ducă în dormitor unde o să te întâlneşti cu alte fetiţe şi cu alţi băieţei care s-au pierdut în ţinuturile sălbatice ale Nordului, la fel ca şi tine. Gata, fugi. O să

mai avem o mică discuţie de dimineaţă.

Lyra se ridică, strângând păpuşa la piept, iar Pantalaimon sări pe umărul ei în momentul în care sora deschise uşa pentru a-i conduce afară.

Alte coridoare… iar Lyra era chiar obosită acum, îi era atât de somn încât căsca încontinuu şi abia îşi mai putea mişca picioarele în papucii moi de pâslă pe care i-i dăduseră. Lui Pantalaimon îi cădea capul şi trebui să se

transforme în şoricel şi să se aşeze în buzunarul capotului Lyrei. Lyra avu impresia că vede un şir de paturi, feţe de copii şi o pernă apoi adormi buştean.

Cineva trăgea de ea să se scoale. Primul lucru pe care îl făcu fu să se pipăie la şold şi ambele cutii erau acolo, încă în siguranţă; aşa că încercă să

deschidă ochii dar, ah, era atât de greu; nu îi fusese niciodată atât de somn.

— Trezeşte-te! Trezeşte-te!

Era mai mult o şoaptă decât o voce. Cu un efort uriaş, ca şi cum ar fi împins un bolovan imens în susul unui deal, Lyra se forţă să se ridice.

În lumina slabă care venea de la bec anbaric de putere foarte mică de deasupra uşii, văzu alte trei fetiţe îngrămădite în jurul ei. Nu era uşor să

vadă pentru că ochii îi erau împăienjeniţi dar păreau să fie cam de aceeaşi vârsta ca şi ea, şi vorbeau englezeşte.

— S-a trezit.

— I-au dat pastile de dormit. Trebuie…

— Cum te cheamă?

— Lizzie, bolborosi Lyra.

— Mai sunt mulţi copii de venit? întrebă una dintre fetiţe.

— Habar n-am. Doar eu.

— Şi unde te-au prins?

Lyra se chinui să se ridice. Nu-şi aducea aminte să fi luat vreun somnifer, dar putea foarte bine să fi fost ceva în laptele acela cald pe care l-a băut.

Capul îi era plin de vârtejuri şi în spatele ochilor simţea o durere surdă.

— Unde suntem aicea?