— Ei, atunci ce-ar putea să fie?
— Ar putea… ar putea să fie particule elementare.
Lyra pufni dispreţuitor.
— Da, ar putea! insistă el. Ţi-aminteşti moara de lumină pe care o aveau la Gabriel? Ei bine…
La Colegiul Gabriel exista un obiect foarte venerat, pe care-l ţineau pe înaltul altar al Oratoriului, acoperit (abia acum Lyra se gândea la asta) cu o husă de catifea neagră, ca cea care învelea alethiometrul. Îl văzuse când îl însoţise pe Bibliotecarul de la Jordan la un serviciu religios. În punctul culminant al invocaţiei, Mijlocitorul ridicase bucata de catifea pentru a dezvălui în întuneric un dom de sticlă în care era ceva prea îndepărtat ca să
poată fi văzut, până când a tras de un cordon legat de un obturator, lăsând o rază de soare să nimerească precis domul. Atunci totul se clarifică: era un obiect micuţ, ca o giruetă, cu patru aripioare negre pe o parte şi patru albe pe cealaltă, care începu să se rotească în momentul când fu atins de lumină.
Ilustra o lecţie morală, explică atunci Mijlocitorul, pentru că întunericul ignoranţei fuge de lumină, pe când albul înţelepciunii se grăbeşte s-o îmbrăţişeze. Lyra l-a crezut pe cuvânt; oricum, paletele rotitoare erau minunate, orice ar fi însemnat, şi totul se întâmpla cu ajutorul fotonilor, aşa îi spusese Bibliotecarul pe când se înapoiau la Jordan.
Poate că Pantalaimon avea dreptate. Dacă particulele elementare puteau să
pună în funcţiune o moară de lumină, fără îndoială că puteau să facă
lumina să acţioneze un ac. Totuşi, era încă nelămurită.
— Lyra! Lyra!
Era Tony Costa, care-i făcea cu mâna de pe debarcader.
— Vino-ncoace, o strigă el. Trebă să mergi la John Faa, la Zaal. Grăbeşte-te, fato, e urgent.
Îl găsi pe John Faa cu Farder Coram şi cu ceilalţi lideri, îngrijoraţi cu toţii.
John Faa vorbi:
— Lyra, copilă, Farder Coram mi-a povestită dăspre cum citeşti tu instrumenta’ ăla. Îmi pare rău să spun că sărmanu’ Jacob tocma’ a murit.
Cred c-o s-avem nevoie să te loăm cu noi, pân’ la urmă, împotriva dorinţei mele. Nu pot să gândesc clar acuma, da’ să pare că n-avem dă ales.
Imedeat ce-l îngroapă pă Jacob, după datină, o să pornim la drum. Mă-nţălegi, Lyra, o să vii cu noi, da’ nu-i cazu’ să te bucuri sau să sari în sus.
Ne aşteaptă pă toţi pericole şi tulburări. Te dau în grija lu’ Farder Coram.
Să nu cumva să-i faci fro boacănă sau să-l pui în premejdie, că dacă nu, o
să simţ’ pă pielea ta forţa mâniei mele. Acuma treci dă-i spune lu’ Ma Costa şi pregăteşte-te dă plecare.
Următoarele două săptămâni trecură mai tumultuos decât oricare altele din viaţa de până atunci a Lyrei. Tumultuos, dar nu şi rapid, căci urmară lungi şi plictisitoare perioade de aşteptare, de pitire prin dulapuri umede şi ursuze, de observare a unui peisaj de toamnă deprimant, murat de ploaie, desfăşurându-se dincolo de fereastră, de căutare a unui nou ascunziş, de dormit lângă gazele înecăcioase ale motorului şi de trezire cu dureri cumplite de cap. Cel mai rău dintre toate era că nu-i fu, nici măcar o dată, permis să alerge în aer liber, pe mal, sau să se caţere pe punte sau să înoate către ecluză sau să prindă odgonul de acostare.
Bineînţeles, pentru că trebuia să rămână ascunsă. Tony Costa îi povestise bârfele care circulau prin cârciumile de pe malul râului: cât era regatul de lung se pornise o căutare a unei fetiţe blonde, cu o răsplată uriaşă în caz că
o găseau şi cu o pedeapsă aspră pentru oricine ar fi ascuns-o. Mai erau şi zvonuri ciudate: oamenii ziceau că era singurul copil care scăpase din mâinile Coblerilor şi mai ascundea şi nişte secrete îngrozitoare. Un alt zvon spunea că nu era deloc un pui de om ci o pereche de spirite, sub formă de copil şi daimon, trimisă pe pământ de puterile infernului pentru a crea un mare dezastru. Alţii zvoneau că nu era un copil ci o fiinţă umană
adultă, micşorată prin magie şi aflată în slujba tătarilor, venită să-i spioneze pe bunii englezi şi să pregătească drumul unei invazii tătare.
Lyra ascultă poveştile mai întâi cu voioşie iar mai apoi fără speranţă. Toţi oamenii aceia o urau şi se temeau de ea! Şi cât ar fi vrut să iasă din cabina aia strâmtă. Ar fi vrut să fie deja în Nord, în mijlocul zăpezilor întinse, sub strălucitoarea Auroră. Uneori îşi dorea să se întoarcă la Colegiul Jordan, să
se caţere pe acoperişuri cu Roger, în sunetul Clopotului Majordomului anunţând că mai era o jumătate de oră până la cină şi în zăngăneala, sfârâitul şi strigătele de la Bucătărie… Apoi îşi dorea fierbinte ca nimic să
nu se fi schimbat, ca nimic să nu se schimbe vreodată, ca ea să rămână
pentru totdeauna Lyra de la Colegiul Jordan.
Alethiometrul era singurul lucru care o smulgea din plictiseală şi iritare. Îl citea în fiecare zi, uneori împreună cu Farder Coram, alteori de una singură, şi îşi dădu seama că putea să se afunde din ce în ce mai uşor în starea calmă în care simbolurile îşi clarificau sensul şi în care acele măreţe lanţuri muntoase atinse de lumina soarelui se înfăţişau vederii.
Se chinui să-i explice lui Farder Coram ce simţea.
— E aproape ca şi cum ai vorbi cu cineva, numai că nu prea poţi să-l auzi şi te simţi puţin stupid fi’ncă-i mai deştept ca tine, da’ numai că nu se supără niciodată pe tine, sau de astea… Şi ştie atâtea, Farder Coram!
Aproape ca şi cum ar şti totul! Doamna Coulter era deşteaptă, ştia şi ea o grămadă de lucruri, însă ăsta e un alt fel de a şti… E ca şi cum ar înţelege, cred…
El îi punea întrebări concrete iar ea căuta răspunsuri.
— Ce face doamna Coulter acum? întreba el, iar mâinile ei se mişcau de îndată, iar el spunea:
— Spune-mi ce faci.
— Ei bine, Madona este doamna Coulter şi gândesc mama mea când pun mâna acolo. Iar furnica este ocupată – asta-i uşor, ăsta e primul înţeles, iar clepsidra are timpul printre înţelesuri şi undeva mai jos este acum, şi după
aia mă concentrez.
— Şi cum ştii unde sunt înţelesurile astea?
— Păi le văd, cumva. Sau mai degrabă le simt, ca şi cum ai urca pe o scară
