Curtea era împrejmuită cu un gard înalt de metal.
Sania se opri la capătul îndepărtat al acestei arene. Se aflau lângă o clădire joasă sau, mai degrabă, în faţa unui şir de clădiri joase acoperite de straturi groase de zăpadă. Era greu de spus, dar avu impresia că între clădiri erau săpate tuneluri de comunicare, acoperite de zăpadă. La un capăt se vedea un pilon solid de metal care arăta familiar, deşi nu putea spune ce anume îi amintea.
Înainte de a putea prinde mai multe detalii, omul din sanie îi tăie coarda din jurul gleznelor şi o împinse afară brutal, în timp ce căpetenia săniei striga la câini ca să-i liniştească. Se deschise o uşă din clădire, la câţiva metri mai departe, şi o lumină anbarică pluti peste capetele lor rotindu-se pentru a-i găsi, ca un reflector.
Bărbatul care o capturase pe Lyra o îmbrânci înainte ca pe un trofeu, fără
însă a-i da drumul şi spuse ceva. Silueta cu hanorac căptuşit cu mătase de cărbune răspunse în aceeaşi limbă iar Lyra îi văzu trăsăturile: nu era Samoyed sau tătar. Ar fi putut fi un învăţat de la Jordan. Se uită la ea şi în special la Pantalaimon.
Samoyedul vorbi din nou, iar omul din Bolvangar se adresă Lyrei:
— Vorbeşti engleza?
— Da, spuse ea.
— Daimonul tău ia întotdeauna forma aceasta?
Taman asta s-o întrebe! Lyra nu putu decât să tragă aer în piept cu gura deschisă. Dar Pantalaimon îi răspunse în felul lui propriu devenind şoim şi repezindu-se de pe umărul Lyrei spre daimonul bărbatului, o marmotă
mare, care încercă să-l zgârie cu o mişcare rapidă şi scurtă şi scuipă în momentul în care acesta făcu un cerc larg şi se îndepărtă.
— Înţeleg, zise omul cu satisfacţie în timp ce Pantalaimon se întorcea pe umărul Lyrei.
Samoyezii aşteptau şi se uitau cu speranţă, bărbatul din Bolvangar dădu din cap şi îşi scoase o mănuşă pentru a putea băga mâna într-un buzunar. Luă o pungă strânsă la gură şi numără în mâna vânătorului douăsprezece monede grele.
Cei doi samoyezi verificară banii şi apoi îi puseră cu grijă deoparte, fiecare luând câte jumătate. Fără să arunce vreo privire înapoi, se urcară în sanie iar căpetenia pocni biciul şi strigă la câini; aceştia străbătură rapid arena şi
ieşiră în bulevardul de lumini prinzând viteză, până când dispărură în întunericul din depărtare.
Omul deschidea uşa din nou.
— Intră repede. E cald şi bine. Nu sta afară în frig. Cum te cheamă?
Vocea trăda un englez, fără niciun fel de accent pe care Lyra să-l poată
numi. Vorba lui suna ca cea a oamenilor pe care îi întâlnise la doamna Coulter: elegantă şi educată şi importantă.
— Lizzie Brooks, spuse ea.
— Vino înăuntru Lizzie. Vom avea grijă de tine, nu-ţi face griji.
Lui îi era mai frig decât ei, deşi ea stătuse mult mai mult afară; bărbatul voia să intre din nou la căldură. Lyra se hotărî să facă pe proasta, reticentă
şi înceată, şi începu să-şi târşâie picioarele după ce trecu de pragul înalt al clădirii.
Erau două uşi cu un spaţiu larg între ele astfel încât să nu iasă prea mult aer cald, atunci când ieşeai pe uşa din exterior. O dată ce intrară în holul interior Lyra se trezi sufocată de o căldură insuportabilă şi trebui să îşi descheie blănurile şi să-şi tragă gluga pe spate.
Erau într-un spaţiu de aproximativ trei metri pătraţi, cu coridoare la dreapta şi la stânga iar în faţa ei era un fel de birou de recepţie, cam ca cele pe care le întâlneşti la spital. Totul era luminat puternic şi te orbea cu reflexe ale suprafeţelor lucioase albe sau de inox. În aer plutea miros de mâncare, o mâncare cunoscută, şuncă şi cafea, iar dedesubtul acestuia, un vag şi perpetuu miros de spital şi doctorii; iar din pereţii din jur venea un bâzâit uşor, aproape prea jos pentru a putea fi auzit; tipul de sunet cu care ori te obişnuieşti ori înnebuneşti.
Pantalaimon acum sticlete îi şopti la ureche:
— Fă pe proasta! Tare de tot! Fii proastă şi moale rău!
Adulţii o priveau: bărbatul care o adusese, un alt bărbat care purta un halat alb şi o femeie în uniformă de infirmieră.
— Englezi, spunea primul bărbat, aparent negustori.
— Vânători obişnuiţi? Aceeaşi poveste?
— Acelaşi trib, din cât mi-am putut da seama. Soră Clara, poţi să o iei, te rog, pe mica ăăă… şi să ai grijă de ea?
— Bineînţeles, domnule doctor. Vino cu mine, draga mea, spuse sora şi Lyra, supusă, o urmă.
Merseră de-a lungul unui coridor cu uşi pe partea dreaptă şi o cantină pe stânga din care se auzea zăngănitul cuţitelor şi furculiţelor şi voci şi dinspre care venea alt miros de mâncare. Sora era cam de vârsta doamnei Coulter, ghici Lyra, cu un păr aspru, fără expresie şi aşezat ordonat; era tipul de persoană care ar fi în stare să coasă o rană sau să schimbe un bandaj dar niciodată să spună o poveste. Daimonul ei, şi Lyra simţi un fior rece când observă, era un căţeluş alb (după un moment nu-şi mai putu da seama de ce o trecuse fiorul acela).
— Cum te cheamă, draga mea? spuse sora, deschizând o uşă grea.
— Lizzie.
— Doar Lizzie?
— Lizzie Brooks.
— Şi câţi ani ai?
— Unşpe.
Lyrei i se spusese că era mică pentru vârsta ei, ce-o mai fi însemnat şi asta.
