Cu prima ocazie îşi îndesă adânc mâna sub pânza îngheţată a sacului şi scoase cutia. Simţi bâzâitul înăuntru chiar înainte de-a o atinge.

În vreme ce Farder Coram vorbea cu ceilalţi conducători îi duse cutia lui Iorek Byrnison şi îi explică ideea ei. Îi venise în minte când îşi amintise de uşurinţa cu care Iorek tăiase caroseria de metal a tractorului.

El ascultă şi apoi luă capacul de la o cutie cu biscuiţi şi, cu mare dexteritate, îl împături până ajunse un mic cilindru turtit. Lyra se minună în faţa priceperii mâinilor lui: spre deosebire de alţi urşi, el şi cei din neamul lui, aveau gheare opozabile la degetul mare, cu care puteau ţine piesa la care lucrau; iar el avea un simţ înnăscut al puterii şi flexibilităţii metalelor, ceea ce însemna că nu trebuia decât să îl ridice o dată sau de două ori, să îl îndoaie într-o parte şi în alta, şi să deseneze un cerc cu gheara pe el şi să-l cresteze pentru a fi gata de îndoit. Asta făcea acum, îndoind marginile până

când acestea au devenit pereţi ai cilindrului şi apoi făcu un capac care să se potrivească. La rugămintea Lyrei făcu două: una de aceeaşi mărime şi formă cu cutia de frunză de fumat şi alta puţin mai mare, doar cât să o cuprindă pe cealaltă şi ceva păr, muşchi şi licheni, toate îndesate bine, ca să

înăbuşe bâzâitul. Când fu gata, era de aceeaşi mărime şi formă ca şi alethiometrul.

După ce termină cu asta, Lyra se aşeză lângă Iorek Byrnison, în timp ce acesta înfuleca o halcă de ren, îngheţată şi tare ca piatra.

— Iorek, e greu să n-ai daimon? Nu te simţi singur?

— Singur? zise el. Nu ştiu. Mi se spune că asta e ca frigul. Eu nu ştiu ce este frigul pentru că eu nu îngheţ. Aşa că nu ştiu nici ce înseamnă

singurătatea. Urşii sunt făcuţi să fie solitari.

— Dar urşii de la Svalbard? întrebă Lyra. Sunt mii de urşi acolo, nu-i aşa?

Aşa am auzit eu.

El nu spuse nimic dar muşcă şi rupse osul în două cu o pocnitură parcă de buştean sfărâmat.

— Îmi cer scuze, Iorek, sper că nu te-am jignit. Eram doar curioasă. Vezi, sunt foarte curioasă să aflu despre urşii de la Svalbard, din cauza tatălui meu.

— Cine este tatăl tău?

— Lordul Asriel. Şi îl ţin închis la Svalbard, ştii. Cred că Coblerii l-au trădat şi au plătit urşii să îl ţină în închisoare.

— Nu ştiu. Eu nu sunt urs de Svalbard.

— Credeam că eşti…

— Nu. Am fost urs de Svalbard, dar acum nu mai sunt. Am fost alungat de acolo ca pedeapsă pentru că am omorât un alt urs. Aşa că mi-au fost luate rangul şi bogăţiile şi armura şi am fost trimis să trăiesc la marginea lumii oamenilor şi să mă lupt ca să găsesc pe cineva să mă angajeze sau să fac muncă brută şi să-mi înec amintirile în tărie.

— De ce l-ai omorât pe celălalt urs?

— Furie. Între urşi există diferite feluri de a ne stăpâni furia faţă de celălalt, dar eu mi-am pierdut controlul. Aşa că l-am omorât şi mi-am primit pedeapsa meritată.

— Şi erai bogat şi de rang mare, se minună Lyra. La fel ca şi tatăl meu, Iorek! Este exact ca povestea lui, după ce m-am născut eu. Şi el a omorât pe cineva şi i-au luat toată averea. Asta s-a întâmplat cu mult timp înainte de a deveni prizonier la Svalbard. Nu ştiu nimic despre Svalbard, în afară

de faptul că este în cel mai îndepărtat punct al nordului. Este acoperit cu totul de gheaţă? Poţi să ajungi acolo pe marea îngheţată?

— Nu de pe coasta aceasta. În partea de sud marea este uneori îngheţată, alteori nu. Îţi trebuie o barcă.

— Sau poate, un balon.

