— Deci, altfel ar fi fost rege, spuse Lyra. Şi eu am auzit câte ceva despre Iofur Raknison de la Profesorul Palmerian de la Jordan, că cică fusese el în Nord şi-l întâlnise. Spunea că… dacă mi-aş aduce aminte… zicea că făcuse nişte şmecherii ca să ajungă la tron, sau aşa ceva… Dar ştii, Iorek mi-a spus o dată că urşii nu pot fi păcăliţi, şi mi-a arătat că eu nu pot să fac chestia asta. Pare că amândurora li s-a jucat o festă, şi lui şi ursului celuilalt. Poate că doar urşii pot să păcălească urşi, oamenii nu. Numai dacă… Oamenii de la Trollesund l-au păcălit, nu-i aşa? Când l-au îmbătat şi i-au furat armura?

— Când urşii se poartă ca oamenii, poate atunci pot fi şi păcăliţi, spuse Serafina Pekkala. Când urşii se comportă ca nişte urşi, poate că nu pot fi păcăliţi. Niciun urs nu bea în mod normal alcool. Iorek Byrnison a băut să

uite de ruşinea exilului, şi doar aşa au putut oamenii din Trollesund să-l păcălească.

— A, da, spuse Lyra aprobând din cap. Era mulţumită de ideea aceea. Îl admira pe Iorek aproape fără limită şi era fericită să găsească confirmarea caracterului său nobil. Eşti foarte deşteaptă, spuse ea. N-aş fi ştiut asta dacă

nu mi-ai fi spus. Cred că eşti chiar mai deşteaptă decât doamna Coulter.

Zburau în continuare. Lyra mesteca din pastrama de focă pe care o găsise în buzunar.

— Serafina Pekkala, spuse ea după o vreme, ce e Praful? Fin’că mi se pare că toată tevatura asta-i legată de Praf, numa’ că nimeni nu mi-a zis ce-i aia.

— Nu ştiu, îi răspunse Serafina Pekkala. Vrăjitoarelor nu le-a păsat niciodată de Praf. Tot ce pot să-ţi spun e că acolo unde-s preoţi, acolo o să

găseşti şi teama de Praf. Doamna Coulter nu e preot, bineînţeles, însă e un agent puternic al Magisteriumului şi ea a înfiinţat Comitetul de Oblaţii şi a convins Biserica să plătească pentru Bolvangar, dovadă a interesului pe care îl are pentru Praf. Nu putem să înţelegem ce simte ea. Însă mai sunt şi alte lucruri pe care nu le-am înţeles niciodată. Vedem cum îşi fac tătarii găuri în craniu şi stăm şi ne minunăm. Aşa că Praful poate să fie ciudat, şi ne minunăm de el, însă nu despicăm firul în patru ca să-l examinăm. Lasă

asta în seama Bisericii.

— Biserica? întrebă Lyra. Ceva îi suna cunoscut: îşi aminti cum vorbea cu Pantalaimon în Fens despre ce ar putea să mişte acul alethiometrului, şi se gândiseră la moara de lumină de pe înaltul altar de la Colegiul Gabriel, şi cum particulele elementare făceau paletele să se rotească. Intercesorului îi era clar care era legătura dintre particulele elementare şi religie.

— S-ar putea, zise ea, dând din cap. În Biserică mai totul e secret. Dar mai totul în Biserică e vechi, şi Prafu’ nu-i vechi, după cum ştiu. Oare Lord Asriel mi-ar spune…

Căscă din nou.

— Mai bine mă întind, îi spuse Serafinei Pekkala, că altfel o să-ngheţ. Mi-a mai fost frig şi pe pământ, da’ niciodată aşa tare. Cre’ că po’ să şi mor dacă

se face şi mai frig.

— Atunci întinde-te şi înfăşoară-te în blănuri.

— Mda, aşa o să fac. Dacă tot e să mor, mai bine aici, sus, decât acolo, jos.

Cân’ ne-au pus sub chestia aia ca o sabie mi-am zis că-i gata… Amândoi am crezut la fel. A fost dur. Însă acum o să mă întind. Trezeşte-ne şi pe noi când ajungem, mai spuse şi se trânti stângaci pe mormanul de blănuri,

doborâtă de frigul profund şi intens care făcea s-o doară toate mădularele, şi se întinse cât de aproape putu de Roger, care dormea profund.

Şi aşa continuară cei patru călători, adormiţi în balonul brăzdat de gheaţă, drumul către stâncile şi gheţarii, minele de foc şi forturile de gheaţă din Svalbard.

Serafina Pekkala strigă la aeronaut şi el se trezi de îndată, ameţit de frig, însă dându-şi seama, după mişcările nacelei, că ceva nu era în regulă. Se zguduia sălbatic în bătaia vântului care sufla cu putere peste balon, iar vrăjitoarele care trăgeau de funii abia puteau s-o ţină în loc. Dacă-i dădeau drumul, balonul ar fi fost spulberat cu siguranţă, şi dacă era să se ia după

ce spunea busola, ar fi fost măturat spre Novaia Zemlea cu aproape o sută

de mile pe oră.

