— Se pare că da. Numele lui este Iorek Byrnison. Ai vrut să ştii ce aş
întreba eu, şi ţi-am spus. Acum iată ce aş face: aş profita din plin de şansa de a angaja un urs cu armură, chiar de-ar fi mult mai mică decât cea pe care ţi-o propun.
Lyra abia mai putea sta locului. Farder Coram ştia totuşi regulile de etichetă pentru întâlniri de felul acesta şi mai servi o prăjitură cu miere şi ghimbir de pe platou. În timp ce Farder Coram savura prăjitura, dr.
Lanselius se întoarse spre Lyra.
— Înţeleg că eşti în posesia unui alethiometru, spuse el spre marea ei surprindere – cum să fi aflat de asta?
— Da, răspunse ea şi apoi, ajutată de un ghiont din partea lui Pantalaimon, adăugă: Vreţi să îl vedeţi?
— Mi-ar plăcea foarte mult.
Scormoni fără niciun pic de eleganţă sau delicateţe prin punga de scai şi îi întinse pachetul învelit în catifeaua neagră. El îl dezveli şi-l ţinu în mână cu mare grijă, privind lung şi admirativ cadranul instrumentului, ca un învăţat care priveşte un manuscris rar.
— Ce splendoare! spuse el. Am mai văzut un alt exemplar, dar nu era atât de fin ca acesta. Şi, eşti şi în posesia cărţilor cu care se citeşte?
— Nu, începu Lyra, dar până să mai spună ceva, Farder Coram i-o luă
înainte:
— Nu, marele păcat este că, deşi Lyra deţine alethiometrul ca atare, nu există niciun mijloc prin care acesta să poată fi citit.
— E un mister tot atât de mare ca şi petele de cerneală pe care hinduşii le folosesc pentru a citi viitorul. Şi cea mai apropiată carte de descifrare de care ştiu se află în Abaţia St. Johann, la Heidelberg.
Lyra înţelese de ce spunea asta: nu voia ca dr. Lanselius să afle ce puteri avea Lyra. Dar mai observă şi altceva, ceva ce lui Farder Coram îi scăpase, şi anume agitaţia daimonului doctorului Lanselius şi ştiu imediat că nu avea niciun rost să se prefacă. Aşa că spuse:
— De fapt, eu pot să-l citesc, adresându-se pe jumătate doctorului Lanselius şi pe jumătate lui Farder Coram, iar Consulul fu cel care răspunse:
— E foarte înţelept din partea ta, spuse el. De unde ai obţinut aparatul acesta?
— Stăpânul Colegiului Jordan mi l-a dat, spuse ea. Dr. Lanselius, ştiţi cine le-a făcut?
— Se spune că-şi au originea la Praga, răspunse Consulul. Învăţatul care a inventat primul alethiometru încerca, aparent, să descopere o cale de a măsura influenţele planetelor, potrivit ideilor astrologiei. Intenţiona să
creeze un instrument care să se ghideze după Marte sau Venus, aşa cum o busolă se orientează după Nord. Nu a reuşit să facă acest lucru, dar mecanismul pe care l-a inventat răspundea clar unui lucru, chiar dacă
nimeni nu ştia căruia anume.
— Şi de unde au luat simbolurile?
— O, aceasta s-a întâmplat în secolul al XVII-lea, când simbolurile şi emblemele se aflau peste tot. Toate creaţiile, construcţii, picturi, imagini, erau proiectate astfel încât să se poată citi precum cărţile. Fiecare lucru reprezenta altceva; iar dacă aveai dicţionarul potrivit puteai citi chiar şi Natura în sine. Şi nu era deloc surprinzător să descoperi că filosofii foloseau simbolismul timpului lor pentru a interpreta cunoştinţe şi informaţii care proveneau dintr-o sursă misterioasă. Dar, ştii, n-au fost într-adevăr luate în serios timp de aproape două secole.
Îi dădu instrumentul înapoi Lyrei şi adăugă:
— Pot să îţi pun o întrebare? Cum poţi să îl citeşti fără cărţile de simboluri?
— Păi, întâi îmi eliberez mintea de orice altceva, şi pe urmă e cam ca şi cum te-ai uita în apă. Trebuie să-ţi laşi ochii să găsească nivelul potrivit, şi-l ştii pentru că e singurul care se vede clar. Cam aşa ceva, spuse ea.
— Mă gândesc dacă aş putea să te rog să îmi dai şi mie ocazia să văd cum faci? spuse el.
Lyra se uită la Farder Coram dorind să spună da, dar aşteptând încuviinţarea acestuia. Bătrânul dădu din cap.
— Ce să întreb? spuse Lyra.
— Care sunt intenţiile tătarilor în ceea ce priveşte Camceatca?
Nu era o întrebare grea. Lyra îndreptă limbile spre cămilă, care însemna Asia, care însemna tătari, spre cornul abundenţei, pentru Camceatca, unde erau minele de aur, şi spre furnică, adică activitate, care însemna sens şi intenţie. Apoi stătu liniştită, lăsându-şi mintea să cuprindă în raza de înţelegere cele trei niveluri de interpretare, şi apoi se relaxă pentru a primi răspunsul care veni aproape instantaneu. Acul cel lung tremură pe delfin, cască, pe copil şi ancoră, dansând între ele şi apoi pe crucifix, într-un model complicat pe care ochii Lyrei îl urmăriră fără ezitare, dar care era de neînţeles pentru cei doi bărbaţi.
După ce acul şi-a terminat seria de mişcări, repetate de câteva ori, Lyra ridică ochii. Clipi o dată sau de două ori, ca şi cum ar fi ieşit dintr-o transă.
— Or să pretindă că atacă dar de fapt nu o vor face, pentru că sunt prea departe şi ar fi prea epuizaţi, spuse ea.
— Poţi să-mi spui cum ai citit asta?
— Delfinul: unul dintre înţelesurile lui de bază este joacă, jucăuş, explică
ea. Ştiu că este ăsta pentru că s-a oprit acolo de mai multe ori şi numai la nivelul ăsta a fost clar şi la niciunul dintre celelalte. Iar casca înseamnă
război iar astea două împreună înseamnă că se vor preface că vor merge la război dar nu o vor face în realitate. Şi copilul înseamnă – înseamnă, ceva greu va fi prea greu pentru ei să atace, iar ancora spune de ce, pentru că s-ar încorda prea mult, ca şi frânghia unei ancore, adică ar face un efort prea mare. Eu pur şi simplu le văd aşa, înţelegeţi?
Dr. Lanselius aprobă din cap.
— Remarcabil, spuse el. Îţi mulţumesc foarte mult. Nu voi uita asta.
Apoi se uită ciudat la Farder Coram şi înapoi la Lyra.
— Te-aş putea ruga să mai faci o demonstraţie? întrebă el. Dacă te duci în curte, în spatele casei vei găsi câteva crengi de pin-de-nor atârnate pe perete. Una dintre ele a fost folosită de Serafina Pekkala, celelalte nu. Ai putea spune care este a ei?
