PHILIP PULLMAN

MATERIILE ÎNTUNECATE

Volumul 1

LUMINILE NORDULUI

PARTEA ÎNTÂI

Oxford

Decantorul de Tokay

Lyra şi daimonul ei înaintară prin Sala întunecată având grijă să meargă

aproape de perete pentru a nu fi văzuţi de cei din bucătărie. Cele trei mese mari care umpleau toată Sala erau deja întinse, cu argintăria şi cristalurile strălucind în licăririle slabe de lumină, iar băncile cele lungi erau deja pregătite pentru musafiri. De-a lungul pereţilor, sus, în semiîntuneric, atârnau portretele foştilor Stăpâni. Lyra ajunse la podium şi se uită înapoi spre uşa deschisă de la bucătărie şi, văzând că nu e nimeni, urcă lângă

masa înălţată. Aici tacâmurile erau din aur, nu din argint ca celelalte, iar cele paisprezece locuri nu erau pe bănci de stejar ci pe scaune de mahon, cu perne de catifea.

Lyra se opri lângă scaunul Stăpânului şi atinse uşor cu unghia paharul mare de cristal. Clinchetul străpunse Sala cu un sunet cristalin.

— Nu eşti serioasă, şopti daimonul ei. Fii cuminte!

Daimonul ei se numea Pantalaimon, iar acum era sub formă de molie, una maro închis, care să nu iasă în evidenţă în semiîntunericul din Sală.

— Fac prea mult zgomot ca să audă din bucătărie, răspunse Lyra în şoaptă, iar Majordomul nu vine înainte de primul clopot. Nu te mai agita atât.

Puse, totuşi, palma peste cristalul răsunător, iar Pantalaimon zbură de la celălalt capăt al mesei prin uşa întredeschisă a Camerei de Odihnă. După

un moment apăru din nou.

— Nu e nimeni acolo, şopti el, dar trebuie să ne grăbim.

Mergând pe vine în spatele mesei celei mari, Lyra se avântă înainte, prin uşa întredeschisă, în Camera de Odihnă unde se ridică şi privi împrejur.

Singura lumină venea de la şemineul în care ardeau liniştit câţiva buşteni, trimiţând un şuvoi de scântei pe coş în sus. Trăise aproape toată viaţa în Colegiu, dar niciodată până acum nu văzuse Camera de Odihnă: numai învăţaţii şi invitaţii lor aveau voie aici, şi niciodată femeile. Menajerele nu aveau voie să facă aici curat. Era numai şi numai treaba Majordomului.

Pantalaimon se aşeză pe umărul ei.

— Mulţumită? Acum putem pleca? şopti el.

— Fii serios! Vreau să mă uit!

Era o cameră mare, cu o masă ovală din lemn de trandafir lustruit pe care erau diferite decantoare, pahare, o narghilea şi un stativ cu pipe. Pe o etajeră în apropiere erau o tipsie şi un coş cu măciulii de mac.

— N-o duc prea rău, nu-i aşa, Pan? spuse ea în şoaptă.

Se aşeză într-unul din fotoliile din piele verde. Era atât de adânc încât mai că se afundă până la pământ, dar se ridică apoi şi îşi strânse picioarele sub ea ca să poată vedea mai bine portretele de pe pereţi. Probabil alţi bătrâni învăţaţi: în robă, cu barbă şi cu feţe mohorâte, te priveau din ramele lor cu o dezaprobare solemnă.

— Despre ce crezi că vorbesc? spuse sau începu să spună Lyra, pentru că

până să termine întrebarea, auzi nişte voci în spatele uşii.

— După fotoliu – repede! şopti Pantalaimon şi, într-o secundă, Lyra sări din fotoliu şi se piti în spatele lui. Nu era cel mai bun după care să te ascunzi: alesese unul chiar din mijlocul camerei şi doar dacă era foarte tăcută…

Uşa se deschise şi lumina din cameră se schimbă: unul dintre vizitatori aducea o lampă pe care o puse pe etajeră. Lyra îi putu vedea picioarele: pantaloni verde-închis, cu pantofi negri. Era un servitor.

Apoi se auzi o voce gravă,

— Lordul Asriel a ajuns?

Era Stăpânul. Ţinându-şi respiraţia, Lyra văzu daimonul servitorului (un câine, ca majoritatea daimonilor servitorilor) care veni în grabă şi se aşeză

liniştit la picioarele acestuia; apoi se văzură şi picioarele Stăpânului cu pantofii negri, ponosiţi, pe care îi purta întotdeauna.

— Nu, Stăpâne, spuse Majordomul. Nu avem nicio veste, nici de la Aerodock.

— Presupun că o să-i fie foame când ajunge. Să-l conduci direct în Sală, te rog, ai înţeles?

— Prea bine, Stăpâne.

— Şi ai scos puţin vin special de Tokay pentru el?

— Da, Stăpâne. Din cel din 1898, aşa cum ai poruncit. Excelenţei Sale îi place foarte mult vinul din anul acela, după cum îmi amintesc.

— Bine. Acum lasă-mă.

— Stăpâne, mai ai nevoie de lampă?

— Da, las-o. Să vii în timpul mesei să aranjezi flacăra, ai înţeles?

Majordomul făcu o mică plecăciune şi se întoarse să iasă, cu daimonul călcând ascultător în urma lui. Din locul ei nu-prea-bun-de-ascuns, Lyra urmări cum Stăpânul se îndreaptă spre un dulap mare de stejar din colţul camerei, îşi ia roba de pe umeraş şi o îmbracă laborios. Stăpânul fusese un om puternic la viaţa lui, dar acum era trecut destul de mult de şaptezeci de ani, iar mişcările îi erau încete şi greoaie. Daimonul Stăpânului avea forma unui corb şi, imediat ce Stăpânul termină de îmbrăcat roba, sări de pe dulap şi se cuibări în locul său obişnuit, pe umărul drept al acestuia.

Lyra îl simţi pe Pantalaimon zbârlindu-se de frică, fără însă a scoate niciun sunet. Cât despre ea, putea spune că era plăcut intrigată. Vizitatorul pe care îl menţionase Stăpânul, Lordul Asriel, era unchiul ei, un om pe care-l admira şi de care se temea foarte tare. Se spunea despre el că ar fi implicat în cercurile politice înalte, în explorări secrete, în războaie îndepărtate şi nu ştiai niciodată când putea să apară. Era un om aprig: dacă o prindea aici o pedepsea amarnic dar, până la urmă, Lyra s-ar fi împăcat chiar şi cu gândul acesta.

Ceea ce descoperi pe urmă schimbă totuşi complet situaţia.

Stăpânul luă din buzunar o hârtie împăturită şi o puse pe masă. Scoase capacul unui decantor cu un vin greu, auriu, deschise hârtia şi turnă în carafa un praf alb, după care mototoli hârtia şi o aruncă în foc. Apoi luă un creion din buzunar, amestecă vinul până când se dizolvă tot praful şi puse capacul la loc.

Daimonul lui scoase un cârâit scurt şi aspru. Stăpânul răspunse cu un mormăit şi aruncă o privire împrejur din ochii înceţoşaţi ascunşi sub glugă

înainte de a ieşi din cameră, pe aceeaşi uşă pe care intrase.

Lyra şopti:

— Ai văzut, Pan?

— Normal că am văzut! Hai repede afară, până nu vine Intendentul.