— Stăteam cuminţi şi pe urmă a venit sora aia cu vocea blândă. Şi vine sora şi zice, haide, vino, Tony, ştiu că eşti acolo, hai afară, n-o să-ţi facem niciun rău… şi el zice, ce-o să-mi faceţi? Şi ea zice te adormim şi pe urmă
o să-ţi facem o mică operaţie şi apoi ai să te trezeşti şi n-o să mai ai nimic.
Dar Tony n-a crezut-o. Îi zice…
— Găuri! spuse cineva. Îţi fac găuri în cap, ca tătarii! Pun pariu!, spuse cineva.
— Taci din gură! Ce a mai spus sora? interveni altcineva.
Deja în jur de doisprezece sau chiar mai mulţi copii erau adunaţi în jurul mesei ei iar daimonii, tot atât de nerăbdători ca şi copiii se întindeau şi ciuleau urechile, să audă tot.
Fetiţa blondă continuă:
— Tony voia să ştie ce-o să-i facă lui Ratter, înţelegeţi? Şi sora zice, că o să adoarmă şi ea, la fel ca şi tine. Şi Tony zice: o s-o omorâţi, nu? Ştiu io.
Şi noi ştim ce să-ntâmplă… şi sora zice: nu, bineînţeles că nu. E doar o mică operaţie. Ca un fel de tăietură. Nici măcar nu te doare, dar mai întâi te adormim, ca să fim siguri că nu simţi nimic.
În toată cantina se făcuse linişte. Sora care îi supraveghea plecase pentru moment iar ghişeul de la bucătărie era închis, aşa că nimeni nu putea auzi de acolo.
— Ce fel de tăietură? întrebă un băiat cu vocea pierită, mort de frică.
— A zis doar atâta: e ceva care te face să fii mai matur. Şi a zis că toată
lumea trebuie să o facă, că d’aia daimonii oamenilor mari nu se schimbă
cum fac ai noştri. Aşa că trebuie să facă tăietura asta ca să-i facă să stea într-o formă pentru totdeauna şi-aşa ajungi să creşti mare.
— Dar…
— Asta înseamnă?
— Ce, că, toţi oamenii mari au făcut tăietura asta?
— Dar?
Deodată toate vocile amuţiră ca şi cum ar fi fost ele însele tăiate şi toţi ochii se îndreptară spre uşă. Sora Clara stătea în prag placidă, domoală şi prozaică iar alături de ea era un bărbat într-un halat alb, pe care Lyra nu-l mai văzuse până atunci.
— Bridget Meginn, spuse el.
Fetiţa blondă se ridică tremurând. Daimonul ei veveriţă i se strânse la piept.
— Da, domnule? spuse ea, cu o voce abia auzită.
— Termină-ţi băutura şi vino cu sora Clara, spuse el. Iar restul, hai, fugiţi la orele voastre.
Ascultători, copiii îşi lăsară cănile pe căruciorul de inox, părăsind locul în linişte. Niciunul nu se uită la Bridget Meginn cu excepţia Lyrei, care văzu faţa micuţei blonde: era lividă.
Restul dimineţii respective se scurse cu lecţii şi exerciţii. La Staţie era şi o mică sală de gimnastică, pentru că era greu să faci exerciţii afară, în timpul lungii nopţi polare, şi fiecare grup de copii se jucau pe rând, în sală, sub supravegherea atentă a unei surori. Trebuiau să formeze echipe şi să arunce mingea. La început Lyra, care în viaţa ei nu mai jucase aşa ceva, se simţi un pic pierdută pentru că nu ştia ce să facă. Dar avea o constituţie atletică, era rapidă şi un caracter de lider înnăscut aşa că, în scurt timp, descoperi că
îi place chiar destul de mult. Strigătele copiilor, ţipetele şi huiduielile daimonilor umpleau sala şi, destul de repede, făcură să dispară gândurile înfricoşătoare şi rele, ceea ce, bineînţeles, era exact lucrul pe care trebuia să-l facă exerciţiul.
La prânz, când copiii stăteau din nou la coadă în cantină, Lyra îl simţi pe Pantalaimon cum scoate un mic chiuit în semn de recunoaştere, şi se întoarse; chiar în spatele ei era Billy Costa.
— Roger mi-a spus că eşti aicea; bâigui el.
— O să vină fratele tău şi cu John Faa şi cu tabăra întreagă de gitani. O să
vină să te ia acasă.
Aproape că scoase un strigăt de bucurie, dar îl înăbuşi cu un tuşit.
— Şi tre’ să-mi zici Lizzie, îi spuse Lyra, niciodată Lyra, ai auzit? Şi tre’
neapărat să-mi spui tot ce ştii, clar?
Se aşezară la aceeaşi masă cu Roger şi Billy. Era mai uşor în timpul prânzului, când copiii stăteau mai mult la masă şi la coadă iar ghişeul de la bucătărie era tot timpul aglomerat. În zgomotul cuţitelor, furculiţelor şi farfuriilor, Billy şi Roger îi spuseră amândoi tot ce ştiau. Billy auzise de la o soră că toţi copiii care făcuseră operaţia erau duşi în nişte cămine, undeva mai spre sud, ceea ce explica într-un fel cum ajunsese Tony Makarios să
bântuie prin sălbăticie. Dar Roger avea să-i spună ceva şi mai interesant.
— Am găsit o ascunzătoare, spuse el.
— Ce? Unde?
— Vezi tabloul ăla…? Se referea la fotograma cea mare cu plaja tropicală.
Dacă te uiţi în colţul din dreapta de sus, vezi placa aia de tavan?
Tavanul era făcut din plăci dreptunghiulare, asamblate pe o structură din rame de oţel, iar colţul plăcii de deasupra fotogramei era uşor ridicat.
