— Dar urşii? întrebă Lyra. De partea cui sunt?

— De partea celui care îi plăteşte. Nu îi interesează în niciun fel aceste chestiuni, nu au daimoni; nu sunt preocupaţi de problemele umane. Cel puţin aşa obişnuiau să fie urşii, dar noi am auzit că noul lor rege este hotărât să schimbe vechile obiceiuri… Oricum, vânătorii-de-Praf i-au plătit ca să-l ţină în închisoare pe Lordul Asriel, iar ei îl vor ţine la Svalbard până

când ultima picătură de sânge se va scurge din trupul ultimului urs rămas viu.

— Dar nu chiar toţi urşii! strigă Lyra. Este unul care nu e la Svalbard. Este un urs renegat şi o să vină cu noi.

Gâscanul îi aruncă Lyrei încă una din privirile acelea pătrunzătoare. De această dată îi putu simţi surprinderea rece.

Farder Coram se foi incomodat şi spuse:

— De fapt, Lyra, nu cred c-o să vină. Am auzit că îşi ispăşeşte o pedeapsă

cu munca silnică; nu e liber, aşa cum am crezut noi că este, ca să vină cu noi, fie cu armură, fie fără, şi oricum n-o va primi înapoi niciodată.

— Dar a spus că l-au păcălit! L-au îmbătat şi i-au furat armura!

— Noi am auzit altă poveste, zise John Faa. Este o sălbăticiune periculoasă, asta am auzit noi.

— Dacă – Lyra se înfierbântase şi abia mai putea vorbi de indignare – dacă

alethiometrul spune ceva, ştiu că este adevărat. Şi l-am întrebat, şi mi-a spus că el spunea adevărul, chiar l-au păcălit şi ei sunt cei care spun minciuni, nu el. Eu îl cred pe el, Lord Faa! Farder Coram – l-ai văzut şi tu şi îl crezi, nu-i aşa?

— Până acum am crezut că da, copilă. Dar acum nu mai sunt aşa de sigur.

— Dar de ce le e frică? Cred că o s-o ia de nebun să înceapă să omoare oameni în stânga şi-n dreapta imediat ce-şi pune pe el armura? Ar putea să

omoare zeci de oameni chiar şi acum!

— Deja a făcut-o, spuse John Faa. Ei bine, nu chiar zeci, dar câţiva. După

ce i-au luat armura a plecat înnebunit să o caute. A distrus sediu’ poliţiei ş’

a dărâmat zidur’le băncii ş’ nu mai ştiu de unde ş’ cel puţin doi oameni au murit. Singuru’ motiv pentru care nu l-a împuşcat pe loc a fost talentul lui deosebit de a lucra cu metalele; l-au condamnat la muncă silnică.

— Ca un sclav! strigă Lyra. Nu au dreptul să facă asta!

— Oricum ar fi, l-ar fi putut omorî pentru crimele pe care le-a făcut, dar n-au făcut-o. Şi l-au pus la muncă în folosul oraşului, până când îşi va plăti pagubele şi sângele vărsat.

— John, spuse Farder Coram, nu ştiu dacă tu simţi dar eu cred în adâncul sufletului că n-o să-i dea niciodată armura înapoi. Cu cât îl ţin mai mult, cu atât mai furios va fi când îşi va primi armura înapoi.

— Dar dacă îi dăm noi armura, o să vină cu noi şi n-o să-i mai deranjeze pe ei, spuse Lyra. Promit, Lord Faa.

— Şi cum o să facem noi asta?

— Ştiu unde este!

Urmă un moment de linişte în care toţi trei îşi dădură seama de prezenţa daimonului şi de privirea sa fixă aţintită asupra Lyrei. Toţi trei se întoarseră spre el, împreună cu daimonii lor, care până atunci se purtaseră

cu extremă politeţe şi evitaseră, cu modestie, să se uite la această creatură

singură, fără corpul ei.

— Nu veţi fi surprinşi să auziţi, spuse gâscanul, că alethiometrul este un alt motiv pentru care vrăjitoarele sunt interesate de tine, Lyra. Consulul nostru ne-a spus despre vizita ta de dimineaţă. Şi cred că Dr. Lanselius v-a spus despre urs, nu-i aşa?

