vină la Oxford? Nici nu ştiu dacă ar trebui să-i spun că ştiu că e tatăl meu.

Poate că vrea să se prefacă în continuare că e unchiul meu. Nici măcar nu-l cunosc prea bine.

— N-o să vrea să se întoarcă la Oxford, Lyra. Se pare că e ceva de făcut într-o altă lume, iar Lordul Asriel este singurul care poate să creeze o punte peste golful dintre lumea asta şi cealaltă. Numai că are nevoie de ceva care să-l ajute.

— Alethiometrul! spuse Lyra. Stăpânul de la Jordan mi l-a dat şi am crezut că voia să zică ceva despre Lordul Asriel, doar că n-a mai apucat. Ştiam că

n-a vrut cu adevărat să-l otrăvească. Crezi că o să-l citească şi o să vadă

cum să construiască puntea? Sunt sigură că pot să-l ajut. Cred că acum pot să-l citesc la fel de bine ca oricine.

— Nu ştiu, spuse Serafina Pekkala. Cum o s-o facă şi care-i va fi menirea, nu putem şti. Sunt puteri care ne vorbesc şi altele deasupra lor. Şi sunt secrete şi mai de departe.

— O să-mi spună alethiometrul! Aş putea să-l citesc chiar acum…

Însă era prea frig, n-ar fi reuşit niciodată să-l ţină în mâini. Se înfofoli până

la urechi şi-şi trase gluga strâns peste ochi, să o apere de vântul îngheţat, lăsându-şi doar o mică crăpătură prin care să poată vedea. În depărtare şi puţin mai jos, frânghia lungă se întindea de la inelul de suspensie al balonului, trasă de şase sau şapte vrăjitoare călare pe ramurile lor de pinde-nor. Stelele străluceau puternic şi rece, ca nişte diamante.

— De ce nu ţi-e frig, Serafina Pekkala?

— Ne e frig, dar nu ne pasă, deoarece nu ne face niciun rău. Şi dacă ne-am înfofoli să nu ne fie frig, n-am mai simţi alte lucruri, cum ar fi strălucirea cristalină a stelelor, sau muzica Aurorei, sau cel mai frumos dintre toate, mătasea razelor de lună mângâindu-ne pielea. Merită să-ţi fie frig ca să

simţi toate astea.

— Pot şi eu să le simt?

— Nu. Ai muri dacă ţi-ai scoate blănurile. Stai îmbrăcată!

— Cât trăiesc vrăjitoarele, Serafina Pekkala? Farder Coram spune că sute de ani. Da’ tu nu pari aşa bătrână.

— Am trei sute de ani, sau mai mult. Cea mai bătrână mamă-vrăjitoare are aproape o mie de ani. Într-o zi, Yambe-Akka va veni după ea. Într-o zi va

veni şi după mine. Ea e zeiţa morţilor. Vine la tine zâmbitoare şi drăguţă, şi tu ştii că e momentul să mori.

— Sunt şi bărbaţi vrăjitori? Sau doar femei?

— Sunt bărbaţi în slujba noastră, cum e consulul de la Trollesund. Şi sunt bărbaţi pe care-i alegem amanţi sau soţi. Eşti aşa de tânără, Lyra, prea tânără ca să înţelegi asta, dar o să-ţi povestesc totuşi, şi o să înţelegi mai târziu: bărbaţii trec prin faţa ochilor noştri ca fluturii, vietăţi aparţinând unui sezon trecător. Îi iubim: sunt curajoşi, mândri, frumoşi, inteligenţi, şi mor aproape imediat. Mor atât de repede încât inimile noastre sunt încontinuu devastate de durere. Le purtăm în pântece copiii, care vor fi vrăjitoare dacă sunt fete, dacă nu, doar oameni. Şi apoi, într-o clipită, se duc, sunt doborâţi, distruşi, pierduţi. Şi fiii noştri la fel. Când un băieţel creşte mare, crede că e nemuritor. Mama lui ştie că nu-i aşa. De fiecare dată e şi mai dureros, până când inima ţi se frânge. Poate atunci vine Yambe-Akka după tine. E mai bătrână decât tundra. Poate că pentru ea vieţile vrăjitoarelor sunt la fel de scurte cum sunt cele ale bărbaţilor pentru noi.

— L-ai iubit pe Farder Coram?

— Da. Ştie?

— Nu ştiu, da’ ştiu că el te iubeşte.

— Când m-a salvat era tânăr şi puternic, mândru şi frumos. M-am îndrăgostit de el imediat. Mi-aş fi schimbat firea, aş fi uitat de strălucirea stelelor şi de muzica Aurorei, nu aş mai fi zburat niciodată – aş fi renunţat la toate astea într-o clipă, fără să gândesc, ca să fiu nevastă de gitan, să

trăiesc într-o barcă şi să-i gătesc, să dorm cu el în acelaşi pat şi să îi port în pântec copiii. Dar nu poţi să schimbi ceea ce eşti, ci doar ceea ce faci. Sunt vrăjitoare. El e om. Am stat cu el îndeajuns de mult ca să-i fac un copil…

— N-a spus niciodată! Era fetiţă? O vrăjitoare?

