Doamna Coulter strigă o comandă scurtă în limba tătarilor de nord. Zidul de zăpadă se deschise şi iată-i: un întreg pluton, înarmaţi cu puşti, cu lupoaicele care mârâiau şi urlau. Căpitanul o văzu pe doamna Coulter cum se zbate. O ridică pe Lyra cu o mână, de parcă ar fi fost o păpuşă şi o aruncă în sanie, unde aceasta rămase împietrită şi uimită.

Se auzi un foc de puşcă şi apoi altul în momentul în care gitanii realizară ce se întâmpla. Dar să tragi în ţinte pe care nu le vezi este un lucru periculos, şi mai ales când nu îţi poţi vedea nici măcar oamenii tăi. Tătarii, într-un grup restrâns acum în jurul săniei, puteau să tragă la întâmplare în zăpadă, dar gitanii nu îndrăzneau să răspundă cu foc puternic de frică să nu o rănească pe Lyra.

Oh, ce amărăciune era în sufletul ei! Ce oboseală!

Încă uimită, cu capul învârtindu-i-se, se ridică pentru a-l găsi pe Pantalaimon care încă se bătea disperat cu maimuţa. Avea fălcile de urs încleştate în braţul auriu fără să se mai schimbe dar muşcând tare. Şi cine era acela?

Nu Roger?

Da, Roger, care tăbărâse pe doamna Coulter cu pumnii şi picioarele, care o lovi cu capul cât putea de tare, numai pentru a fi doborât de un tătar care îl dădu la o parte cu o mână, aşa cum goneşti o muscă. Totul era o fantasmagorie: alb, negru, o pală rapidă de verde prin orizontul ei de vedere, franjuri negre, lumini mişcătoare…

Un puternic vârtej ridica în jurul lui cortine de zăpadă, şi în arenă îşi făcu apariţia Iorek Byrnison cu zgomotul infernal al armurii, cu scrâşnetul metalului pe metal, cu vuietul glasului său. Într-un moment fălcile acelea teribile muşcară în stânga, în dreapta, iar o labă sfâşie un piept cu platoşă

cu tot – colţi albi, fier negru, blană udă roşie…

Apoi ceva o trăgea în sus cu putere, în sus, iar ea îl înşfacă şi pe Roger, smulgându-l din mâinile doamnei Coulter şi apucându-se strâns de el, daimonii ambilor copii bătând din aripi uimiţi, în vreme ce o altă bătaie de

aripi, mai puternică, îi înconjură iar apoi Lyra văzu în aer lângă ea o vrăjitoare, una din umbrele acelea elegante, franjurate din susul cerului, dar acum destul de aproape ca să se poată atinge. Iar ea avea un arc în mână şi avea braţele goale (în gerul acela!) şi încordă arcul şi apoi trase o săgeată

în viziera unui tătar la numai un metru şi jumătate distanţă…

Iar săgeata îi străpunse capul şi jumătate din ea ieşi pe partea cealaltă, iar daimonul lup dispăru chiar înainte ca acesta să atingă pământul.

Sus! Lyra şi Roger se legănau în aer şi se treziră că se ţineau cu degete slăbite de o creangă de pin-de-nor, pe care stătea cu multă graţie o vrăjitoare tânără; apoi aceasta se înclină spre stânga şi se văzu ceva mare de tot care se apropie şi apoi pământul.

Se rostogoliră în zăpadă lângă nacela balonului lui Lee Scoresby.

— Hop’şea sus înăuntru! strigă texanul. Şi ia-l şi pe prietenul tău cu tine, negreşit! Nu l-aţi văzut cumva pă afurisitu’ ăla de urs?

Lyra văzu că trei vrăjitoare ţineau o frânghie care era înfăşurată în jurul unei pietre, ţinând legată de pământ marele balon de gaz, într-o continuă

pendulare.

— Urcă! îi strigă ea lui Roger, şi se căţără peste marginea burduşită cu saci de piele a nacelei pentru a cădea înăuntru, într-o grămadă de zăpadă. Un moment mai târziu, Roger căzu peste ea iar apoi un zgomot asurzitor şi înfricoşător, jumătate urlet, jumătate mormăit, făcu pământul să se cutremure.

— Haida Iorek! La bord, bătrâne! zbieră Lee Scoresby din toţi rărunchii, şi peste margine alunecă ursul într-un scârţâit oribil de metal şi scrâşnet de lemn îndoit.

Apoi un vârtej de aer mai uşor ridică pentru un moment ceaţa şi zăpada din jur, iar în luminişul creat Lyra văzu tot ce se întâmpla în jurul lor. Văzu un grup de gitani sub conducerea lui John Faa hărţuind ariergarda tătară şi împingându-i înapoi spre ruinele în flăcări ale Bolvangarului, îi văzu pe ceilalţi gitani ajutând copil după copil să urce în sănii şi învelindu-i bine în blănurile lor, îl văzu pe Farder Coram uitându-se în jur neliniştit, sprijinindu-se în cârjă, cu daimonul lui de culoarea toamnei sărind prin zăpadă şi uitându-se agitat în toate părţile.

— Farder Coram! strigă Lyra. Aici!

