— Nu prea mai ai de ales, la fel cum nu mai poţi să alegi dacă să te fi născut ori nu.

— Totuşi, mie îmi place să aleg, zise el. Îmi place să-mi aleg treburile pe care le fac, locurile în care mă duc, mâncarea pe care o mănânc şi tovarăşii cu care şed şi depăn poveşti. Nu-ţi doreşti să mai şi alegi din când în când?

Serafina Pekkala stătu o clipă să se gândească şi apoi spuse:

— Poate nu înţelegem la fel cuvântul alegere, domnule Scoresby.

Vrăjitoarele nu posedă nimic, aşa că nu ne interesează să conservăm valoarea sau să facem vreun profit, cât despre alegerea unui lucru sau a altuia, când trăieşti mai multe sute de ani ştii că ocaziile vor apărea din nou. Avem nevoi diferite. Dumneata trebuie să-ţi repari balonul şi să-l păstrezi în condiţii bune, asta ia timp şi energie, înţeleg. Noi, ca să zburăm, n-avem decât să rupem o creangă dintr-un pin-de-nor, oricare e bună, şi mai sunt şi altele. Nu ne e frig, aşa că n-avem nevoie de haine călduroase.

N-avem niciun fel de modalităţi de schimb, în afară de ajutorul reciproc.

Dacă o vrăjitoare are nevoie de ceva, primeşte de la o altă vrăjitoare. Dacă

trebuie să luptăm în război, nu costul ne ajută să decidem dacă lupta e dreaptă sau nu. Nici n-avem noţiunea de onoare, ca urşii, de exemplu. O

insultă adresată unui urs este o greşeală fatală. Pentru noi… de neconceput.

Cum să insulţi o vrăjitoare? Ce-ar însemna dacă ai face-o?

— Hm, îţi dau dreptate aici. Cu un par ş-un bolovan îţi crăp acu’ un ciolan, că pă-njurat nu dau un ban. Da’ doamnă, sper că-mi înţelegi dilema. Sunt un simplu aeronaut şi aş vrea să-mi sfârşesc zilele în tihnă. Să cumpăr o fermă, câteva vaci, ceva cai… Nimic măreţ, vezi bine. Niciun palat, sau sclavi, sau mormane de aur. Doar adierea serii peste tufele de salvie, o ţigară şi un pahar de whisky bourbon. Acu’ treaba-i că astea costă bani.

Aşa că fac zborurile astea pe bani, şi după fiecare trimit ceva aur la Banca Wells Fargo, şi când o să se strângă destui, cucoană, o să vând balonu’ ăsta şi o să-mi iau un bilet de vapor până la Portul Galveston şi n-o să mai părăsesc pământul.

— Mai e o diferenţă între noi, domnule Scoresby. O vrăjitoare o să renunţe la zburat doar când i-o sta inima în loc. Zburatul face parte din noi.

— Văd, şi mă roade invidia. Da’ n-am io mulţumirea voastră. Zburatu’ nu-i decât o meserie pentru mine, iar eu nu-s decât un tehnician. Aş putea la fel de bine să reglez pompele unui motor pe gaz sau să bobinez circuite anbarice. Dar eu am ales, se înţelege. A fost în totalitate alegerea mea.

D’aia găsesc că ideea cu războiu’, de care nu mi-a zis nimenea nimic, e cam incomodă.

— Şi cearta lui Iorek Byrnison cu regele lui face parte din asta, spuse vrăjitoarea. Copila o să joace şi ea un rol.

— Vorbeşti de destin, spuse el, ca şi cum ar fi stabilit. Şi nu cred că treaba asta îmi place mai mult decât războiul în care am fost băgat fără să ştiu nimic. Unde mi-e liberul arbitru, vreau să ştiu? Iar copila asta pare să aibă

mai multă libertate decât oricine altcineva. Vrei să-mi spui că e doar o jucărie mecanică întoarsă şi aşezată pe un drum pe care nu-l poate schimba?

— Cu toţii suntem supuşi destinului. Însă trebuie să acţionăm ca şi cum n-am fi, spuse vrăjitoarea, sau să murim de disperare. Există o profeţie ciudată despre acest copil: e destinată să aducă sfârşitul destinului. Dar trebuie s-o facă fără să ştie ce face, ca şi cum ar fi natura şi nu destinul ei să ducă treaba la bun sfârşit. Dacă i se va spune ce trebuie să facă, totul se

duce de râpă. Moartea va mătura toate lumile iar disperarea va triumfa pentru totdeauna. Universurile vor deveni nimic mai mult decât nişte maşinării interconectate, oarbe şi fără gândire, simţire, viaţă…

Se uitară la Lyra (sau ce puteau vedea din ea de sub glugă) care se încruntase încăpăţânat în somn.

— Cred că parte din ea ştie ceva, spuse aeronautul. Pare să fie pregătită, în orice caz. Da’ cu băieţelu’ ce-i? Ştii că a venit tot drumul ăsta ca să-l salveze din ghearele diavolilor de acolo? Fuseseră colegi de joacă la Oxford, sau aşa ceva. Ştiai asta?

