— Şi erai bogat şi de rang mare, se minună Lyra. La fel ca şi tatăl meu, Iorek! Este exact ca povestea lui, după ce m-am născut eu. Şi el a omorât pe cineva şi i-au luat toată averea. Asta s-a întâmplat cu mult timp înainte de a deveni prizonier la Svalbard. Nu ştiu nimic despre Svalbard, în afară
de faptul că este în cel mai îndepărtat punct al nordului. Este acoperit cu totul de gheaţă? Poţi să ajungi acolo pe marea îngheţată?
— Nu de pe coasta aceasta. În partea de sud marea este uneori îngheţată, alteori nu. Îţi trebuie o barcă.
— Sau poate, un balon.
— Sau un balon, da, dar atunci vei avea nevoie de vânt potrivit. Muşcă din nou din halca de căprioară şi un gând sălbatic îi trecu prin minte Lyrei în momentul în care îşi aminti toate acele vrăjitoare zburând pe cerul nopţii; dar nu spuse nimic despre asta, ci îl întrebă pe Iorek Byrnison despre Svalbard şi ascultă cu inima la gură cum îi spunea despre gheţari care se deplasează încet, despre rocile şi gheţurile plutitoare pe care stăteau sute şi mii de morse cu colţi albi, despre mările pline de foci, despre narvalii care se bat cu colţii lor lungi, albi, deasupra apei îngheţate; despre coasta stâncoasă cea mare şi înfiorătoare, cu stânci înalte de o mie de picioare sau chiar mai mult, unde se coborau şi se târau groaznicele spurcăciuni de
stâncă; despre puţurile de cărbune şi minele de foc în care urşii fierari băteau mari plăci de metal şi le montau în armuri…
— Dacă ţi-au luat armura, Iorek, de unde ai găsit-o pe asta?
— Mi-am făcut-o singur în Novaia Zemlea, din fier- de-cer. N-am fost întreg până n-am terminat-o.
— Deci urşii îşi pot face singuri sufletele… adăugă Lyra. Erau foarte multe lucruri de învăţat în lumea aceasta. Cine este Regele Svalbardului?
continuă ea. Urşii au un Rege?
— Se numeşte Iofur Raknison.
Numele acesta parcă deşteptă ceva în mintea Lyrei. Îl auzise înainte, dar unde? Şi oricum, nu prin vocea unui urs şi nici a unui gitan. Vocea prin care auzise acest nume era cea a unui învăţat, precisă, pedantă şi comod-arogantă, foarte asemănătoare unei voci de la Colegiul Jordan. Încercă să-şi amintească din nou. Ah, o cunoştea atât de bine!
Şi apoi reuşi: Camera de Odihnă. Învăţaţii ascultându-l pe Lordul Asriel.
Profesorul Palmerian fusese cel care spusese ceva despre Iofur Raknison.
Folosise cuvântul panserbørn pe care Lyra nu-l cunoştea şi nu ştia că Iofur Raknison era urs; dar ce spusese oare profesorul? Regele Svalbardului era înfumurat şi putea fi linguşit. Şi mai era ceva, ah, dacă şi-ar fi amintit…
dar se întâmplaseră atât de multe de atunci…
— Dacă tatăl tău este prizonier al urşilor de Svalbard, spuse Iorek Byrnison, nu va putea să scape. Acolo nu există lemn, ca să-ţi poţi face barcă. Pe de altă parte, dacă este nobil va fi tratat cum se cuvine. Îi vor da o casă în care să locuiască şi un servitor care să îl ajute, hrană şi combustibil.
— Pot urşii să fie învinşi vreodată, Iorek?
— Nu.
— Sau, poate, păcăliţi?
Se opri din mestecat şi se uită la ea fix. Apoi spuse:
— N-o să învingi niciodată urşii cu armură. Mi-ai văzut armura, acum uită-te la armele mele.
Lăsă jos carnea şi îşi întinse labele cu palmele în sus, îndreptate spre ea, să
le poată vedea. Fiecare pernuţă neagră era acoperită cu piele tare ca piatra, de câţiva centimetri grosime, şi fiecare gheară era lungă cel puţin cât palma Lyrei şi ascuţită ca un cuţit. El o lăsă să pună mâna pe ele şi să se minuneze.
— Dintr-o lovitură zdrobeşti capul unei foci, spuse el, sau şira spinării unui om, sau îi smulgi o mână sau un picior. Şi pot să şi muşc. Dacă nu m-ai fi oprit atunci, în Trollesund, i-aş fi strivit capul omului ăluia ca pe un ou.
Asta despre putere; acum despre păcăleală. Nu poţi să păcăleşti un urs.
Vrei să vezi dovada? Ia un băţ şi încearcă să te baţi cu mine.
Nerăbdătoare să încerce, ea rupse un băţ dintr-un tufiş încărcat de zăpadă, îi rupse toţi lăstarii şi şfichiui în stânga şi în dreapta, cum ar fi făcut cu un bici. Iorek Byrnison stătea în fund şi aştepta, cu labele din faţă în poală.
Când fu gata, Lyra se întoarse spre el, dar nu vru să îl lovească pentru că
arăta atât de liniştit… Aşa că îl flutură în faţa lui, fandă de câteva ori, prefăcându-se că îl înjunghie în stânga şi în dreapta, dar de fapt fără
intenţia de a-l atinge deloc, iar el nu se mişcă. Lyra făcu acelaşi lucru de câteva ori dar ursul stătu neclintit.
În final se decise să se arunce spre el frontal, nu tare, ci doar ca să-i poată
atinge burta cu băţul. Imediat laba lui se întinse şi respinse băţul într-o parte.
Surprinsă, Lyra încercă din nou, cu acelaşi rezultat. El se mişca cu mult mai multă rapiditate şi siguranţă decât ea. Încercă să-l lovească direct, mânuind băţul ca pe o floretă, dar nu reuşi să-i atingă corpul nici măcar o dată. Parcă ştia înaintea ei ce mişcări avea să facă, iar în momentul în care se repezi spre cap atotputernica labă mătură băţul din cale, fără niciun efort, şi de fiecare dată când simula câte un atac, el nu mişca nici măcar un deget.
Era exasperată. Se avântă într-un atac furios, împungând, fandând, tăind, răsucind, dar nici măcar o dată nu reuşi să treacă de labele acelea. Se mişcau peste tot exact la timp pentru a para, fix în punctul potrivit pentru a bloca lovitura.
În cele din urmă se opri înfricoşată. Era transpirată toată sub mormanul de blănuri, abia mai respira; era extenuată iar ursul stătea impasibil. Dacă ar fi avut o sabie adevărată, cu vârful otrăvit, el ar fi fost neatins.
— Pun pariu că poţi să prinzi gloanţe, spuse ea şi aruncă băţul din mână.
Cum reuşeşti să faci asta?
— Fiindcă nu sunt om, spuse el. Din cauza asta n-o să poţi niciodată să
păcăleşti un urs. Noi vedem şmecheriile şi înşelăciunea tot atât de clar cum vedem mâinile sau picioarele. Noi putem vedea într-un fel în care oamenii au uitat s-o facă. Dar despre asta ştii; tu poţi înţelege cititorul de simboluri.
