— Vin cu tine!

— Nu, mai bine nu, pentru că o să fie mai bine să lipsească doar o persoană. Puteţi să spuneţi toate că aţi adormit şi nu ştiţi unde m-am dus.

— Dar dacă aş veni cu tine…

— Ne-ar prinde mai uşor, spuse Lyra.

Daimonii lor se uitau fix unul la altul, Pantalaimon ca pisică sălbatică iar Kyrillion al lui Annie, ca vulpe. Palpitau. Pantalaimon scoase un sâsâit uşor şi îşi arătă colţii dar Kyrillion se întoarse şi începu să se spele indiferent.

— Bine, atunci, spuse Annie, resemnată.

Era un fapt destul de obişnuit ca astfel de confruntări între copii să fie rezolvate de daimonii lor în felul acesta, unul dintre ei acceptând dominaţia celuilalt. Oamenii lor acceptau, de regulă, rezultatul fără resentimente, aşa că Lyra ştia că Annie va face aşa cum a spus ea.

Toate fetiţele au contribuit la plan, punându-şi hainele în patul Lyrei astfel încât, la o verificare superficială să pară că este acolo, şi jurară să spună că

nu ştiu nimic despre asta. Apoi Lyra ascultă la uşă pentru a se asigura că nu vine nimeni, sări pe dulap, împinse placa şi pătrunse înăuntru.

— Numa’ să nu spuneţi nimic, şopti ea în jos, spre feţele care o urmăreau cu atenţie.

Apoi puse placa uşor la loc şi se uită înjur.

Stătea ghemuită într-un fel de jgheab metalic îngust care era fixat pe o structură de grinzi şi traverse. Plăcile tavanelor erau uşor translucide aşa că

de dedesubt venea puţină lumină şi Lyra putu vedea suprafaţa destul de joasă (cam de 60, 70 de centimetri în înălţime) întinzându-se fără sfârşit în

toate direcţiile. Era plin de conducte de metal, bare şi ţevi şi puteai să te pierzi uşor. Dar dacă reuşea să meargă doar pe metal, fără să pună piciorul pe panouri, şi atâta timp cât nu făcea niciun zgomot, ar trebui, gândea ea, să poată merge fără probleme de la un capăt la celălalt al Staţiei.

— E la fel ca la Jordan, Pan, şopti ea, când am stat în Camera de Odihnă.

— Dacă n-ai fi făcut-o atunci, nimic din toate astea nu s-ar fi întâmplat, şopti el.

— Atunci eu sunt cea care trebuie să rezolv, nu-i aşa?

Încercă să se orienteze şi să descopere cam în ce direcţie ar fi trebuit să se afle Sala de Conferinţe şi porni. Nu era deloc o călătorie uşoară. Trebuia să

meargă de-a buşilea pentru că spaţiul era prea mic pentru a putea merge lăsată pe vine, şi de multe ori trebuia să se târască pe sub vreo conductă

mare pătrată sau să încalece ţevile de încălzire. Jgheaburile de metal prin care se târa urmau dispunerea pereţilor interiori şi atâta timp cât stătea în ele simţea ceva solid, liniştitor sub picioare; dar erau atât de înguste şi aveau margini ascuţite, atât de ascuţite încât se tăie la gleznă şi la genunchi şi în scurt timp descoperi că o dor toate oasele şi muşchii şi că e plină de praf.

Ştia însă, în mare, pe unde se afla şi putea vedea blănurile în legătura întunecată pe fondul luminat al panourilor chiar deasupra dormitorului ei –

un punct foarte bun de orientare când se va întoarce. Putea spune unde era o cameră goală pentru că plăcile erau întunecate; din când în când auzea voci de dedesubt şi se oprea să asculte, dar erau doar bucătarii sau surorile, în ceea ce, potrivit celor pe care le ştia de la Jordan, se numea camera comună. Nu spuneau nimic interesant aşa că mergea mai departe.

În cele din urmă ajunse în zona în care, potrivit calculelor ei, trebuia să se afle sala de conferinţe şi fără niciun dubiu, găsi o suprafaţă care nu mai era acoperită de încrengătura de ţevi: toate conductele de aer condiţionat şi încălzire coborau într-un singur punct, la capătul unui spaţiu dreptunghiular unde toate plăcile erau luminate la fel. Îşi lipi urechea de placă şi auzi un murmur de voci de bărbaţi şi îşi dădu seama că a ajuns la locul potrivit.

Ascultă cu atenţie şi apoi înaintă foarte încet până când ajunse cât putea de aproape de amplificatoare. Apoi se întinse în jgheabul de metal şi îşi aplecă

urechea spre panouri ca să poată auzi cât mai bine.

