Roger luă o gură de aer, îngrozit, dar apoi se adună şi fugi până la primul grup de copii care ezitau. Lyra făcu la fel, şi mesajul se transmise cu repeziciune, unii copii începură să ţipe şi să-şi strângă înfricoşaţi daimonii la piept.

— Veniţi cu mine! strigă Lyra. O să vină cineva să ne salveze! Trebuie să

ieşim din complex! Haideţi, fugiţi!

Copiii o auziră şi o urmară, curgând în şiruri spre bulevardul de lumini, cu cizmele alunecându-le şi scârţâind pe zăpada tare.

În spatele lor adulţii ţipau. Se auzi o altă bubuitură şi încă o parte a clădirii se prăbuşi. Aerul se umplu de scântei iar flăcările izbucniră pârâind ca o bucată de stofă sfâşiată, dar străpungând toată gălăgia se auzi un alt sunet, un sunet teribil, care venea de foarte aproape.

Lyra nu-l mai auzise până atunci, dar îşi dădu imediat seama ce era: urletul daimonilor lupi ai gărzilor tătare. Simţi un val de slăbiciune cuprinzând-o din cap până-n picioare iar copiii se opriră buimaci şi speriaţi pentru că

spre ei se îndrepta în pas alergător primul om din garda tătară, cu puşca pregătită şi cu umbra cenuşie, îngrozitoare a daimonului alături de el.

Apoi veni altul şi apoi altul. Aveau cu toţii platoşe din cap până-n picioare şi nu aveau ochi – sau cel puţin nu le puteai vedea ochii în spatele vizierelor căştilor, acoperite de zăpadă. Singurii ochi ce se puteau zări erau găurile mici şi negre ale butoaielor puştilor şi galbenul sălbatic al ochilor daimonilor de deasupra colţilor rânjiţi şi al balelor care se scurgeau pe zăpadă.

Lyra se împiedică. Nici în cel mai rău coşmar nu visase cât de înfricoşători puteau fi lupii aceia. Şi acum, că ştia cu câtă uşurinţă cei din Bolvangar încălcau marele tabu, se cutremură la gândul acelor colţi salivând…

Tătarii se aşezară în poziţie de apărare, blocând intrarea pe bulevardul de lumini, cu daimonii alături, la fel de disciplinaţi şi bine instruiţi ca şi ei.

Într-un alt minut apăru şi o a doua linie de apărare. În urma lor veneau alţii şi alţii. Lyra se gândi cu disperare: copiii nu se pot bate cu soldaţii. Nu era ca la bătăile de la Lutăria din Oxford, în care aruncai cu bucăţi de noroi în copiii cărămidarilor.

Sau poate că era! Îşi aduse aminte cum aruncase un pumn de noroi în faţa lată a unui copil de cărămidar care sărise la ea să o atace. Copilul se oprise să îşi scoată mizeria lipicioasă din ochi şi în acel moment copiii de orăşeni tăbărâseră pe el.

Atunci stătea în noroi. Acum stătea în zăpadă.

La fel ca în după-amiaza acelei zile, luă o mână de zăpadă şi o aruncă spre cel mai apropiat soldat.

— Pă ei! Daţi-le la ochi! strigă ea cât o ţinu gura şi apoi mai aruncă un bulgăre.

I se alăturară şi alţi copii şi apoi daimonul cuiva avu ideea de a zbura în formă de lăstun pe lângă bulgărele de zăpadă pentru a-l trânti direct în fanta destinată ochilor. În următoarea secundă toţi copiii făceau la fel şi în câteva momente tătarii se împiedicau, scuipau şi înjurau şi încercau să îşi măture zăpada lipicioasă din mica deschizătură din faţa ochilor.

— Haideţi! ţipă Lyra cât putu de tare şi se aruncă prin poartă spre bulevardul de lumini.

Copiii se repeziră toţi după ea ferindu-se de fălcile feroce ale lupilor şi alergând cât de tare puteau spre întunericul deschis şi îmbietor de după

bulevardul de lumini.

Se auzi un strigăt scurt şi dur din spate: un ofiţer dădea un ordin şi apoi toate puştile fură încărcate în acelaşi timp, după care urmă un alt strigăt şi o linişte tensionată, tulburată doar de picioarele copiilor tropăind şi sărind şi de respiraţia lor întretăiată.

Ţinteau. N-or să rateze.

Dar până să tragă, un geamăt adânc veni din partea unui ofiţer, acompaniat de un strigăt de surpriză din partea altuia.

Lyra se opri şi se întoarse să se uite: un bărbat zăcea întins în zăpadă cu o săgeată cu pană gri înfiptă în spate. Era în agonie, se zvârcolea şi scuipa sânge iar ceilalţi soldaţi se uitau bulversaţi de jur împrejur ca să vadă cine trăsese, dar arcaşul nu era de văzut.

