cu somnul ei dar era prea puternic; i se încolăci în formă de şoricel în glugă. La urma urmei, putea să-i spună şi când se trezeşte şi, oricum, probabil că era doar vreun jder sau vreo închipuire sau vreun fel de spirit local inofensiv, dar ceva era sigur. Urmărea şirul de sănii legănându-se uşor din creangă în creangă prin desişurile de pini; gândul îl duse, cu un fior de neplăcere, la o maimuţă.

Băiatul pierdut

Merseră câteva ore, apoi se opriră ca să mănânce. În timp ce bărbaţii aprindeau focuri şi topeau zăpadă pentru apă, cu Iorek Byrnison în apropiere, urmărindu-l pe Lee Scoresby cum îşi frige carnea de focă, John Faa vorbi cu Lyra.

— Lyra, poţi să vezi instrumentul ăla, ca să îl citeşti? spuse el.

Luna apusese de mult. Lumina Aurorei era mai puternică decât lumina lunii dar era inconstantă. Totuşi, ochii Lyrei erau ageri, se scotoci prin blănuri şi, în cele din urmă scoase la iveală punga de catifea neagră.

— Da, pot să-l văd, spuse ea. Dar deja acum ştiu pe dinafară unde se află

majoritatea simbolurilor, oricum. Ce să-l întreb, Lord Faa?

— Vreau să ştiu mai multe dăspre care-i apărarea la locu’ ăsta, Bolvangar, spuse el.

Fără nici măcar să mai fie nevoie să se mai gândească, ea se trezi că

degetele întorc limbile către cască, cerber şi crucifix şi îşi simţi mintea aşezându-se la înţelesurile potrivite: o diagramă complexă în trei dimensiuni. Imediat acul începu să sară împrejur, înapoi, în cerc şi apoi înainte ca o albină care îşi transmite dansând mesajul către stup. Îl urmări liniştită, mulţumită să nu ştie nimic la început dar cu siguranţa calmă că un răspuns avea să vină şi apoi înţelesul începu să se clarifice. Îl lăsă să

danseze până când fu sigur.

— Este exact cum a spus daimonul vrăjitoarei, Lord Faa. E o companie de tătari care păzeşte staţia şi au sârme de jur împrejurul ei. Nu se aşteaptă

deloc să fie atacaţi, asta spune cititorul de simboluri. Dar Lord Faa…

— Ce-i, copilă?

— Îmi mai zice şi-altceva. În valea următoare e un sat lângă un lac, unde oamenii-s tulburaţi de o fantomă.

John Faa scutură din cap cu nerăbdare şi spuse:

— Asta nu contează acuma. Negrăşit că p-aicişea, pân pădurile-astea tre’

să fie tot felu’ dă spirite dă toate felur’le. Mai spune-mi o dată dăspre tătari. Dă exemplu, câţi sunt? Cu ce sunt înarmaţi?

Lyra întrebă ascultătoare şi apoi raportă:

— Sunt şaizeci de oameni cu puşti şi au şi câteva arme mai mari, un fel de tunuri. Mai au şi aruncătoare de flăcări. Şi… daimonii lor sunt cu toţii lupi, asta spune.

Vorbele Lyrei cauzară un val de agitaţie printre gitanii mai bătrâni, cei care mai fuseseră în campanii înainte.

— Răgimentele Sibirsk au daimoni lupi, spuse unul.

John Faa adăugă.

— N-am întâlnit alţii mai aprigi ca ăştia. Trebă să luptăm ca nişte tigri. Şi să ne consultăm cu ursu’, că-i trecut pân ciur şi pân dârmon în ale războiului, ursu’ ăsta.

Lyra era nerăbdătoare şi spuse:

— Da’, Lord Faa, fantoma asta – cred că-i fantoma unuia dintre copii!

— Păi, chiar dacă e, Lyra, nu’ş ce-am putea face noi acuma. Şaizăci dă

puşcaşi Sibirsk şi aruncătoare dă flăcări… Dom’le Scoresby, vino-ncoa niţel dacă vrei.

În timp ce aeronautul se apropia de sanie, Lyra se îndepărtă şi vorbi cu ursul.

— Iorek, ai mai mers pe aici înainte?

— O dată, spuse el, cu o voce gravă şi plată.

— E un sat în apropiere, nu-i aşa?

— Peste creastă, spuse el, uitându-se în sus printre copaci.

— E departe?

— Pentru tine sau pentru mine?

— Pentru mine, spuse ea.

— Prea departe. Dar deloc departe pentru mine.

— Atunci, cât timp ţi-ar lua să ajungi acolo?

— Aş putea fi acolo şi înapoi de trei ori până la răsăritul lunii.

— Fin’că, Iorek, fii atent: am cititorul ăsta de simboluri care îmi spune lucruri, ştii, şi mi-a spus că-i ceva important ce tre’ să fac acolo, în satul ăla, dar Lord Faa nu mă lasă să mă duc. El vrea doar să ajungem repede unde trebuie, şi ştiu că şi asta-i important, da’ până nu mă duc să văd ce e acolo… poate că noi nu ştim ce fac de fapt Coblerii cu copiii.

Ursul nu spuse nimic. Stătea în fund ca un om, cu labele lui mari strânse în poală şi cu ochii lui întunecaţi uitându-se în ai ei din spatele botului alungit. Ştia că ea voia ceva.

Pantalaimon vorbi:

— Poţi să ne duci acolo şi apoi să ajungem din urmă săniile?

— Aş putea. Dar mi-am dat cuvântul lui Lord Faa să îl ascult întocmai numai pe el şi pe nimeni altcineva.

— Şi dacă am permisiunea lui? întrebă Lyra.

— Atunci, da.

Se întoarse şi fugi înapoi prin zăpadă.

— Lord Faa! Dacă Iorek Byrnison mă duce, peste creastă, în sat, putem să

aflăm ce e cu fantoma asta, şi apoi prindem din urmă săniile, mai încolo. El ştie drumul, îl îndemnă ea în continuare. Şi nu te-aş ruga, dacă n-ar fi cum a mai fost şi înainte, Farder Coram, ţi-aduci aminte, cu cameleonu’ ăla? Nu l-am înţeles atuncea, da’ era adevărat şi am aflat la scurtă vreme după aia.

Am acelaşi sentiment acum. Nu pot să înţeleg exact ce-mi spune, numai că