— Da, ştiam. Lyra poartă cu ea ceva extrem de valoros şi se pare că sorţii o folosesc drept mesager către taică-su. Aşa că ea a făcut tot drumul ăsta ca să-l salveze pe prietenul ei, neştiind că prietenul ei fusese adus în Nord de către sorţi ca ea să-l urmeze şi să-i aducă ceva tatălui ei.

— Aşa vezi tu lucrurile, hm?

Pentru prima oară vrăjitoarea păru nesigură.

— Aşa par să fie… numai că noi nu putem citi întunericul, domnule Scoresby. E mai mult decât posibil să greşesc.

— Şi ce te-a adus pe tine în toată treaba asta, dacă pot să întreb?

— Orice făceau la Bolvangar, am simţit din toţi rărunchii că nu era bine.

Lyra le este duşman, aşa că noi suntem prietenii ei. Mai clar de atât nu văd.

Apoi, mai e şi prietenia clanului meu cu poporul gitan, care e veche de când Farder Coram mi-a salvat viaţa. Facem asta la cererea lor. Şi ei au obligaţiile lor faţă de Lordul Asriel.

— Aha! D-aia mâni balonul spre Svalbard, de dragul gitanilor! Şi prietenia asta zice că o să-l mâni şi-napoi? Sau trebe’ să aştept vreun vânticel mai blând şi, între timp, să depind de indulgenţa urşilor? Încă o dată, cucoană, te întreb doar aşa, prieteneşte.

— Dacă putem să te ajutăm să ajungi înapoi la Trollesund, domnule Scoresby, o vom face. Dar nu ştim cu ce ne vom întâlni la Svalbard. Noul rege al urşilor a făcut multe schimbări, vechile legi nu mai sunt la modă. S-ar putea să fie o aterizare mai dificilă. Şi nu ştiu cum o să găsească Lyra drumul către taică-su. Nici ce are în cap Iorek Byrnison, afară că soarta lui este legată de a ei.

— Nici eu nu ştiu, doamnă. Cred că s-a legat de fată ca un fel de protector.

L-a ajutat să-şi recupereze armura, înţelegi. Cine ştie ce gândesc urşii? Dar dacă vreodată un urs a iubit un om, el e ăla. Cât despre aterizarea la

Svalbard, niciodată n-a fost uşoară. Totuşi, dacă aş putea să te rog să tragi în direcţia bună, m-aş simţi mai eliberat. Iar dacă pot să fac ceva pentru tine în schimb, nu trebuie decât să spui. Da’ pentru ştiinţa mea, n-ai vrea să-mi spui şi mie de ce parte sunt în acest război invizibil?

— Suntem de partea Lyrei.

— Nici nu mă îndoiam.

Continuau să zboare. Din cauza norilor de jos, nu era cu putinţă să-şi dea seama cât de repede înaintau. În mod normal, bineînţeles, un balon depindea de vânt şi stătea pe loc sau plutea după cum se mişca aerul.

Acum, însă, tras de vrăjitoare, balonul se mişca prin aer şi nu mai era purtat de el, dar opunea în acelaşi timp rezistenţă, căci matahala de pungă

umplută cu gaz n-avea nimic din formele netede şi suple ale unui zepelin.

În consecinţă, nacela se bălăngănea într-o parte şi-n alta, tresăltând şi legănându-se mai tare decât într-un zbor normal.

Lee Scoresby nu se preocupa de confortul lui cum se îngrijea de instrumentele sale, şi petrecu ceva vreme asigurându-se că erau bine legate de barele mai mari. Potrivit altimetrului, erau la aproape patru mii de metri deasupra pământului. Temperatura era de minus douăzeci de grade. Îi fusese şi mai frig decât atât, însă nu cu mult mai mult şi nu voia să se facă

şi mai frig, aşa că desfăşură prelata pe care o folosea drept bivuac de urgenţă şi o fixă în dreptul copiilor care dormeau, să le ţină adăpost de vânt, înainte să se lungească spate în spate cu vechiul său tovarăş de arme, Iorek Byrnison, şi să adoarmă.

Când Lyra se trezi, luna era sus pe cer şi totul în jur avea sclipiri de argint, de la suprafaţa rotundă a norilor de dedesubt până la ţurţurii şi acele de chiciură de pe pânza balonului.

Roger dormea, la fel şi Lee Scoresby şi ursul. Dincolo de nacelă, totuşi, regina-vrăjitoare zbura constant.

— Cât mai avem până la Svalbard? întrebă Lyra.

— Dacă nu ne mai bat vânturile, vom fi deasupra Svalbardului în cam douăsprezece ore.

— Când o să aterizăm?

— Depinde de vreme. O să încercăm să evităm stâncile. Sunt acolo nişte fiinţe care vânează tot ce mişcă. Dacă o să putem, o să te instalăm în interior, departe de palatul lui Iofur Raknison.

— Ce-o să se întâmple când îl găsesc pe Lordul Asriel? Crezi că vrea să