— Da! Dumneata eşti Serafina Pekkala?

— Da.

Lyra înţelegea de ce se îndrăgostise Farder Coram de ea, şi de ce avea inima frântă, deşi mai înainte n-ar fi putut înţelege niciunul dintre aceste lucruri. El îmbătrânea, era un om bolnav şi bătrân, iar ea urma să mai fie tânără timp de generaţii.

— Ai cititorul de simboluri? spuse vrăjitoarea cu o voce atât de asemănătoare susurului sălbatic al Aurorei însăşi, încât Lyra abia putu înţelege sensul cuvintelor, atât de tare fu cuprinsă de uimire şi plăcere la auzul vocii.

— Da, îl am în buzunar, este în siguranţă.

Bătăi puternice din aripi anunţau o altă prezenţă şi într-o fracţiune de secundă aluneca alături de ea: era marele daimon gâscan. Vorbi scurt şi apoi se îndepărtă pentru a pluti în cercuri mari în jurul balonului care continua să se ridice.

— Gitanii au distrus Bolvangarul, spuse Serafina Pekkala. Au omorât douăzeci şi doi de oameni din gardă şi nouă din personal şi au dat foc la toate părţile clădirii care mai stăteau în picioare. O vor distruge complet.

— Dar doamna Coulter?

— Niciun semn.

Scoase un ţipăt sălbatic şi alte vrăjitoare veniră în cercuri înspre balon.

— Domnule Scoresby, spuse ea. Funia, vă rog.

— Doamnă! Vă sunt foarte recunoscător. Încă ne ridicăm. Pare-mi-se că o vreme urcăm. De câte dintre domniile voastre este nevoie ca să ne tragă

spre Nord?

— Suntem puternice, fu tot ce răspunse ea.

Lee Scoresby legă un colac de frânghie groasă de inelul de fier învelit în piele care strângea laolaltă toate frânghiile de peste balonul cu gaz şi de care era suspendată nacela. După ce o fixă bine, aruncă afară capătul liber şi imediat şase vrăjitoare se avântară spre el, îl prinseră şi începură să tragă

îndreptându-şi crengile de pin-de-nor spre Steaua Polară.

În timp ce balonul începu să se mişte în acea direcţie, Pantalaimon veni să

se agaţe de marginea nacelei în chip de chiră-de-baltă. Daimonul lui Roger ieşi ameţit să privească dar se retrase foarte repede, pentru că Roger dormea adânc, la fel ca Iorek Byrnison. Numai Lee Scoresby era treaz, mestecând cu calm un trabuc subţire şi urmărindu-şi instrumentele.

— Aşadar Lyra, spuse Serafina Pekkala, ştii de ce te duci la Lordul Asriel?

Lyra era uimită.

— Ca să-i duc alethiometrul, bineînţeles. Apoi îşi aminti primul motiv, atât de vechi încât aproape că îl uitase.

— Sau să-l ajut să evadeze. Asta e. O să-l ajutăm să scape.

Dar imediat ce termină de spus acest lucru, i se păru că sună absurd. Să

evadeze de la Svalbard? Imposibil!

— Să încercăm, oricum, adăugă ea apăsat. De ce?

— Cred că sunt nişte lucruri pe care trebuie să ţi le spun, spuse Serafina Pekkala.

— Despre Praf?

Era primul lucru pe care Lyra voia să-l afle

— Da, printre altele. Dar eşti obosită acum copilă, şi va fi un zbor lung.

Vorbim când te trezeşti.

Lyra căscă. Un căscat care aproape îi rupse fălcile, un căscat lung, ce dură

aproape un minut, sau cel puţin aşa i se păru ei, şi oricât de mult ar fi dorit să stea trează, nu putu rezista imboldului somnului. Serafina Pekkala întinse o mână peste marginea nacelei şi îi atinse uşor ochii şi, în timp ce Lyra se întindea pe jos, Pantalaimon zbură şi el, se schimbă în hermină şi merse la locul lui preferat de dormit: la gâtul Lyrei.

Vrăjitoarea îşi aranjase creanga astfel încât să înainteze la o viteză

constantă pe lângă nacelă, în timp ce balonul se apropia din ce în ce mai mult de Svalbard.

Ceţuri şi Gheţuri

Lee Scoresby o înveli pe Lyra cu câteva blănuri. Ea se ghemui lângă Roger şi adormiră amândoi, în timp ce balonul se îndrepta încet spre Pol.

Aeronautul îşi verifica din când în când instrumentele, mesteca un trabuc pe care n-avea de gând să-l aprindă, cu hidrogenul inflamabil atât de aproape, şi se cuibărea mai bine în blănuri.

— Fata asta-i cam importantă, ai? spuse el după câteva minute.

— Mai importantă decât are habar, spuse Serafina Pekkala.

— Vrei să zici că ne aşteaptă ceva în stilul urmăririlor armate? Mă-nţelegi, te întreb ca un om practic ce mă aflu, care ţine la viaţa lui. Nu pot să-mi permit să fiu bătut măr sau făcut bucăţi fără să am şi eu o compensaţie fixată dinainte. Nu că nu vreau să dau importanţă expediţiei, crede-mă,

doamnă. Da’ John Faa şi gitanii mi-au plătit o simbrie care-i destul să

acopere timpul şi priceperea mea şi uzura normală a balonului, şi cam atât.

Nu acoperă asigurarea pentru acte-de-război. Şi să ştii, când vom ateriza cu Iorek Byrnison pe Svalbard, asta chiar act de război se va numi.

Scuipă delicat o bucată de frunză de fumat peste bord.

— Aşa că vreau să ştiu la ce schilodiri şi scandaluri trebe să ne aşteptăm, termină el.

— S-ar putea să fie ceva lupte, spuse Serafina Pekkala. Dar te-ai mai luptat înainte.

— Cred şi io, când sunt plătit. Da’ treaba e că am crezut că ăsta-i un contract simplu de transport, şi pentru asta i-am taxat. Acu’ mă gândesc, după bătălia de mai devreme, până unde merge treaba mea de transportator.

Dacă trebuie să-mi risc viaţa şi echipamentul într-un război printre urşi, de exemplu. Sau dacă duşmanii de la Svalbard ai copilei ăsteia sunt la fel de focoşi ca cei din Bolvangar. Zic şi eu, aşa, de dragul conversaţiei.

— Domnule Scoresby, spuse vrăjitoarea, aş vrea să pot răspunde. Nu pot spune decât că noi toţi, oameni, vrăjitoare, urşi, suntem angajaţi deja în război, deşi nu toţi ştim asta. Fie că dai de necaz la Svalbard, fie că zbori mai departe nestingherit, eşti deja recrut sub arme, un soldat.

— Ei, asta-i cam din pripă. Pare-mi-se că omu’ tre’ să zică şi el dacă vrea să ridice armele au ba.