Se ridică în două picioare cât era de înalt şi se uită spre apus; ultimele raze de soare îi colorau faţa într-o nuanţă strălucitoare de alb-gălbui, pe fondul închis al orizontului. Lyra putu simţi puterea pe care o emana marea creatură, ca nişte valuri de căldură.

— Trebuie să lucrez până la apusul soarelui, spuse el. Mi-am dat cuvântul azi-dimineaţă stăpânului de aici. Îi mai sunt dator cu câteva minute de lucru.

— Soarele a apus unde sunt eu, sublinie ea, pentru că soarele dispăruse din raza ei de vedere în spatele stâncilor dinspre sud-vest.

Ursul se lăsă pe toate cele patru picioare.

— Este adevărat, spuse el, cu faţa acum în umbră, ca şi a ei.

— Cum te cheamă, copilă?

— Lyra Belacqua.

— Atunci îţi rămân dator, Lyra Belacqua, spuse el.

Apoi se întoarse şi se avântă înainte, călcând atât de repede pe pământul îngheţat încât Lyra nu putea ţine pasul cu el, chiar şi dacă alerga. Alergă

totuşi, iar Pantalaimon zbură sub formă de pescăruş pentru a vedea unde se duce ursul şi pentru a îi striga Lyrei pe unde să o ia ca să îl ajungă din urmă.

Iorek Byrnison părăsi depoul de sănii şi o luă pe o stradă îngustă, după care se întoarse pe strada principală a oraşului, trecu de curtea casei Sysselmanului unde atârna un steag în aerul nemişcat şi o santinelă

mărşăluia amorţită în susul şi-n josul dealului, pe lângă fundătura unde locuia consulul vrăjitoarelor. Santinela reuşise să îşi dea seama ce se întâmplă şi încerca să-şi adune minţile dar Iorek Byrnison dăduse deja colţul spre port.

Oamenii se opreau să se uite iar cei care se aflau pe drum fugeau din calea lui. Santinela trase două focuri în aer şi porni în josul dealului după urs dar derapând pe panta acoperită de gheaţă, reuşi să-şi regăsească echilibrul numai după ce se apucă de gard. Lyra nu era prea departe în urmă. Cum trecu de casa Guvernatorului începu să îşi dea seama de numărul tot mai mare de persoane care ieşeau să vadă ce se întâmplă, şi crezu că îl vede pe Farder Coram printre ei, dar trecu în viteză, avântându-se spre colţul pe care santinela tocmai îl dădea pentru a urmări ursul.

Casa preotului era mai veche decât majoritatea celorlalte şi era construită

din cărămizi scumpe. Trei scări duceau la uşa principală, din care acum mai rămăseseră nişte fâşii de lemn atârnate în balamale iar din casă se auzeau ţipete şi scrâşnetele unui alt lemn rupt. Santinela ezită afară, cu puşca pregătită, dar apoi, pe măsură ce trecătorii începeau să se adune, iar oamenii se uitau pe ferestre de pe cealaltă parte a străzii, îşi dădu seama că

trebuia să acţioneze şi trase un foc în aer înainte de a intra.

Peste un moment, toată casa păru să se clatine. Trei geamuri se sparseră

deodată şi o ţiglă alunecă de pe acoperiş; o servitoare fugi îngrozită, cu găina-i daimon împleticindu-se pe urmele ei.

O altă împuşcătură veni dinspre casă şi apoi un urlet în toată forţa o făcu pe servitoare să ţipe. Preotul însuşi zbură pe uşă ca proiectat dintr-un tun, cu daimonul lui pelican într-un nor de pene. Lyra auzi nişte ordine şi se întoarse pentru a vedea un pluton de poliţişti înarmaţi grăbindu-se spre colţ, unii cu pistoale, alţii cu puşti şi nu departe în spatele lor, venea John Faa şi se vedea silueta agitată a Sysselmanului.

Un scrâşnet şi-o pocnitură puternică îi făcu pe toţi să privească din nou spre casă. O fereastră joasă, care, fără îndoială, trebuie să fi fost de la pivniţă, se făcu ţăndări într-o explozie de sticlă spartă şi aşchii de lemn.

Santinela care îl urmase pe Iorek Byrnison în casă ieşi cu disperare şi se aşeză cu faţa la fereastra de la pivniţă, cu puşca pe umăr; apoi fereastra căzu de tot şi prin deschizătura largă ieşi Iorek Byrnison, ursul în armură.

Fără ea era formidabil. Cu ea era terifiant. Era roşie-ruginie şi asamblată

rudimentar: plăci şi bucăţi mari de metal îndoit şi decolorat, care scârţâiau şi scrâşneau la orice atingere. Casca era alungită, după forma botului, cu nişte fante în dreptul ochilor dar îi lăsa falca puternică de jos liberă pentru a putea muşca şi sfâşia.