Şi apoi o săgeată zbură direct din cer şi îl lovi pe unul în ceafă. Omul căzu imediat. Un strigăt din partea ofiţerului şi toţi se uitară la cerul întunecat.

— Vrăjitoare! exclamă Pantalaimon.

Şi aşa era: forme negre, elegante şi franjurate, trecură pe deasupra lor cu un foşnet de aer printre acele crengilor de pin-de-nor pe care zburau. Cum se uita, Lyra văzu una dintre forme coborând şi trăgând o săgeată: un alt om căzu.

Şi apoi toţi tătarii îşi îndreptară puştile în sus şi începură să tragă în întuneric, în umbre, în nimic, în nori, însă ploaia de săgeţi care se abătea asupra lor era la fel de puternică.

Comandantul gărzii, văzând copiii aproape scăpaţi ordonă unui pluton să îi urmărească. Câţiva copii ţipară înfricoşaţi. Urmară alte ţipete, iar copiii nu mai înaintau, ci se întorceau speriaţi şi dezorientaţi, îngroziţi de arătarea monstruoasă care se repezea spre ei din întunericul din spatele bulevardului de lumini.

— Iorek Byrnison! ţipă Lyra, cu pieptul aproape să-i explodeze de bucurie.

Ursul cu armură părea să nu vadă nimic altceva în jurul lui. Făcu un salt pe lângă Lyra într-un vârtej de zăpadă, blană şi fier zăngănitor şi se prăbuşi în mijlocul tătarilor împrăştiind soldaţi, daimoni şi puşti pe o rază

considerabilă în jurul lui. Apoi se opri, se întoarse pe loc cu o putere de neimaginat şi lovi de două ori în tătarii care se aflau mai aproape de el.

Un daimon lup se repezi la el: Iorek ridică o labă în aer şi o trase în jos într-o fracţiune de secundă; din daimon ieşi o flacără puternică în momentul în care acesta căzu în zăpadă. Urlă şi horcăi după care dispăru.

Omul lui muri imediat.

Ofiţerul tătar, confruntat cu acest dublu atac, nu ezită. Strigă un şir de comenzi iar forţele se împărţiră în două: una să ţină piept vrăjitoarelor, alta, şi cea mai mare, să îl învingă pe urs. Soldaţii erau nemaipomenit de curajoşi. Se adunară în grupuri de câte patru, se lăsară într-un genunchi şi îşi descărcară armele ca şi cum ar fi fost la instrucţie, fără să dea înapoi nici măcar un centimetru în faţa trupului masiv al lui Iorek care se avânta spre ei. Într-o secundă erau morţi cu toţii.

Iorek lovi din nou, întorcându-se într-o parte, muşcând, strivind, şi apucând în timp ce gloanţele zburau pe lângă el ca viespile sau muştele, fără să-l atingă. Lyra îi îndemna pe copii să meargă mai departe, să ajungă în spaţiul

întunecat din spatele luminilor. Trebuie să scape, pentru că, oricât de periculoşi ar fi tătarii, adulţii din Bolvangar erau mult mai periculoşi.

Aşa că striga, făcea semne cu mâna şi împingea cât putea de tare ca să-i facă pe copii să avanseze. Stâlpii luminaţi din spatele lor aruncau umbre lungi pe zăpadă iar Lyra îşi simţi inima jinduind după întunericul adânc al nopţii arctice şi după gerul curat, vrând aproape să-i sară din piept pentru a ajunge odată acolo. Pantalaimon, acum iepure sărea şi se tăvălea în zăpadă

extaziat de propria lui mişcare.

— Un’e mergem? întrebă cineva.

— Aicea nu-i nimic decât zăpadă!

— Vine o echipă de salvare, le spuse Lyra. Sunt cincizeci de gitani sau mai mult. Sunt sigură că sunt şi rude de-ale tale printre ei. Toate familiile de gitani au pierdut câte un copil, toţi au trimis pe cineva.

— Dar eu nu-s gitan, spuse un băiat.

— Nu contează. O să te ia oricum şi pe tine.

— Unde? spuse cineva pe un ton certăreţ.

— Acasă, spuse Lyra. D’asta am venit eu aici, ca să vă salvez şi s-aduc gitanii să vă ia acasă înapoi. Noi trebuie doar să mergem puţin mai departe şi o să-i găsim. Ursul era cu ei aşa că nu pot fi departe.

— Mamă, ai văzut ursu’ ăla! spunea un băiat. Când l-a sfâşiat pe daimonu’

ăla – omul daimonului a murit pă loc, ca şi cum cineva i-ar fi smuls inima din piept şi-ar fi aruncat-o, aşa, imidiat!

— N-am ştiut niciodată că daimonii se pot omorî, spuse altcineva. Acum vorbeau cu toţii, agitaţia, emoţia şi uşurarea dezlegaseră limba tuturor.

Atâta vreme cât continuau să înainteze nu conta dacă vorbeau.

— E-adevărat, spuse o fetiţă, ce am auzit eu, despre ce fac ei acolo?