Bătrânul auzi şi se întoarse să se uite uimit la balonul prins de frânghie, la vrăjitoarele care-l ţineau la pământ şi la Lyra care dădea frenetic din mâini, de acolo, din nacelă.

— Lyra! strigă el. Eşti bine, fato? Eşti bine?

— Mai bine ca niciodată! îi răspunse. La revedere Farder Coram! La revedere! Du toţi copiii ăştia acasă!

— Aşa o să facem, jur pe viaţa mea! Mergi cu bine copilul meu – mergi cu bine – mergi cu bine, draga mea…

În acel moment aeronautul ridică braţul ca un semnal, iar vrăjitoarele dădură drumul frânghiei. Balonul se ridică imediat şi ţâşni în sus prin aerul îngreunat de zăpadă, cu o viteză pe care Lyra abia şi-o putea crede ochilor.

După un moment, pământul dispăru în ceaţă iar ei urcau şi tot urcau din ce în ce mai tare, încât credea că nicio rachetă nu se putea îndepărta de pământ cu mai mare repeziciune. Stătea întinsă în nacelă, agăţată strâns de Roger, presată de puterea acceleraţiei.

Lee Scoresby chiuia şi râdea şi scotea nişte strigăte sălbatice de bucurie în texană; Iorek Byrnison îşi desfăcea calm armura, înfigându-şi o gheară

îndemânatică sub fiecare inel şi desfăcându-le unul câte unul, după care puse piesele separate într-o grămadă. Undeva afară foşnetul şi vâjâitul aerului prin acele de pin şi îmbrăcămintea vrăjitoarelor le spunea că

vrăjitoarele le ţineau companie în împărăţia văzduhului.

Încet, încet, Lyra îşi recăpătă suflul, echilibrul şi bătăile inimii. Se ridică şi se uită în jur.

Nacela era mult mai mare decât crezuse. De jur împrejur, pe margini, erau rafturi cu instrumente filosofice şi grămezi de blănuri, aer îmbuteliat, o mulţime de alte lucruri prea mici sau complicate pentru a le identifica exact în ceaţa deasă prin care urcau.

— Asta este un nor? întrebă ea.

— Bineînţeles că este. Înfăşoară-ţi prietenul în nişte blănuri până nu se transformă într-un ţurţure. E frig aici, da’ o să se facă şi mai frig.

— Cum ne-ai găsit?

— Vrăjitoarele. E o doamnă vrăjitoare care vrea să vorbească cu tine. Când ieşim din nor o să luăm coordonatele şi pe urmă putem să ne-aşezăm să

stăm şi noi puţin.

— Iorek, spuse Lyra, îţi mulţumesc că ai venit.

Ursul mormăi ceva printre dinţi şi se aşeză mai bine pentru a-şi linge blana murdară de sânge. Greutatea lui făcea ca nacela să fie puternic înclinată

într-o parte, dar asta nu conta. Lui Roger îi era cam frică, dar ursul nu îl băgă în seamă mai mult decât pe un fulg de zăpadă. Lyra se mulţumi să se agaţe de marginea nacelei care, stând în picioare, îi ajungea chiar sub bărbie, şi să se uite cu ochii larg deschişi în norul învolburat.

În numai câteva secunde, balonul ieşi cu totul din nor şi, încă mişcându-se cu rapiditate, se ridică la ceruri.

Ce privelişte!

Chiar deasupra lor balonul se legăna într-o curbă uriaşă. Peste el şi înaintea lor strălucea Aurora cu o putere şi grandoare mai mare decât văzuse ea vreodată. Era peste tot, sau aproape peste tot, iar ei mai că făceau parte din ea. Văluri nesfârşite de incandescenţă tremurau şi se despărţeau ca aripile îngerilor; cascade de aureole luminescente se rostogoleau în piscuri invizibile pentru ca apoi să se lase în vârtejuri magnifice sau în cascade fremătătoare.

Lyra rămase cu gura căscată şi apoi se uită în jos şi văzu o privelişte care-i tăia şi mai mult respiraţia.

Cât de departe vedeai cu ochii, chiar până la orizont, în toate direcţiile o mare de alb se întindea fără hotare. Vârfuri blânde şi goluri vaporoase se ridicau sau se deschideau din loc în loc dar, în cea mai mare parte, tot pământul arăta ca o masă solidă de gheaţă.

Şi ridicându-se în grupuri mici, sau chiar câte una, veneau siluetele acelea negre, zdrenţuite, de o atât de mare eleganţă, cu crengile lor de pin-de-nor.

Zburau repede, fără niciun efort, în sus şi spre balon, înclinându-se într-o parte sau în alta pentru a schimba direcţia. Şi una dintre ele, arcaşa, cea care o salvase pe Lyra de doamna Coulter zbura chiar alături de nacelă, iar Lyra o putu vedea clar acum.

Era tânără – mai tânără decât doamna Coulter, şi blondă, cu ochii mari, verzi, şi îmbrăcată ca toate celelalte vrăjitoare, în fâşii de mătase neagră şi nu purta niciun fel de blănuri, mănuşi sau glugă. Părea să nu simtă deloc frigul. Pe frunte avea o împletitură simplă din floricele roşii. Îşi aşeză

creanga de pin-de-nor ca pe un cal pe care părea că-l ţine în frâu la doar doi metri de privirea uimită a Lyrei.

— Lyra?