Se auzea din când în când clinchetul tacâmurilor sau al paharelor atunci când se turnau băuturile. Deci luau cina în timp ce vorbeau. Putu distinge patru voci, inclusiv pe cea a doamnei Coulter. Celelalte trei erau de bărbaţi.

Păreau să discute despre daimonii evadaţi.

— Dar cine se ocupă de supravegherea acelei secţiuni? se auzi vocea blândă şi muzicală a doamnei Coulter.

— Un cercetător tânăr, se numeşte Mekaz, spuse unul dintre bărbaţi.

— Dar există mecanisme automate care să prevină astfel de lucruri…

— Nu au funcţionat, spuse ea.

— Cu tot respectul, ba da, doamnă Coulter. Mekaz ne asigură că a încuiat toate cuştile înainte de a ieşi din clădire astăzi, la ora unsprezece fix. Şi oricum, uşa din exterior era imposibil să fie lăsată deschisă pentru că el a intrat pe uşa interioară, aşa cum face de obicei. În calculatorul care controlează toate încuietorile trebuie introdus un cod de securitate şi există

un raport de activitate emis de calculator, care demonstrează că Mekaz a introdus codul. Dacă nu se introduce codul de securitate, se declanşează

alarma.

— Dar alarma nu s-a declanşat, spuse ea.

— Ba da. Din păcate a sunat când toată lumea era afară luând parte la exerciţiul de incendiu.

— Dar când aţi intrat înapoi înăuntru…

— Din păcate, ambele alarme sunt pe acelaşi circuit, aceasta este o greşeală de proiectare care va trebui rectificată. Aceasta înseamnă că atunci când alarma de incendiu a fost închisă, după exerciţiu, s-a închis automat şi alarma de la laborator. Chiar şi atunci ar fi putut fi detectată, datorită

verificărilor de rutină care trebuie făcute la orice mic incident, cum ar fi exerciţiul de incendiu, dar exact atunci, doamnă Coulter, aţi sosit dumneavoastră pe neaşteptate şi, dacă vă aduceţi aminte, aţi cerut în mod special să vă întâlniţi cu personalul de la laborator chiar în acel moment, în camera dumneavoastră. Aşa că nimeni nu s-a întors la laborator decât ceva mai târziu.

— Înţeleg, spuse doamna Coulter cu răceală. În acest caz, daimonii trebuie să fi fost eliberaţi chiar în timpul exerciţiului. Iar aceasta lărgeşte lista suspecţilor, incluzându-i pe toţi adulţii din Staţie. V-aţi gândit la asta?

— V-aţi gândit că poate totul a fost făcut de un copil? spuse altcineva.

Ea rămase tăcută şi bărbatul continuă:

— Fiecare adult avea o sarcină de îndeplinit şi fiecare sarcină a necesitat întreaga lor atenţie; şi fiecare sarcină a fost îndeplinită. Este imposibil ca vreun membru al personalului de aici să fi deschis uşa. Niciunul. Deci, ori cineva a venit din exterior cu intenţia expresă de a face lucrul acesta, ori unul dintre copii a reuşit să ajungă aici, să deschidă uşa şi cuştile şi să se întoarcă în faţa clădirii principale.

— Şi ce faceţi pentru a rezolva situaţia? spuse ea. Nu, dacă stau mai bine şi mă gândesc, nu-mi spuneţi. Vă rog să înţelegeţi Dr. Cooper, nu vă critic din răutate. Trebuie să fim extraordinar de atenţi şi să avem extrem de multă grijă. A fost o scăpare de neconceput ca ambele alarme să fie lăsate pe acelaşi circuit. Acest fapt trebuie remediat imediat. Poate că ofiţerul tătar care este şeful gărzii vă poate ajuta la anchetă? Menţionez asta doar ca o posibilitate. Unde erau tătarii în timpul exerciţiului de incendiu?

Presupun că v-aţi gândit şi la asta?

— Da, ne-am gândit, spuse bărbatul obosit. Garda era ocupată cu efectuarea patrulei. Fiecare om avea rolul lui. Tătarii redactează şi ne transmit nişte rapoarte foarte amănunţite pentru fiecare activitate.

— Sunt sigură că faceţi toate eforturile, spuse ea. Ei bine, asta e. Un mare păcat Dar destul despre asta acum. Spuneţi-mi despre noul separator.

Lyra simţi un tremur de groază. Un singur lucru putea să însemne acel cuvânt.

— Ah, spuse doctorul, răsuflând uşurat că discuţia se îndreptase asupra unui alt subiect, acesta are un avantaj real. Cu primul model nu am putut niciodată elimina riscul ca pacientul să moară în urma şocului, dar cu acesta am reuşit să îmbunătăţim considerabil situaţia.

— Skraelingii făceau asta mai bine cu mâna liberă, spuse un bărbat care nu mai vorbise până atunci.