— Cu cât timp în urmă a fost întâlnirea aceea? întrebă el.
— Să tot fie patruzeci de ani. Dar cred c-o să-şi amintească.
— Şi care este al doilea mod în care îmi căutaţi ajutorul?
— Reprezint un număr de familii gitane care şi-au pierdut copiii. Avem motive să credem că există o organizaţie care capturează aceşti copii, ai noştri şi alţii, şi îi duce în Nord, cu un scop necunoscut. Aş dori să ştiu dacă poporul din care faceţi parte, Doctore Lanselius, a auzit de întâmplări de genul acesta.
Dr. Lanselius sorbi impasibil din cafea.
— Nu este imposibil ca informaţii despre o astfel de activitate să fi ajuns şi la urechile noastre, spuse el. Dar, vă daţi seama, relaţiile dintre poporul meu şi locuitorii Nordului sunt în perfectă cordialitate. Ar fi dificil să
încerc să justific faptul că i-am deranjat.
Farder Coram încuviinţă ca şi cum ar fi înţeles foarte bine ce se întâmpla.
— Fără îndoială, spuse el. Şi nu ar fi necesar să vă întreb dacă aş putea culege aceste informaţii în orice alt mod. De aceea am întrebat mai întâi de doamna vrăjitoare.
Acum Dr. Lanselis încuviinţa de parcă el înţelegea. Lyra urmărea cu uimire şi respect acest joc. În spatele lui se întâmplau o mulţime de lucruri, iar Lyra vedea că doctorul Consul era pe cale să ia o decizie.
— Foarte bine, spuse el. Bineînţeles că este adevărat şi realizezi că numele dumitale nu ne este necunoscut, Farder Coram. Serafina Pekkala este regina unui clan de vrăjitoare din regiunea Lacului Enara. Cât despre întrebarea pe care mi-o pui, este, de bună seamă, un lucru înţeles că această
informaţie nu a ajuns la dumneata prin intermediul meu.
— Fără îndoială.
— Ei bine, chiar în acest oraş există o filială a unei organizaţii numite Compania de Explorare Progresul Nordului, care pretinde că cercetează
minerale, dar care este, de fapt, controlată de un corp din Londra, numit Comitetul de Oblaţii. Se întâmplă să ştiu că această organizaţie importă
copii. Acest fapt nu este ştiut în oraş; guvernul norvegian nu este, oficial,
conştient de el. Copiii nu rămân aici pentru mult timp. Sunt duşi mai departe, pe continent.
— Ştiţi unde, dr. Lanselius?
— Nu. Ţi-aş spune dacă aş şti.
— Şi ştiţi ce se întâmplă cu ei acolo?
Pentru prima dată, dr. Lanselius se uită la Lyra. Lyra îl privi impasibilă.
Micul şarpe verde ridică capul din gulerul consulului şi îi şopti ceva la ureche cu limba lui ascuţită.
Consulul spuse:
— Am auzit expresia Procesul Maystadt în legătură cu acest aspect. Cred că o folosesc pentru a evita să spună exact ceea ce fac acolo. De asemenea, am mai auzit cuvântul intercizie, dar la ceea ce se referă, n-aş putea spune.
— Şi în momentul de faţă se află vreun copil în oraş? întrebă Farder Coram.
Mângâia blăniţa daimonului care stătea cu urechile ciulite în braţele sale.
Lyra observă că se oprise din tors.
— Nu, cred că nu, spuse Dr. Lanselius. Un grup de aproximativ doisprezece copii a ajuns săptămâna trecută şi alaltăieri a plecat mai departe.
— Ah, atât de curând? Asta ne dă o oarecare speranţă. Cum au călătorit, dr.
Lanselius?
— Cu sania.
— Şi n-aveţi nicio idee încotro s-au îndreptat?
— Foarte vag. Nu este un subiect care ne interesează.
— Fără îndoială. Acum, mi-aţi răspuns drept la toate întrebările, şi mai am doar una. Dacă aţi fi în locul meu, ce întrebare aţi pune Consulului Vrăjitoarelor?
Pentru prima dată, Consulul Vrăjitoarelor zâmbi.
— Aş întreba de unde aş putea obţine serviciile unui urs cu armură, spuse el.
Lyra îşi îndreptă brusc spatele şi simţi inima lui Pantalaimon tresărindu-i în mână.
— Am înţeles că urşii cu armură sunt în serviciul Comitetului de Oblaţii, spuse Farder Coram surprins. Vreau să spun, al Companiei Progresul Nordului, sau oricum s-o fi numind.
— Există cel puţin unul care nu e. Îl veţi găsi la depoul de sănii, în capătul străzii Langlokur. Pentru moment, îşi câştigă existenţa muncind acolo, dar are un temperament atât de violent, iar frica pe care o inspiră tuturor câinilor din zonă este atât de mare, încât angajamentul lui s-ar putea să nu dureze prea mult.
— Este, prin urmare, un renegat?
