fie salvată; şi dacă toţi gitanii fuseseră omorâţi, cine îi va ajuta pe copii să
supravieţuiască în sălbăticia îngheţată?
Celelalte fetiţe continuară să vorbească dar Lyra şi Pantalaimon se cuibăriră amândoi adânc în pat şi încercară să se încălzească, conştienţi de faptul că la sute de mile depărtare, de jur împrejurul patului lor nu era nimic altceva decât teroare.
Cuştile cu daimoni
Lyrei nu-i stătea în fire să cadă pe gânduri; era un temperament sangvin şi practic şi în plus de asta, nu avea prea multă imaginaţie. Nicio persoană cu multă imaginaţie nu ar fi crezut serios că era posibil să vină aici şi să-l salveze pe prietenul ei Roger, sau, dacă s-ar fi gândit la asta, un copil cu imaginaţie ar fi inventat imediat nişte căi prin care să fie imposibil. Dacă
eşti mincinos experimentat nu înseamnă neapărat că trebuie să ai o imaginaţie bogată. Mulţi mincinoşi de primă clasă nu au deloc imaginaţie; asta e ceea ce le conferă minciunilor lor un aer atât de puternic de autenticitate.
Acum că era în mâinile Comitetului de Oblaţii, Lyra nu se lăsă cuprinsă de teroare şi disperare gândindu-se la ceea ce se întâmplase cu gitanii. Toţi erau luptători foarte buni şi chiar dacă Pantalaimon a spus că l-a văzut pe John Faa rănit, poate că s-a înşelat; sau, dacă nu s-a înşelat, poate că nu a fost rănit rău. Era pur şi simplu un mare ghinion că picase în mâinile samoyezilor, dar gitanii vor veni în curând să o salveze iar dacă ei nu vor putea, nimic nu îl va putea opri pe Iorek Byrnison să vină şi să o ia de acolo, şi apoi vor zbura cu balonul lui Lee Scoresby până la Svalbard şi îl vor salva pe Lordul Asriel.
În mintea ei, situaţia se reducea exact la aceste acţiuni.
Aşa că în dimineaţa următoare, când se trezi în dormitor, era curioasă şi gata să ţină piept tuturor surprizelor pe care le va aduce ziua.
Şi abia aştepta să-l vadă pe Roger şi, mai ales, să-l vadă ea înainte de a o vedea el.
Nu avu mult de aşteptat. Copiii din dormitoare fură sculaţi de surorile care se ocupau de ei, la ora şapte şi jumătate. S-au spălat şi s-au îmbrăcat şi apoi au intrat cu toţii la cantină, pentru micul dejun.
Şi iată-l şi pe Roger.
Stătea cu alţi cinci băieţi la o masă chiar lângă uşă. Coada de la tejgheaua de unde se lua mâncarea trecea exact pe lângă ei iar ea scăpă intenţionat o batistă şi se ghemui să o ridice, aplecându-se tare exact lângă scaunul lui astfel încât Pantalaimon să poată vorbi cu daimonul lui Roger, Salcilia.
Salcilia era becaţă, şi începu să fluture din aripi atât de tare încât Pantalaimon trebui să se facă pisică şi să sară la ea şi s-o pună la pământ.
Erau frecvente aceste încăierări scurte între daimonii copiilor, din fericire, şi nimeni nu dădu prea mare atenţie incidentului, dar Roger păli imediat.
Lyra nu mai văzuse vreodată pe cineva atât de alb la faţă. Se uită în sus spre Lyra, care îl privea fix şi semeţ, şi culoarea îi reveni un pic în obraji în momentul în care se aplecă peste masă plin de speranţă, înflăcărare şi bucurie. Doar faptul că Pantalaimon o zgâlţâia ferm pe Salcilia îl împiedică
pe Roger să strige în gura mare şi să sară să o îmbrăţişeze pe vechea lui tovarăşă de joacă de la Colegiul Jordan.
