— Da, spuse Lyra. Nu m-am gândit niciodată că o să văd în viaţa mea pe cineva fără daimon. Dar pe drum, când veneam încoace, am găsit băiatul ăsta care era singur şi n-avea daimon. Tot întreba de ea, unde este, dacă o să-l găsească vreodată. Se numea Tony Makarios.

— Îl cunosc! spuse cineva şi ceilalţi se alăturară:

— Da, l-a luat cam acum o săptămână…

— Ei, să ştiţi că i-au tăiat daimonul, spuse Lyra, ştiind foarte bine ce efect va avea aceasta asupra lor. Şi niţel după ce l-am găsit noi, a murit. Şi toţi daimonii pe care i-au tăiat îi ţineau în nişte cuşti dintr-o cameră încuiată, acolo.

— E-adevărat! spuse Roger. Şi Lyra le-a dat drumu’ în timpul exerciţiului de incendiu.

— Da, i-am văzut şi io! spuse Billy Costa. Nu ştiam ce era la-nceput da’ i-am văzut cum zbura cu gâscanu’ ăla.

— Dar de ce fac asta? întrebă un băiat. De ce taie daimonii oamenilor?

Asta e tortură! De ce o fac?

— Praful, sugeră cineva cu îndoială.

Dar băiatul râse batjocoritor:

— Praf! spuse el. Nu există aşa ceva! Au scos-o de la ei! Eu nu cred în chestia asta.

— Ia uite, spuse cineva, ia uite ce se întâmplă cu zepelinul!

Se uitară cu toţii înapoi. În spatele peticului luminos unde continua încă

bătălia, forma masivă a aeronavei nu mai plutea liber lângă stâlpul de acostare. Capătul liber părea să se încline în jos şi în spatele lui se ridica un glob de…

— Balonul lui Lee Scoresby! ţipă Lyra şi bătu din mănuşi cu încântare.

Ceilalţi copii erau cu gura căscată. Lyra îi împinse înainte minunându-se cum putuse aeronautul să ajungă cu balonul atât de departe. Era clar ceea ce făcea, şi ce idee bună, să-şi umple balonul cu gazul lor, să scape printr-un mijloc care îi va pune în imposibilitate să-i urmărească!

— Haideţi, mişcaţi-vă, altfel o să îngheţaţi, spuse ea, pentru că unii copii începuseră să tremure şi le clănţăneau dinţii de frig, iar daimonii lor plângeau cu voci subţiri.

Pe Pantalaimon îl enerva lucrul acesta. Se făcu urs şi se repezi la daimonul veveriţă al unei fetiţe, care stătea întins pe umărul ei şi se smiorcăia înfundat.

— Intră în haina ei! Fă-te ceva mare şi încălzeşte-o! mormăi el, iar daimonul fetiţei se târî înfricoşat în hanoracul din mătase de cărbune.

Necazul era că mătasea de cărbune nu era la fel de călduroasă ca blana adevărată indiferent cât de bine ar fi fost căptuşită cu fibre goale de mătase.

Unii dintre copii arătau ca nişte gogoşi mergătoare, atât erau de umflaţi, dar echipamentul fusese făcut în fabrică în laboratoare, departe de gerul adevărat şi nu putea face faţă frigului pătrunzător. Blănurile Lyrei arătau ponosite, miroseau îngrozitor, dar ţineau căldura înăuntru.

— Dacă nu-i găsim pe gitani repede, n-or să reziste, îi spuse ea lui Pantalaimon.

— Ţine-i în mişcare, şopti acesta. Dacă se întind pe jos sunt morţi. Ştii ce spunea Farder Coram.

Farder Coram îi spusese multe poveşti despre propriile lui călătorii în Nord, ca şi doamna Coulter, de altfel – asta, presupunând că ale ei erau adevărate. Dar ambii fuseseră de acord asupra unui singur lucru şi anume că trebuie să continui să mergi.

— Cât mai trebuie să mergem? întrebă un băieţel.

— Ne face să mergem aşa prin zăpadă doar ca să ne omoare, spuse o fetiţă.

— Mai bine să fim aici afară decât acolo înăuntru, spuse cineva.

— Ba nu! E cald acolo la Staţie. Avem mâncare şi ceai şi lapte cald şi de toate.

— Dar e în flăcări!

— Ce-o să facem aici? Pun pariu că o să murim de foame…

Mintea Lyrei era plină de întrebări negre care zburau precum vrăjitoarele, rapide şi de neatins dar undeva, într-un colţ de minte, într-un punct la care nu putea ajunge, era un sentiment de glorie, de bucurie şi emoţie pe care nu-l putu înţelege deloc în acel moment.