— Nu. Băiat, şi a murit în timpul marii epidemii de acum patruzeci de ani, boala care a venit din Est. Sărmanul copilaş! A intrat în viaţă şi a ieşit tremurând ca un fluture de mai. Mi-a sfâşiat inima, aşa cum se întâmplă

mereu. I-a frânt inima şi lui Coram. Apoi am fost chemată să mă întorc la familia mea, pentru că Yambe-Akka o luase pe mama şi devenisem regina clanului. Aşa că am plecat. Trebuia.

— De-atunci nu l-ai mai văzut pe Farder Coram?

— Niciodată. Am auzit de faptele lui, am auzit cum a fost rănit de Skraelingi cu o săgeată otrăvită, şi i-am trimis ierburi şi descântece ca să-l ajut să se facă bine, însă n-am fost destul de puternică să-l văd. Am auzit cât de dărâmat a fost după aceea şi cât de tare s-a înţelepţit, cât de multe a citit şi a studiat, şi am fost mândră de el şi de bunătatea lui. Însă am stat deoparte, căci erau vremuri grele şi pentru clanul meu, ne ameninţau războaie între vrăjitoare şi, în plus, am crezut că mă va uita şi-şi va găsi o nevastă din lumea lui…

— N-o s-o facă niciodată, spuse Lyra cu tărie. Ar trebui să te duci să-l vezi.

Te mai iubeşte, ştiu asta.

— Dar s-ar ruşina de vârsta lui, şi n-aş vrea să-l fac să simtă asta.

— Poate că s-ar ruşina, însă ar trebui să-i trimiţi un mesaj, măcar atât. Asta cred eu.

Serafina Pekkala nu spuse nimic o bună bucată de vreme. Pantalaimon se transformă într-o chiră-de-baltă şi zbură pentru o secundă pe ramura ei, pentru a-i arăta că poate au fost impertinenţi. Apoi Lyra spuse:

— De ce au oamenii daimoni, Serafina Pekkala?

— Toată lumea întreabă asta, şi nimeni nu ştie răspunsul. De când sunt oamenii pe lume au existat şi daimonii. E ceea ce ne face diferiţi de animale.

— Mda! Suntem diferiţi de ele, sigur… De exemplu, urşii. Ciudaţi, nu, urşii? Crezi că-s ca o persoană, după care fac deodată ceva atât de ciudat sau de feroce încât ai impresia că n-o să-i înţelegi niciodată… Dar ştii ce mi-a zis Iorek, mi-a zis că armura era pentru el ce e daimonul pentru o persoană. E sufletul lui, mi-a zis. Dar şi aici sunt diferiţi, pentru că el şi-a făcut singur armura. I-au luat prima armură când l-au exilat şi a găsit ceva fier ceresc şi şi-a făcut o armură nouă, ca şi cum şi-ar fi făcut un suflet nou.

Noi nu putem să ne facem daimoni. După aia, oamenii de la Trollesund l-au îmbătat cu tărie şi i-au furat-o, eu am aflat unde era şi el şi-a luat-o înapoi… Însă ce mă întreb eu e de ce vine la Svalbard? Or să se bată cu el.

Ar putea să-l omoare… Mi-e drag Iorek. Mi-e aşa drag că îmi doresc să nu fi venit cu noi.

— Ţi-a spus cine e el?

— Doar numele. Şi Consulul de la Trollesund ni l-a spus.

— E de viţă nobilă. E prinţ. De fapt, dacă n-ar fi comis o mare crimă, până

acum ar fi fost regele urşilor.

— Mi-a spus că regele lor se numeşte Iofur Raknison.

— Iofur Raknison a devenit rege când a fost exilat Iorek Byrnison. Iofur e şi el prinţ, bineînţeles, altfel n-ar fi fost lăsat să conducă, însă are o inteligenţă omenească: face alianţe şi tratate, nu trăieşte ca urşii, în forturi de gheaţă, ci într-un palat nou construit. Vorbeşte de schimburi de ambasadori cu naţiunile oamenilor şi de dezvoltarea minelor de foc cu ajutorul oamenilor-ingineri… Este foarte subtil şi abil. Unii spun că el l-a provocat pe Iorek să facă fapta pentru care a fost exilat, şi alţii spun că, chiar dacă n-a făcut-o, îi încurajează pe ceilalţi să creadă că a făcut-o, pentru că îi sporeşte reputaţia de ingeniozitate şi subtilitate.

— Dar ce a făcut Iorek? Vezi, un motiv pentru care mi-e drag Iorek este fiindcă tatăl meu a făcut ce a făcut şi a fost pedepsit. Mi se pare că seamănă

unul cu celălalt. Iorek mi-a spus că a omorât un alt urs, însă nu a spus niciodată cum a ajuns până acolo.

— Lupta a fost pentru o ursoaică. Masculul pe care l-a omorât Iorek nu a dat semnele obişnuite de capitulare când a devenit clar că Iorek era mai puternic. Cu toată mândria lor, urşii recunosc întotdeauna o forţă

superioară a unui alt urs şi i se predau, însă dintr-un motiv necunoscut, ursul acela n-a făcut-o. Unii spun că Iofur Raknison i-a întunecat minţile, sau i-a dat nişte ierburi să-l ameţească. În orice caz, ursul tânăr a continuat iar Iorek Byrnison şi-a lăsat mânia să-l stăpânească. Cazul nu a fost greu de judecat: ar fi trebuit doar să-l rănească, nu să-l omoare.