Elitrele îi erau întinse, ca ale unei buburuze gata să-şi ia zborul, iar aripile interioare se zbăteau cu atâta furie încât din ele nu se vedea decât o formă
difuză. Cele şase picioare terminate cu gheare zgâriau sticla netedă.
— Ce e aia? întrebă ea.
Pantalaimon, încă pisică sălbatică, se ghemui pe masă la depărtare de câteva palme, cu ochii verzi aţintiţi asupra creaturii care se mişca în cercuri înăuntrul paharului.
— Dacă l-ai deschide, spuse Farder Coram, n-ai găsi nicio fiinţă vie înăuntru. În orice caz nu un animal sau o insectă. Am văzut aşa ceva mai înainte şi nu m-am gândit că o să mai văd vreuna aşa departe în nord.
Treburi din Africa. Înăuntru e o rotiţă de ceas, şi de arcul ei e legat un spirit rău cu o vrajă în inimă.
— Dar cine l-a trimis?
— Nici nu-i nevoie să citeşti simbolurile, Lyra, poţi ghici la fel de uşor ca şi mine.
— Doamna Coulter?
— Sigur. N-a explorat ’mneaei doar Nordul, sunt destule lucruri ciudate şi-n sălbăticia Sudului. În Maroc am văzut una d-astea ultima oară.
Periculoase de moarte: câtă vreme e spiritul înăuntru nu se opreşte niciodată, iar când îi dai drumul e monstruos de furios şi ucide primul lucru care-i iese în cale.
— Dar ce căuta?
— Spiona. Am fost un netrebnic nenorocit că te-am lăsat pe punte. Şi ar fi trebuit să te las să citeşti simbolurile fără să te întrerup.
— Gata, acuma ştiu! spuse Lyra, însufleţită deodată. Şopârla aia înseamnă
aer! Am văzut şi înainte dar nu înţelegeam de ce, aşa că am încercat să-mi dau seama şi am pierdut înţelesul.
— Aha, spuse Farder Coram, atunci înţeleg şi eu. Nu-i o şopârlă, aia e… e un cameleon. Şi înseamnă aer pentru că ei nu mănâncă, nici nu beau, trăiesc doar cu aer.
— Iar elefantul…
— Africa, spuse el şi adăugă: Aha.
Se uitară unul la altul. Cu fiecare revelaţie a puterii alethiometrului erau din ce în ce mai uluiţi.
— Ne-a spus-o tot timpul, zise Lyra. Trebuia să-l fi ascultat. Şi acum ce să
facem cu ăsta, Farder Coram? Putem să-l omorâm, sau aşa ceva?
— Nu ştiu dacă putem face ceva. Va trebui doar să-l ţinem bine închis într-o cutie şi să nu-i dăm drumul niciodată. Ce mă îngrijorează cel mai tare este ăl de scăpă. O să se întoarcă la doamna Coulter acum, şi-o să-i ducă
vestea că te-a văzut. Să mă ia naiba, Lyra, dacă nu-s tâmpit.
Scotoci printr-un dulap şi găsi o cutie fumurie cam de şapte centimetri în diametru. Fusese folosită pentru a ţine şuruburi, însă le aruncă deoparte şi curăţă interiorul cu o cârpă înainte de a introduce paharul cu capul în jos, cu cartonul la locul lui, pe post de capac.
După un moment dificil, în care unul din picioarele creaturii scăpă şi împinse cutia într-o parte cu o putere surprinzătoare, reuşiră să o captureze şi să înşurubeze strâns capacul.
— De îndată ce ne mutăm pe vas, o să-l sudez pe margine, să fiu sigur, spuse Farder Coram.
— Dar rotiţele de ceas nu se opresc vreodată?
— Rotiţele obişnuite, da. Dar cum am spus, asta-i întoarsă de spiritul de la capătul ei. Cu cât se zbate mai tare, cu atât mai tare e întoarsă şi cu atât mai mare e forţa. Acum să-l punem undeva deoparte…
Înfăşură cutia într-o bucată de flanel, ca să înăbuşe neîncetatul bâzâit şi hârâit, şi o aruncă sub prici.
Se făcuse întuneric deja, iar Lyra privea pe geam cum se apropiau luminile din Colby. Aerul greu se transformă în ceaţă şi pe când acostau la debarcaderul de la Piaţa de peşte afumat, totul era estompat şi neclar.
Întunericul înveşmântat în valuri gri-argintii, cu sclipiri de perlă, se aşezase peste depozite şi macarale, peste tarabele de lemn din piaţă şi peste clădirea de granit, cu multe coşuri de fum după care fusese numită piaţa, unde ziua şi noaptea peştii atârnau la afumat, în îmbătătorul fum produs de lemnul de stejar ars. Coşurile de fum făceau aerul umed şi mai vâscos iar mirosul plăcut de hering, de macrou sau de ţipar afumat părea că vine direct din pietrele caldarâmului.
Lyra, înfăşurată într-o mantie de ploaie cu o glugă mare ce-i acoperea părul, care ar fi putut-o da de gol, mergea alături de Farder Coram şi de cârmaci. Toţi cei trei daimoni erau alerţi, scotocind pe după colţuri, uitându-se în urmă, ascultând până şi cel mai slab zgomot de paşi.
Însă ei erau singurele siluete ce puteau fi văzute. Cetăţenii din Colby erau toţi la casele lor, probabil sorbind ceva lichior de ienupăr pe lângă sobe duduind de căldură. Nu văzură pe nimeni până când ajunseră la docuri, şi primul bărbat pe care-l văzură a fost Tony Costa, care păzea porţile.
— Slavă Domnului c-aţi ajuns, spuse el încet, făcându-le loc. Tocmai am auzit că Jack Verhoeven a fost împuşcat şi că barca-i scufundată, şi nimeni nu ştia unde eraţi. John Faa e la bord deja şi-i nerăbdător s-o ia din loc.
Vasul îi păru Lyrei imens: timoneria şi un coş de fum la mijlocul navei, un castel înalt şi o macara imensă deasupra punţii acoperite cu prelată, luminiţe galbene străluceau prin hublouri şi pe covertă şi o lumină albă
învăluia vârful de catarg, şi trei sau patru bărbaţi pe punte lucrând grăbiţi la ceva ce nu se putea vedea.
Se grăbi către pasarela de lemn înaintea lui Farder Coram, şi privi în jur entuziasmată. Pantalaimon deveni maimuţă şi se căţără imediat pe macaraua de manevră, însă Lyra îl chemă jos. Farder Coram voia să-i vadă
înăuntru, sau dedesubt, cum s-ar zice la bordul unei nave.
Cu câteva scări mai jos, sau pe scara de tambuchi, era un salon mic unde John Faa vorbea încet cu Nicholas Rokeby, gitanul care avea grijă de vas.
John Faa nu făcea nimic în grabă. Lyra aşteptă s-o salute, însă el îşi încheie mai întâi comentariile despre maree şi despre pilotaj şi de-abia după aceea se întoarse către noii veniţi.