Dar îi dădu un plus de forţă. Ridică o fetiţă peste un troian de zăpadă, sprijini un băiat care se împleticea şi le strigă tuturor:

— Continuaţi să mergeţi! Mergeţi pe urmele ursului! El a venit cu gitanii aşa că urmele lui ne vor duce la ei. Voi doar mergeţi!

Începuseră să cadă fulgi mari de zăpadă. În curând, urmele lui Iorek Byrnison vor fi acoperite complet. Acum că ieşiseră din raza luminilor din Bolvangar, iar flăcările care acopereau Staţia abia se mai zăreau, ca o palidă pâlpâire, singura lumină venea din reflexia albului zăpezii. Cerul era acoperit de nori groşi aşa că nu se putea vedea luna sau Aurora; dar dacă se uitau cu mare atenţie copiii puteau descoperi urmele adânci lăsate de Iorek Byrnison în zăpadă. Lyra îi încuraja, îi împingea, aproape că îi şi căra pe unii, îi înjura, le dădea câte un brânci înainte, îi trăgea, îi ridica blând atunci când cădeau, iar Pantalaimon (în funcţie de starea fiecărui daimon) îi spunea Lyrei ce trebuia să facă în fiecare caz.

O să-i duc eu până acolo, îşi spunea ea înverşunată. Am venit pân-aici ca să-i iau şi o să-i duc, o să-i duc eu.

Roger îi urma exemplul iar Billy Costa deschidea drumul pentru că avea vederea mai bună decât majoritatea celorlalţi copii. Curând zăpada începu să cadă atât de tare şi de groasă încât ei trebuiră să se agaţe unul de altul

pentru a nu se pierde, iar Lyra se gândi… ce-ar fi, poate, dacă ne-am strânge aşa toţi la un loc… şi să ne ţinem cald… Să săpăm nişte găuri în zăpadă.

Auzea lucruri. Se auzea hârâitul unui motor undeva, nu bufniturile înfundate ale zepelinului ci un sunet mai subţire, ca un bâzâit de viespe.

Când apărea, când dispărea. Şi urlete… Câini? Câini de sanie? Dar şi acesta era la foarte mare distanţă şi era foarte greu să fii sigur, pentru că îl înăbuşeau milioanele de fulgi de zăpadă şi era cărat într-o parte şi-n alta de palele de vânt. Puteau fi câinii de la săniile gitanilor sau poate că erau spiritele sălbatice din tundră, sau chiar daimonii aceia eliberaţi, plângându-şi copiii lor pierduţi.

Avea vedenii… Lumini în zăpadă nu puteau fi, nu-i aşa? Tre’ să fie şi fantome pe aici… orice… numai să nu meargă în cerc şi să se trezească

înapoi la Bolvangar.

Dar acestea erau mici raze galbene de lanternă, nu sclipirea puternică a luminilor anbarice. Şi se mişcau, şi urletele se apropiau din ce în ce mai tare, şi până să se asigure că încă mai era trează şi nu adormise, Lyra se trezi printre feţe cunoscute şi oameni în blănuri o luau în braţe: braţul puternic al lui John Faa o ridică de la pământ, iar Farder Coram râdea, şi cât putea vedea cu ochii în viscol, gitanii se aplecau şi ridicau copiii în sănii, îi acopereau cu blănuri, le dădeau să mestece pastramă de focă.

Şi Tony Costa era acolo, îmbrăţişându-l pe Billy şi apoi dându-i un pumn uşor în umăr doar pentru a-l îmbrăţişa apoi din nou şi a-l scutura plin de bucurie. Şi Roger…

— Roger vine cu noi, îi spuse ea lui Farder Coram. Pe el am vrut să-l iau în primul rând. O să ne întoarcem la Jordan până la urmă. Ce-i zgomotul ăsta…

Era bâzâitul acela din ou, motorul acela ca un spion- zburător de zeci de ori mai mare.

Deodată veni o lovitură care o puse la pământ iar Pantalaimon nu o putea apăra pentru că maimuţoiul acela auriu…

Doamna Coulter…

Maimuţoiul se lupta, îl muşca şi zgâria pe Pantalaimon care trecea prin atât de multe forme deodată încât ţi-era greu să-l şi vezi. Între timp doamna Coulter, cu faţa în blănuri, îngheţată într-o expresie încordată şi întărâtată, o târa pe Lyra spre o sanie cu motor, iar Lyra se lupta la fel de aprig ca şi

daimonul ei. Zăpada era atât de deasă, vuietul vântului atât de puternic şi ele păreau să fie izolate într-un viscol numai al lor iar farurile anbarice ale săniei luminau doar vălătuci grei şi vârtejuri învolburate de zăpadă.

— Ajutor! strigă Lyra spre gitanii care erau chiar acolo, în zăpada orbitoare şi care nu puteau vedea nimic. Ajutaţi-mă! Farder Coram! Lord Faa! O, Doamne, ajutor!