— Sau un balon, da, dar atunci vei avea nevoie de vânt potrivit. Muşcă din nou din halca de căprioară şi un gând sălbatic îi trecu prin minte Lyrei în momentul în care îşi aminti toate acele vrăjitoare zburând pe cerul nopţii; dar nu spuse nimic despre asta, ci îl întrebă pe Iorek Byrnison despre Svalbard şi ascultă cu inima la gură cum îi spunea despre gheţari care se deplasează încet, despre rocile şi gheţurile plutitoare pe care stăteau sute şi mii de morse cu colţi albi, despre mările pline de foci, despre narvalii care se bat cu colţii lor lungi, albi, deasupra apei îngheţate; despre coasta stâncoasă cea mare şi înfiorătoare, cu stânci înalte de o mie de picioare sau chiar mai mult, unde se coborau şi se târau groaznicele spurcăciuni de

stâncă; despre puţurile de cărbune şi minele de foc în care urşii fierari băteau mari plăci de metal şi le montau în armuri…

— Dacă ţi-au luat armura, Iorek, de unde ai găsit-o pe asta?

— Mi-am făcut-o singur în Novaia Zemlea, din fier- de-cer. N-am fost întreg până n-am terminat-o.

— Deci urşii îşi pot face singuri sufletele… adăugă Lyra. Erau foarte multe lucruri de învăţat în lumea aceasta. Cine este Regele Svalbardului?

continuă ea. Urşii au un Rege?

— Se numeşte Iofur Raknison.

Numele acesta parcă deşteptă ceva în mintea Lyrei. Îl auzise înainte, dar unde? Şi oricum, nu prin vocea unui urs şi nici a unui gitan. Vocea prin care auzise acest nume era cea a unui învăţat, precisă, pedantă şi comod-arogantă, foarte asemănătoare unei voci de la Colegiul Jordan. Încercă să-şi amintească din nou. Ah, o cunoştea atât de bine!

Şi apoi reuşi: Camera de Odihnă. Învăţaţii ascultându-l pe Lordul Asriel.

Profesorul Palmerian fusese cel care spusese ceva despre Iofur Raknison.

Folosise cuvântul panserbørn pe care Lyra nu-l cunoştea şi nu ştia că Iofur Raknison era urs; dar ce spusese oare profesorul? Regele Svalbardului era înfumurat şi putea fi linguşit. Şi mai era ceva, ah, dacă şi-ar fi amintit…

dar se întâmplaseră atât de multe de atunci…

— Dacă tatăl tău este prizonier al urşilor de Svalbard, spuse Iorek Byrnison, nu va putea să scape. Acolo nu există lemn, ca să-ţi poţi face barcă. Pe de altă parte, dacă este nobil va fi tratat cum se cuvine. Îi vor da o casă în care să locuiască şi un servitor care să îl ajute, hrană şi combustibil.

— Pot urşii să fie învinşi vreodată, Iorek?

— Nu.

— Sau, poate, păcăliţi?

Se opri din mestecat şi se uită la ea fix. Apoi spuse:

— N-o să învingi niciodată urşii cu armură. Mi-ai văzut armura, acum uită-te la armele mele.

Lăsă jos carnea şi îşi întinse labele cu palmele în sus, îndreptate spre ea, să

le poată vedea. Fiecare pernuţă neagră era acoperită cu piele tare ca piatra, de câţiva centimetri grosime, şi fiecare gheară era lungă cel puţin cât palma Lyrei şi ascuţită ca un cuţit. El o lăsă să pună mâna pe ele şi să se minuneze.

— Dintr-o lovitură zdrobeşti capul unei foci, spuse el, sau şira spinării unui om, sau îi smulgi o mână sau un picior. Şi pot să şi muşc. Dacă nu m-ai fi oprit atunci, în Trollesund, i-aş fi strivit capul omului ăluia ca pe un ou.

Asta despre putere; acum despre păcăleală. Nu poţi să păcăleşti un urs.

Vrei să vezi dovada? Ia un băţ şi încearcă să te baţi cu mine.

Nerăbdătoare să încerce, ea rupse un băţ dintr-un tufiş încărcat de zăpadă, îi rupse toţi lăstarii şi şfichiui în stânga şi în dreapta, cum ar fi făcut cu un bici. Iorek Byrnison stătea în fund şi aştepta, cu labele din faţă în poală.

Când fu gata, Lyra se întoarse spre el, dar nu vru să îl lovească pentru că

arăta atât de liniştit… Aşa că îl flutură în faţa lui, fandă de câteva ori, prefăcându-se că îl înjunghie în stânga şi în dreapta, dar de fapt fără