— Unde suntem? îl auzi Lyra întrebând. Era pe jumătate trează, deranjată

de mişcările nacelei, şi-i era atât de frig încât tot corpul îi era amorţit. Nu putu să audă replica vrăjitoarei, însă prin gluga pe jumătate închisă îl văzu, în lumina lanternei anbarice, pe Lee Scoresby cum se ţinea de o parâmă şi cum trăgea de o frânghie care ducea chiar în balon. Trase cu putere, ca şi cum ceva ar fi opus rezistenţă şi se uită în sus în întunericul vijelios înainte de a înfăşură frânghia în jurul unui ţăruş de pe inelul de suspensie.

— O să dau drumul la un pic de gaz, strigă el către Serafina Pekkala. O să

coborâm. Suntem prea sus.

Vrăjitoarea îi strigă ceva înapoi, însă Lyra nu auzi nici de data asta. Roger se trezea şi el; scârţâitul nacelei era de-ajuns să te trezească şi din somnul cel mai adânc, ca să nu mai vorbim de cum se zguduia şi se clătina.

Daimonul lui Roger şi Pantalaimon se agăţaseră unul de altul ca două

maimuţele iar Lyra se concentra să rămână nemişcată şi să nu sară în sus de frică.

— Nu-i nica, zise Roger părând mai vesel decât ea. Cân’ o să ajungem jos facem focu’ şi ne-ncălzim. Am ceva chibrite în buzunar. Le-am şterpelit din bucătăria de la Bolvangar.

Balonul cobora, se vede, căci o secundă mai târziu fură învăluiţi de norul gros şi îngheţat. Bucăţele şi ace de gheaţă zburau prin nacelă, după care totul se întunecă deodată. Era cea mai deasă ceaţă pe care Lyra o văzuse vreodată. După un moment sau două se auzi un alt strigăt al Serafinei Pekkala şi aeronautul desfăcu frânghia de pe ţăruş şi o lăsă să alunece.

Frânghia se smuci din mâinile lui şi, chiar peste scrâşnetul şi vuietul şi

urletul vântului prin velatură, Lyra auzi sau simţi o bufnitură puternică de undeva de mai sus.

Lee Scoresby îi văzu ochii căscaţi.

— E supapa de gaz, strigă el. Se prinde de un arc ca să ţină gazul înăuntru.

Când o trag în jos, iese un pic de gaze pe sus, şi noi perdem din lest şi ne coborâm în jos.

— Suntem aproape…

Nu termină, fiindcă se întâmplă ceva hidos. O creatură cât o jumătate de om, cu aripi acoperite cu piele, cu gheare întoarse, se târa pe partea nacelei unde era Lee Scoresby. Avea capul plat, ochii ieşiţi din orbite şi o gură ca de broască, din care se revărsau valuri de putoare abominabilă. Până apucă

Lyra să ţipe, Iorek Byrnison se întinse şi-i trosni una. Creatura căzu din nacelă şi dispăru cu un ţipăt de groază.

— Spurcăciuni de stâncă, spuse scurt Iorek.

În clipa următoare apăru Serafina Pekkala şi se agăţă de marginea nacelei, turuind:

— Ne atacă spurcăciunile de stâncă. O să coborâm balonul pe pământ, după care trebuie să ne apărăm. Sunt…

Însă Lyra nu mai auzi restul, căci sunetul se transformă într-un vuiet violent şi sfâşietor, şi totul se înclină într-o parte. Apoi, o pală puternică de vânt îi izbi pe cei trei oameni înspre latura nacelei unde se afla armura lui Iorek Byrnison. Iorek îi cuprinse cu o labă ca să-i ţină în loc, căci nacela se zgâlţâia violent. Serafina Pekkala dispăruse. Zgomotul era îngrozitor: peste toate celelalte sunete se auzeau ţipetele stridente ale spurcăciunilor de stâncă, iar Lyra le vedea trecând în urma lor şi le simţea împuţiciunea dezgustătoare.

Urmă o altă smucitură, atât de bruscă încât îi aruncă din nou pe toţi la podea, iar nacela începu să coboare cu o viteză înspăimântătoare, rotindu-se întruna. Parcă fuseseră rupţi de balon şi cădeau în gol, apoi urmă o altă

serie de smucituri şi trosnete, nacela era aruncată rapid dintr-o parte în alta, ca o minge între două ziduri de piatră.

Ultimul lucru pe care Lyra îl văzu fu Lee Scoresby, descărcându-şi pistolul cu butoiaş direct în faţa unei spurcăciuni de stâncă, închise apoi ochii strâns şi se agăţă de blana lui Iorek Byrnison cu o frică teribilă. Urlete, ţipete stridente, vântul şfichiuitor şi şuierător, scrâşnetul nacelei asemănător unui animal chinuit, toate umpleau aerul cu un zgomot hidos.

După care veni cea mai mare zdruncinătură, şi se trezi aruncată cu totul peste bord. Nu mai avea de ce să se ţină şi aerul îi era tot scos din plămâni.

Ateriză într-aşa o încâlceală încât pierdu orice direcţie. Faţa ei, în gluga legată strâns, era plină de pudră şi de cristale reci, uscate.

Era zăpadă. Aterizase într-un morman de zăpadă. Se lovise atât de rău încât nici nu mai putea să gândească. Rămase nemişcată câteva secunde înainte să scuipe încetişor zăpada din gură, după care suflă la fel de încetişor, până