— La mama ciorilor. Nu ne spun.
— De obicei aduc mai mulţi copii o dată.
— Ce fac? reuşi să întrebe Lyra, încercând să-şi adune minţile amorţite, în timp ce Pantalaimon se agita şi el să se trezească.
— Nu ştim, spuse fetiţa care vorbea cel mai mult. Era o fetiţă înaltă cu părul roşcat şi cu mişcări rapide şi sacadate şi un puternic accent londonez.
Ne fac un fel de teste, ne măsoară, şi toate astea…
— Măsoară Praful, spuse o altă fetiţă, prietenoasă, plinuţă şi cu părul negru.
— Nu ştii tu, spuse prima fetiţă.
— Ba da, spuse a treia, care arăta ca un copil supus, strângându-si la piept daimonul iepure. I-am auzit vorbind.
— Apoi ne iau unul câte unul şi asta-i tot ce ştim. Nimeni nu se mai întoarce, spuse roşcata.
— Ştii, e băiatul ăsta, spuse fata plinuţă, el crede…
— Nu-i spune! zise roşcata. Nu încă.
— Sunt şi băieţi aici?
— Ahă. Suntem mulţi. Cred că vreo treizeci.
— Ba, mai mult decât atât zise fetiţa plinuţă. Cred că spre patruzeci.
— Numai că ne tot iau, spuse roşcata. De obicei la început aduc un grup întreg şi pe urmă suntem mulţi, aşa, şi pe urmă dispar unul câte unul.
— Sunt Cobleri, spuse fetiţa plinuţă. Ai auzit de Cobleri. Ne era la toţi frică de ei până când am fost prinşi…
Lyra devenea din ce în ce mai conştientă. Daimonii celorlalte fetiţe, în afară de iepure stăteau aproape şi ascultau la uşă şi toate vorbeau numai în şoaptă. Lyra le întrebă cum le cheamă. Roşcata era Annie, bruneta plinuţă
era Bella iar cea slabă era Martha. Nu ştiau numele băieţilor pentru că cele două sexe erau separate în majoritatea timpului. Nu fuseseră tratate rău.
— E binişor pe-aici, spuse Bella, nu prea ai mare lucru de făcut în afară de faptul că ne dau teste şi ne pun să facem exerciţii şi apoi ne măsoară şi ne iau temperatura şi toate astea. E cam plictisitor, zău.
— În afară de dăţile când vine doamna Coulter, spuse Annie.
Lyra trebui să se forţeze să nu ţipe iar Pantalaimon flutură din aripi atât de puternic încât celelalte fetiţe îl observară.
— Are emoţii, spuse Lyra şi îl mângâie. Trebuie să ne fi dat nişte pastile de dormit, aşa cum aţi spus, pentru că suntem amândoi somnoroşi. Cine este doamna Coulter?
— Este cea care ne-a prins, pe majoritatea, mă rog, spuse Martha. Toţi ceilalţi copii vorbesc despre ea. Când vine, ştii că sigur o să dispară din copii.
— Îi place să-i privească pe copii când sunt luaţi, îi place să se uite la ce ne fac. Băiatul ăsta, Simon, crede că ne omoară şi că doamna Coulter se uită.
— Ne omoară? spuse Lyra zguduindu-se.
— Cred că aşa trebuie să facă. Fin’că nimeni nu se mai întoarce.
— Şi tot au ceva şi cu daimonii, spuse Bella. Îi cântăresc şi îi măsoară şi astea…
— Vă ating daimonii voştri?
— Nu! Doamne! Pun cântare şi aparate de măsurat iar daimonii trebuie să
se suie pe ele şi să se schimbe şi apoi scriu tot felul de chestii pe mapele alea şi fac poze. Şi te pun în dulapul ăsta şi măsoară Praful tot timpul, nu se opresc niciodată să măsoare Praful.
— Ce praf? spuse Lyra.
— Nu ştim, spuse Annie. Ceva din spaţiu. Nu praf din ăsta, adevărat. Dacă
n-ai Praf e bine. Dar toată lumea face Praf până la urmă.
— Ştii ce l-am auzit o dată pe Simon că zicea? spuse Bella. Zicea că tătarii îşi fac găuri în cap ca să lase să intre Praful.
— Da, de parcă el ar şti, făcu Annie cu dispreţ. Cred că o s-o întreb pe doamna Coulter când vine.
— Ba n-o să ai curaj! zise Martha cu admiraţie.
— Ba da!
— Când vine? întrebă Lyra.
— Poimâine, spuse Annie.
O transpiraţie rece, de groază, umplu spatele Lyrei, iar Pantalaimon se târî foarte aproape de ea. Avea doar o zi în care trebuia să îl găsească pe Roger şi să descopere tot ce putea despre locul acesta şi apoi ori să evadeze, ori să
