Nu-i diminuase niciodată importanţa pe care şi-o acorda dar îşi dădu seama că putea folosi acum lucrul acesta pentru a o putea face pe Lizzie să pară
timidă şi fraieră şi insignifiantă şi se lăsă puţin pe vine când intră în cameră.
Aştepta întrebări de genul de unde vine şi cum a ajuns şi îşi pregătea răspunsurile în minte dar nu doar imaginaţia îi lipsea surorii, ci şi curiozitatea. De parcă Bolvangar ar fi fost la periferia Londrei şi copiii soseau acolo tot timpul, aşa de mare interes arăta faţă de ea sora Clara.
Daimonul ei nesuferit tropăia alături de călcâiul ei la fel de teleghidat şi golit de orice expresie ca şi ea. În camera în care intrară erau o canapea, o masă, două scaune, un fişet, un dulap din sticlă cu medicamente şi bandaje şi o chiuvetă. Imediat ce pătrunseră înăuntru sora îi luă haina şi o aruncă pe podea.
— Jos şi restul, dragă, spuse ea. O să ne uităm puţin la tine, ca să vedem dacă eşti frumoasă şi sănătoasă, fără degerături sau umflături şi apoi o să-ţi găsim nişte haine drăguţe, curate. O să te ducem şi la duş, adăugă ea pentru că Lyra nu se schimbase sau spălase de zile întregi şi în căldura sufocantă
de aici acest lucru devenea din ce în ce mai evident.
Pantalaimon flutură din aripi în semn de protest dar Lyra îl potoli cu o încruntătură. Pantalaimon se cuibări pe canapea, pe măsură ce hainele Lyrei cădeau, una câte una, spre resentimentul şi jena ei, pe care avu totuşi
prezenţa de spirit să le ascundă pozând într-o biată fetiţă apatică şi tare de cap.
— Şi punga cu bani, Lizzie, spuse sora şi îi desfăcu punga de la brâu cu degete puternice. Merse să îi dea drumul peste grămada cu celelalte haine ale Lyrei dar se opri simţind marginea alethiometrului.
— Ce-i asta? spuse ea şi deschise punga.
— E doar un fel de jucărie. E-a mea.
— Da, drăguţă, n-o să ţi-o ia nimeni, spuse sora Clara desfăcând catifeaua neagră.
— E drăguţă, nu-i aşa? Ca o busolă. Gata, la duş cu tine, continuă ea punând alethiometrul jos şi trăgând o perdea din mătase de cărbune dintr-un colţ.
Lyra intră fără niciun chef în apa călduţă şi se săpuni în timp ce Pantalaimon stătea agăţat cu gheruţele de galerie. Amândoi erau conştienţi că nu trebuie să pară prea vioi, pentru că daimonii oamenilor proşti erau şi ei proşti. După ce o spălă şi o şterse, sora îi luă temperatura şi apoi îi examină ochii şi gâtul iar apoi îi măsură înălţimea şi o puse pe un fel de cântar după care scrise ceva pe o mapă. Apoi îi dădu Lyrei o pijama şi un capot. Erau curate şi de bună calitate, ca hanoracul lui Tony Makarios dar, din nou, parcă păreau să aibă ceva de mâna a doua. Lyra se simţea foarte neliniştită.
— Astea nu-i ale mele, spuse ea.
— Nu, drăguţă. Hainele tale trebuie să fie duse la spălat.
— O să mi le dea înapoi pe ale mele?
— Aşa cred. Da, bineînţeles.
— Ce-i asta?
— Se numeşte Staţia Experimentală.
Acesta nu era un răspuns, dar, în timp ce Lyra ar fi subliniat acest lucru şi ar fi cerut mai multe informaţii, nu crezu că Lizzie Brooks ar fi făcut-o; aşa că stătu fără reacţie, se lăsă îmbrăcată şi nu mai spuse nimic.
— Vreau jucăria înapoi, spuse ea cu încăpăţânare, când era gata îmbrăcată.
— Ia-o dragă, spuse sora. N-ai vrea mai bine un ursuleţ de pluş? Sau o păpuşică frumoasă?
Deschise un sertar în care erau aşezate, ca nişte obiecte fără viaţă, nişte jucării pufoase. Lyra se forţă să se ridice în picioare şi pretinse că se gândeşte preţ de câteva momente, după care luă o păpuşă de cârpă cu ochi
mari şi goi. Nu avusese niciodată o păpuşă, dar ştia ce trebuie să facă şi o strânse absent la piept.
— Dar punga mea? spuse ea. Îmi place să-mi ţin jucăria în ea.
— Bine dragă, spuse sora Clara, care completa un formular pe hârtie roz.
Lyra îşi încheie pijamaua străină şi îşi legă punga din scai în jurul mijlocului.
— Dar haina şi cizmele mele? spuse ea. Şi mănuşile mele şi toate astea?
— O să ţi le spălăm noi, spuse sora automat.
Apoi se auzi bâzâitul unui telefon şi, în timp ce sora vorbea la telefon, Lyra se aplecă repede pentru a recupera şi cealaltă cutie, în care era spionul-zburător, pe care o puse în punga cu alethiometrul.
— Hai Lizzie, spuse sora, punând receptorul în furcă. Să mergem să-ţi găsim ceva de mâncare. Presupun că ţi-e foame.
O urmă pe sora Clara la cantină unde erau în jur de 12 mese albe rotunde, pline de firimituri şi cercuri lipicioase lăsate de paharele cu suc sau lapte.
Pe un cărucior de inox era un munte de farfurii şi tacâmuri murdare. Nu erau ferestre, aşa că pentru a da impresia de lumină şi spaţiu, un perete era acoperit cu o fotogramă uriaşă înfăţişând o plajă tropicală cu cer senin albastru, nisip strălucitor şi palmieri cu nuci de cocos.
Bărbatul care o adusese lua o tavă de pe tejgheaua de la bucătărie.
— Mănâncă tot, spuse el.
Nu era nevoie să se înfometeze, aşa că mâncă cu poftă tocăniţa şi piureul de cartofi. Urmă un castronel cu compot de piersici şi îngheţată. În timp ce mânca, bărbatul şi sora vorbeau încet la altă masă, iar când termină sora îi aduse un pahar cu lapte cald şi luă tava.
Bărbatul veni şi se aşeză în faţa ei. Daimonul lui, marmota, nu părea să fie la fel de lipsit de viaţă precum căţelul sorei, dar acum stătea cuminte, pe umărul lui, şi asculta.
— Aşa, Lizzie, spuse el. Ai mâncat destul?
— Da, mulţumesc.