Lyra se uită în altă parte, prefăcându-se cât putea ea de dispreţuitoare, îşi dădu ochii peste cap de câteva ori la noile ei prietene şi îl lăsă pe Pantalaimon să explice. Cele patru fete îşi luară tăvile cu fulgi de porumb
şi pâine prăjită şi se aşezară împreună, o gaşcă formată pe moment, excluzându-i pe toţi ceilalţi pentru a-i putea bârfi.
Nu poţi ţine un grup mare de copii într-un singur loc, pentru mult timp, fără să le dai multe lucruri de făcut, iar în unele privinţe Bolvangar era condusă ca o şcoală, cu activităţi pe orar cum ar fi gimnastica şi arta. Fetele erau separate de băieţi cu excepţia meselor şi pauzelor, deci abia spre sfârşitul dimineţii, după o oră şi jumătate de cusut, sub indicaţiile unei surori, Lyra avu ocazia să vorbească cu Roger. Dar trebuia să pară natural; asta era partea cea mai grea. Toţi copiii erau cam de aceeaşi vârstă, şi era tocmai aceea la care băieţii vorbesc cu băieţi iar fetele cu fete, fiecare făcându-şi un ţel declarat din a ocoli pe cât se poate sexul opus.
Se ivi ocazia din nou, la cantină, când copiii se adunară la gustare: un pahar de lapte cu biscuiţi. Lyra îl trimise pe Pantalaimon, sub formă de muscă, să vorbească cu Salcilia pe peretele de lângă masa lor, în timp ce ea şi Roger stăteau tăcuţi în mijlocul grupurilor lor separate. Era dificil să
vorbeşti când atenţia daimonului tău e concentrată în altă parte, aşa că Lyra se prefăcu prost dispusă şi adoptă o atitudine revoltată în timp ce îşi sorbea laptele împreună cu celelalte fete. Jumătate din gândurile ei erau cufundate în zumzăitul aproape imperceptibil al discuţiilor dintre cei doi daimoni, şi nu asculta mai deloc discuţia fetelor, dar la un moment dat auzi o altă
fetiţă, cu un păr blond, strălucitor, spunând un nume care o făcu să tresară
şi să-şi îndrepte spatele.
Era numele lui Tony Makarios. Cum atenţia Lyrei sări înspre acest fapt, Pantalaimon trebui să îşi mai domolească verva cu care îi şoptea la ureche daimonului lui Roger, şi ambii copii ascultară cu atenţie ce spunea fetiţa.
— Ba nu, eu ştiu de ce l-au luat, spuse ea, pe măsură ce capetele copiilor se adunau în jurul ei. Pentru că daimonul lui nu se mai schimba. Au crezut că
e mai bătrân decât pare, sau cam aşa ceva, şi nici el nu era copil mic. Dar, zău, daimonul lui chiar nu se schimba prea des pentru că nici Tony nu prea gândea. Eu am văzut-o că se schimba. Se numea Ratter…
— De ce-i interesează atât de mult daimonii? spuse Lyra.
— Nimeni nu ştie, zise fetiţa blondă.
— Eu ştiu, spuse un băieţel care ascultase tot. Ştii ce fac? Îţi omoară
daimonul şi pe urmă se uită să vadă dacă mori.
— Păi atunci de ce repetă acelaşi lucru mereu şi mereu, cu fiecare copil?
întrebă cineva.
— N-ar fi nevoie s-o facă decât o singură dată, nu?
— Eu ştiu ce fac, spuse prima fetiţă.
Atenţia tuturor era deja concentrată asupra ei. Dar pentru că nu voiau ca personalul să descopere despre ce vorbeau trebuiră să adopte o atitudine dezinteresată, pe jumătate neglijentă, dar ascultau cu inima la gât.
— Cum? spuse cineva.
— Fin’că eram cu el când au venit să-l ia. Eram în debara, spuse ea.
Se îmbujorase toată. Dacă se aşteptase să audă glume şi răutăţi, acestea nu veniră. Toţi copiii ascultau cuminţi şi niciunul nu zâmbi măcar.
Fetiţa continuă:
