Printre fulgii mari de zăpadă şi ceaţa groasă văzu cât de puternic era omul, ca şi cel care conducea sania, cât de bine îşi ţineau echilibrul în sanie, cât de familiarizaţi erau cu acest ţinut, într-un fel în care gitanii nu erau.

Omul vorbi dar, fireşte, ea nu înţelese nimic. El încercă o altă limbă, dar cu acelaşi rezultat. Apoi încercă în engleză.

— Cum cheamă?

Pantalaimon se zburli în semn de avertisment, iar ea înţelese imediat ce voia să spună. Deci oamenii aceştia nu ştiau cine era! Nu o răpiseră din cauza legăturii ei cu doamna Coulter; deci, poate că nu erau plătiţi de Cobleri.

— Lizzie Brooks, spuse ea.

— Lissie Broogs, repetă el. Noi ducem tine la loc frumos. Cu oamene drăguţ.

— Cine sunteţi voi?

— Oamene Samoyezi. Vânători.

— Unde mă duceţi?

— Loc frumos. Oamene drăguţ. Aveţi panserbørn?

— Pentru protecţie.

— Nu bun! Ha ha, urs nu folosit! Te luat cu noi oricum!

Râse tare. Lyra se controlă şi nu spuse nimic.

— Cine oamene acolo? întrebă apoi omul, arătând în spate, înspre locul din care veniseră.

— Negustori.

— Negustori… Negoţ cu ce?

— Blănuri, tărie, spuse ea. Frunză de fumat.

— Frunză de fumat vinde, blana cumpără?

— Da.

Îi spuse ceva tovarăşului său, care îi răspunse scurt. În tot acest timp sania aluneca ameţitor înainte, iar Lyra se trase în sus pentru a sta puţin mai comod şi încerca să vadă încotro se îndreptau; dar ningea atât de puternic iar cerul era întunecat; imediat se făcu prea frig pentru a se mai uita afară şi se întinse din nou. Ea şi Pantalaimon îşi puteau simţi gândurile reciproc şi încercau să rămână calmi, dar gândul că John Faa ar putea să fie mort… Şi ce s-a întâmplat cu Farder Coram? Va reuşi Iorek să îi omoare pe ceilalţi Samoyezi? O vor putea găsi vreodată?

Pentru prima dată începu să îşi plângă puţin de milă.

După un timp destul de lung, omul o scutură de umăr şi-i dădu o bucată de carne de ren uscată ca să mestece. Era râncedă şi tare dar îi era foame iar aceasta era hrănitoare.

Îşi strecură uşor mâna în blănuri până dădu de alethiometru apoi luă încet, încet cutia cu spionul-zburător, o trase în jos şi o băgă într-una din cizmele de blană. Pantalaimon se pitulă în forma lui de şoricel şi o îndesă cât putu de adânc, printre peretele cizmei şi partea de jos a ciorapului ei din blană

de ren.

După ce termină de făcut asta închise ochii. Frica o făcea să se simtă

extenuată şi curând se cufundă într-un somn agitat.

Se trezi când mişcarea săniei se schimbă. Deodată deveni mai lină şi când deschise ochii, pe deasupra ei treceau lumini orbitoare; erau atât de puternice încât trebui să îşi tragă gluga mai tare peste ochi înainte de a se putea uita din nou. Era îngrozitor de amorţită şi îngheţată dar reuşi să se ridice destul de mult pentru a vedea că sania aluneca rapid, printre două

rânduri de stâlpi înalţi, fiecare cu o lumină anbarică puternică la vârf. Cum încerca să se orienteze, la sfârşitul bulevardului de lumini, trecură printr-o poartă de metal şi ajunseră într-un vast spaţiu deschis, ca un fel de piaţă

goală sau ca o arenă pentru un fel de jocuri sau sporturi. Era perfect netedă

şi albă, şi avea probabil înjur de cincizeci, şaizeci de metri în suprafaţă.

Curtea era împrejmuită cu un gard înalt de metal.

Sania se opri la capătul îndepărtat al acestei arene. Se aflau lângă o clădire joasă sau, mai degrabă, în faţa unui şir de clădiri joase acoperite de straturi groase de zăpadă. Era greu de spus, dar avu impresia că între clădiri erau săpate tuneluri de comunicare, acoperite de zăpadă. La un capăt se vedea un pilon solid de metal care arăta familiar, deşi nu putea spune ce anume îi amintea.

Înainte de a putea prinde mai multe detalii, omul din sanie îi tăie coarda din jurul gleznelor şi o împinse afară brutal, în timp ce căpetenia săniei striga la câini ca să-i liniştească. Se deschise o uşă din clădire, la câţiva metri mai departe, şi o lumină anbarică pluti peste capetele lor rotindu-se pentru a-i găsi, ca un reflector.

Bărbatul care o capturase pe Lyra o îmbrânci înainte ca pe un trofeu, fără

însă a-i da drumul şi spuse ceva. Silueta cu hanorac căptuşit cu mătase de cărbune răspunse în aceeaşi limbă iar Lyra îi văzu trăsăturile: nu era Samoyed sau tătar. Ar fi putut fi un învăţat de la Jordan. Se uită la ea şi în special la Pantalaimon.

Samoyedul vorbi din nou, iar omul din Bolvangar se adresă Lyrei:

— Vorbeşti engleza?

— Da, spuse ea.

— Daimonul tău ia întotdeauna forma aceasta?

Taman asta s-o întrebe! Lyra nu putu decât să tragă aer în piept cu gura deschisă. Dar Pantalaimon îi răspunse în felul lui propriu devenind şoim şi repezindu-se de pe umărul Lyrei spre daimonul bărbatului, o marmotă

mare, care încercă să-l zgârie cu o mişcare rapidă şi scurtă şi scuipă în momentul în care acesta făcu un cerc larg şi se îndepărtă.

— Înţeleg, zise omul cu satisfacţie în timp ce Pantalaimon se întorcea pe umărul Lyrei.

Samoyezii aşteptau şi se uitau cu speranţă, bărbatul din Bolvangar dădu din cap şi îşi scoase o mănuşă pentru a putea băga mâna într-un buzunar. Luă o pungă strânsă la gură şi numără în mâna vânătorului douăsprezece monede grele.

Cei doi samoyezi verificară banii şi apoi îi puseră cu grijă deoparte, fiecare luând câte jumătate. Fără să arunce vreo privire înapoi, se urcară în sanie iar căpetenia pocni biciul şi strigă la câini; aceştia străbătură rapid arena şi

ieşiră în bulevardul de lumini prinzând viteză, până când dispărură în întunericul din depărtare.

Omul deschidea uşa din nou.

— Intră repede. E cald şi bine. Nu sta afară în frig. Cum te cheamă?

Vocea trăda un englez, fără niciun fel de accent pe care Lyra să-l poată

numi. Vorba lui suna ca cea a oamenilor pe care îi întâlnise la doamna Coulter: elegantă şi educată şi importantă.

— Lizzie Brooks, spuse ea.