Santinela trase câteva focuri, iar poliţiştii îşi goliră şi ei armele, dar Iorek Byrnison scutură gloanţele de pe el ca pe nişte picături de ploaie şi se năpusti într-un scrâşnet şi zornăit asurzitor de metal, înainte ca santinela să

poată face vreo mişcare, şi îl trânti la pământ. Daimonul său, un câine husky, se repezi la gâtul ursului dar Iorek Byrnison nu îl băgă în seamă mai mult decât pe o muscă şi, târând santinela către el cu una din puternicele şi marile sale labe, se aplecă şi îi cuprinse capul între fălci. Lyra putu vedea exact tabloul care urma: îi va strivi craniul omului ca pe un ou şi apoi va fi o bătălie sângeroasă, mai mulţi morţi şi altă întârziere; iar ei nu se vor elibera niciodată, cu sau fără urs.

Fără să mai gândească, Lyra se repezi înainte şi atunci când văzu un petec de blană alb-gălbuie între marginile ruginite ale metalului îşi înfipse degetele în ea, în singurul punct vulnerabil din armura ursului: despărţitura care se făcea între cască şi platoşa cea mare de pe umeri, atunci când ursul avea capul aplecat. Pantalaimon zbură imediat spre acelaşi loc, se făcu

pisică sălbatică şi se arcui ca să o apere pe Lyra, dar Iorek Byrnison era nemişcat. Atacatorii opriseră focul.

— Iorek! îi spuse Lyra îndârjită. Ascultă! Îmi datorezi un serviciu, da? Ei bine, acum poţi să ţi-l plăteşti. Fă cum te rog eu. Nu te lupta cu oamenii ăştia. Întoarce-te şi vino cu mine. Noi vrem să te avem cu noi, Iorek, nu poţi să stai aici. Vino jos, în port, cu mine, şi nici măcar nu te uita în urmă.

Farder Coram şi Lord Faa, lasă-i pe ei să ducă tratativele şi-or să o facă aşa cum trebuie. Dă-i drumul omului acesta şi vino cu mine…

Ursul deschise încet fălcile. Santinela leşină şi se lovi de pământ cu capul însângerat, ud şi alb ca varul. Daimonul începu să îl mângâie şi să îl alinte în timp ce înfricoşătorul urs făcu un pas în lături, spre Lyra.

Nimeni nu făcu nicio mişcare. Toţi urmăriră uimiţi cum, la rugămintea fetiţei cu daimonul pisică, ursul îşi întoarce capul de la victima sa. Se traseră cu toţii la o parte pentru a-i face loc impunătorului Iorek Byrnison care se îndrepta greoi spre port, alături de Lyra.

Mintea Lyrei era cu totul concentrată asupra lui şi nu văzu confuzia din spatele ei, teama şi mânia care se înteţiră după ce ursul a dispărut din raza lor vizuală. Lyra merse împreună cu el, iar Pantalaimon păşi înaintea lor ca şi cum ar fi vrut să le deschidă drumul.

John Faa îşi puse mâinile la gură şi strigă:

— Gitani!

Erau cu toţii gata. Fremătau să plece încă din momentul în care debarcaseră; săniile erau legate, câinii aşteptau în făgaşele lor.

John Faa spuse:

— Timpu’ s’ plecăm, prieteni. Acuma ne-am adunată cu toţii iar drumu’-i dăschis. Dom’le Scoresby, ai încărcat tot?

— Gata de drum, Lord Faa.

— Şi tu, Iorek Byrnison?

— După ce mă-mbrac.

Terminase să îşi ungă armura. Nevrând să piardă şi carnea de focă, ridică

toată carcasa în dinţi şi o aruncă pe sania mai mare a lui Lee Scoresby înainte de a-şi îmbrăca armura. Era uimitor să vezi cu câtă uşurinţă o mânuia: plăcile de metal erau groase de aproape trei centimetri în unele locuri şi totuşi el le sucea şi le aşeza pe fiecare la locul ei de parcă ar fi fost franjuri de mătase.

Îi luă mai puţin de un minut şi de data aceasta nu se mai auzi scrâşnetul ascuţit al ruginei.

Aşa că, în mai puţin de o jumătate de oră, expediţia pornise deja spre Nord.

Sub un cer populat cu milioane de stele şi o lună imensă, săniile săltau şi zăngăneau când treceau peste brazdele îngheţate ale altor sănii sau peste pietre, până când ajunseră la zăpada curată de la marginea oraşului. Apoi sunetul se schimbă într-un fâsâit înăbuşit de zăpadă şi scârţâit de lemn; iar câinii începură să alerge nerăbdători. Mişcarea deveni rapidă şi lină.

Lyra, în spatele săniei lui Farder Coram, înfăşurată atât de bine în hainele ei noi groase, încât numai ochii i se vedeau, îi şopti lui Pantalaimon:

— Poţi să îl vezi pe Iorek?

— Merge alături de sania lui Lee Scoresby, răspunse daimonul hermină, uitându-se înapoi şi agăţându-se de gluga ei de blăniţă.

Înaintea lor, peste munţi, spre nord, arcurile şi ochiurile largi şi pale ale Luminilor Nordului începură să strălucească şi să tremure. Lyra le văzu prin ochii pe jumătate închişi şi simţi un fior somnoros de o adâncă

fericire: se grăbeau spre nord, sub luminile Aurorei. Pantalaimon se luptă