— Băieţelu’, spuse altcineva. Poate şi el să mănânce şi să se încălzească, chiar dacă…
Lyra încerca să îi spună lui John Faa despre vrăjitoare dar erau cu toţii atât de ocupaţi iar ea era atât de obosită. După câteva minute de ameţeală în lumina lanternelor, fum, oameni care se grăbeau încolo şi-ncoace simţi o muşcătură blândă la ureche – erau dinţii de hermină ai lui Pantalaimon şi se trezi numai pentru a vedea faţa ursului la doar câţiva centimetri de faţa ei.
— Vrăjitoarele, şopti Pantalaimon. L-am chemat pe Iorek.
— Aa, da, mormăi ea. Iorek, îţi mulţumesc pentru că m-ai dus acolo şi m-ai adus înapoi. S-ar putea să nu-mi mai amintesc să îi spun lui Lord Faa despre vrăjitoare, aşa că ar fi mai bine să te duci să o faci tu în locul meu.
Îl auzi pe urs aprobând şi apoi adormi pe deplin.
Când se trezi era lumina zilei atâta câtă putea fi acolo. Cerul era palid spre sud-est iar aerul îmbibat într-o ceaţă gri prin care gitanii se mişcau ca nişte fantome butucănoase, încărcând săniile şi înhămând câinii.
Lyra văzu totul din adăpostul de pe sania lui Farder Coram, în care stătea cuibărită sub o grămadă de blănuri. Pantalaimon se trezise de-a binelea, înaintea ei, încercând să ia forma unei vulpi polare înainte de a reveni la hermina lui favorită.
Iorek Byrnison dormea, pe-aproape, în zăpadă, cu capul pe labele lui mari; dar Farder Coram era deja în picioare şi îndată ce îl văzu pe Pantalaimon că iese, veni să o scoale pe Lyra.
Îl văzu că vine, aşa că se ridică în fund, ca să vorbească cu el.
— Farder Coram, ştiu ce era de nu puteam să-nţeleg! Alethiometrul îmi tot spunea pasăre şi nu şi asta nu avea niciun sens, pentru că însemna fără
daimon şi nu puteam să-nţeleg cum ar putea să fie asta… Ce s-a întâmplat?
— Lyra, mi-e teamă să îţi spun asta după tot ce ai făcut, dar băieţelul acela a murit acum o oră. Nu se putea linişti, nu putea sta într-un loc; tot întreba de daimonul lui, unde este, dacă vine repede, şi toate astea; şi ţinea aşa de strâns la piept bucata aia de peşte, de parcă ar fi fost… Ah, nici nu pot să
vorbesc despre asta, copilă; dar până la urmă a închis ochii şi s-a liniştit şi atunci a fost prima dată când a arătat împăcat, pentru că era ca orice alt mort, cu daimonul dispărut în virtutea naturii. Au încercat să-i sape o groapă dar pământul e tare ca fierul. Aşa că John Faa a poruncit să se facă
un foc mare şi o să-l ardă, ca să nu rămână aici şi să fie mâncat de fiarele sălbatice. Copilă, ai făcut un lucru curajos şi un lucru bun şi sunt mândru de tine. Acum ştim de ce cruzimi teribile sunt capabili oamenii aceia, acum vedem mai clar ca niciodată datoria pe care o avem de îndeplinit. Ce trebuie să faci tu acuma este să te odihneşti şi să mănânci bine pentru că
aseară ai adormit prea repede ca să te refaci cum trebuie, iar la temperaturile astea trebuie să mănânci bine ca să te ţii pe picioare…
Se agita, împăturea blănurile la locul lor, strângea frânghiile din jurul săniei, trăgea hăţurile câinilor cu mâna, ca să le dezlege.
— Farder Coram, unde este băieţelul acum? L-au ars deja?
— Nu Lyra, este acolo, în spate.
— Vreau să mă duc să-l văd.
Nu-i putea refuza aceasta. Oricum văzuse ceva mult mai rău decât un mort, iar expresia de acum a băiatului ar putea chiar să o liniştească. Aşa că Lyra o porni voiniceşte prin zăpadă, cu Pantalaimon în formă de iepure polar sărind delicat la piciorul ei, pe lângă şirul de sănii, spre locul unde nişte oameni adunau o grămadă de lemne.
Trupul băiatului era întins sub o pătură cu carouri, lângă cărare.
Îngenunche şi ridică pătura cu mâinile în mănuşile cele groase. Un bărbat vru să o oprească dar ceilalţi îi făcură semn din cap s-o lase.
Pantalaimon se ghemui aproape de ea în timp ce Lyra se uită la sărmana faţă slăbită. Îşi scoase mâna din mănuşă şi îi atinse ochii. Erau reci ca marmura iar Farder Coram avusese dreptate; sărmanul micuţ, Tony Makarios acum nu era cu nimic diferit de orice altă fiinţă umană al cărei daimon plecase în moarte. Oh, dacă l-ar lua pe Pantalaimon de lângă ea! Îl luă şi îl îmbrăţişă atât de tare de parcă voia să-l închidă chiar în inima ei. Şi tot ce avea Tony era amărâta aia de bucată de peşte…
Unde era?
Trase pătura în jos. Dispăruse.
Într-un moment fu în picioare, iar ochii îi aruncau fulgere de furie către bărbaţii care stăteau în apropiere.
— Unde-i peştele lui?
Se opriră derutaţi, neştiind sigur ce voia să spună; deşi unii dintre daimonii lor ştiau şi se uitară unul la altul. Unul dintre bărbaţi începu să râdă
oarecum nesigur.
— Să nu-ndrăzneşti să râzi! O să-ţi scot plămânii din piept dacă îndrăzneşti să râzi de el! Asta-i tot ce avea şi el, săracul, singurul lucru de care să se agaţe, doar un peşte vechi şi uscat, asta-i tot ce avea ca daimon pe care să-l iubească şi cu care să fie bun. Cine i l-a luat? Unde este?
Pantalaimon îşi arăta colţii lui de leopard de zăpadă, la fel ca daimonul Lordului Asriel, dar Lyra nu văzu asta, totul pentru ea acum era în alb şi negru, era bine sau rău.
— Uşurel Lyra, zise un om. Uşor copile.
— Cine l-a luat? îl săgetă ea cu privirea din nou, iar gitanul se dădu un pas înapoi în faţa furiei ei dezlănţuite.
— N-am ştiut, spuse alt bărbat spăşit. N-am ştiut, am crezut doară că asta mânca el. L-am luată din mâna lui pen’c-am crezut că i-arăt mai mult respect aşa. Asta-i tot, Lyra.
— Şi unde e?
Omul răspunse încurcat
— Dac’am zisă că nu mai are nevoie de el, l-am loat ş’ l-am dat la câini.
Îmi cer ertare.
— Nu de iertarea mea ai nevoie, ci de a lui, spuse ea şi imediat se întoarse, îngenunche din nou şi îşi puse mâna pe obrajii ca gheaţa ai copilului mort.
Apoi îi veni o idee şi începu să se cotrobăie prin blănuri. Aerul rece o izbi în momentul în care îşi deschise hanoracul, dar în câteva secunde găsi ceea ce căuta; luă o monedă de aur din pungă, după care se înfofoli la loc.