— Da, aşa e, răspunse John Faa. Şi copila ş’ cu Farder Coram s-a dusă ei doi ca să vorbească cu el. Îndrăznesc să spun că ce spune Lyra este adevărat, da’ dacă încălcăm legea oamenilor ăstora nu facem altceva dăcât să intrăm în conflict cu ei, iară noi ce tre’ să facem e s-ajungem la Bolvangar, cu sau fără urs.

— Ah, dar nu l-ai văzut, John, spuse Farder Coram. Şi eu o cred pe Lyra.

Poate că putem să jurăm pe buna lui credinţă. Prezenţa lui ar putea schimba total situaţia.

— Ce credeţi, domnule? se adresă John Faa daimonului vrăjitoarei.

— Noi avem câteva înţelegeri cu urşii. Dorinţele lor sunt ciudate pentru noi, cum sunt şi ale noastre pentru ei. Dacă acest urs este un proscris, ar putea fi mai puţin de încredere decât se spune că sunt ceilalţi din neamul său. Trebuie să decideţi singuri.

— Da, o să ne hotărâm, spuse John Faa ferm. Dar acum, domnule, ne puteţi spune cum putem ajunge la Bolvangar de aici?

Daimonul-gâscan începu să explice. Vorbi despre văi şi dealuri, despre liziere şi tundră, despre orientare după stele. Lyra ascultă un timp şi apoi se lăsă pe spate, pe scaunul de pe punte, cu Pantalaimon înfăşurat în jurul gâtului şi se gândi la marea viziune pe care o adusese cu el daimonul-gâscan. Un pod între două lumi… Era mult mai minunat decât tot ce putea ea spera! Şi numai marele ei tată ar fi putut concepe aşa ceva. Imediat ce vor salva copiii, se va duce cu ursul la Svalbard şi îl va lua pe Lordul Asriel, alethiometrul îl va folosi ca să-l elibereze; şi o să construiască

podul împreună, şi va fi primul peste…

La un moment dat în noapte, Lord Faa trebuie să o fi cărat pe Lyra în cabina ei, pentru că acolo se trezi. Soarele palid se ridicase pe cer cât putuse de sus, la doar o palmă de orizont, deci Lyra gândi că trebuia să fie în jurul prânzului. În curând, pe măsură ce vor avansa înspre nord, nu va mai fi soare deloc.

Se îmbrăcă repede şi fugi pe punte însă acolo nu se întâmpla mai nimic.

Toate proviziile fuseseră descărcate, săniile şi haitele de câini fuseseră

închiriate şi aşteptau să pornească la drum; totul era gata dar nimic nu se

mişca. Majoritatea gitanilor stăteau într-o cafenea plină de fum, privind apa, mâncând prăjituri cu ghimbir şi bând cafea tare şi dulce la mesele lungi de lemn, sub zumzetul şi pocniturile unor lumini vechi anbarice.

— Unde-i Lord Faa? întrebă ea aşezându-se lângă Tony Costa şi prietenii lui. Şi Farder Coram? S-au dus să-i aducă armura ursului?

— Vorbesc cu Sysselman. Asta-i cuvântu’ lor pentru guvernator. Ş’-ai văzută tu ursu’ ăsta, Lyra?

— Da, spuse ea şi le povesti cu lux de amănunte. Şi cum vorbea, altcineva trase un scaun şi se alătură grupului de la masă.

— Deci ai vorbit cu bătrânul Iorek? spuse el.

Ea se uită surprinsă la noul venit. Era un bărbat înalt şi slab, cu o mustaţă

subţire, neagră, ochi înguşti, albaştri şi o expresie de distanţă şi amuzament sardonic întipărită pe faţă. Simţi pe loc ceva puternic pentru el, dar nu era sigură dacă era admiraţie sau era ură. Daimonul lui era o iepuroaică slabă

şi jigărită.

El întinse mâna iar ea o strânse cu reticenţă.

— Lee Scoresby, spuse el.